Capitolul VI

MĂRTURIA PRINŢESEI DRAGOMIROFF

— Să auzim ce are de spus Pierre Michel despre acest nasture, spuse Poirot.

Conductorul fu rechemat. Părea îngrijorat.

Bouc îşi drese vocea.

— Michel, începu el, avem aici un nasture de la tunica dumitale. A fost găsit în compartimentul doamnei Hubbard. Ce ai de spus despre asta?

Mâna conductorului se îndreptă automat spre tunică.

— Dar n-am pierdut nici un nasture, domnule. Trebuie să fie vreo greşeală.

— Foarte ciudat.

— Nu pot găsi nici o explicaţie, domnule.

Omul părea uimit, în nici un caz însă vinovat sau încurcat.

— Datorită circumstanţelor în care a fost găsit, declară Bouc cu multă seriozitate, este absolut cert că acest nasture a fost lăsat de către bărbatul care a fost astă-noapte în compartimentul doamnei Hubbard, când ea a sunat.

— Dar, domnule, nu era nimeni acolo. Doamna trebuie să fi visat.

— N-a visat, Michel. Asasinul lui Ratchett a trecut pe acolo şi a pierdut acest nasture.

Când înţelesul cuvintelor lui Bouc îi deveni clar, Pierre Michel fu cuprins de o puternică agitaţie.

— Nu-i adevărat, domnule, nu-i adevărat! Strigă el. Mă acuzaţi de crimă. Pe mine? Sunt nevinovat, absolut nevinovat. De ce să fi ucis un domn pe care nu-l mai văzusem niciodată înainte?

— Unde ai fost când a sunat doamna Hubbard?

— V-am mai spus, domnule, în celălalt vagon, unde stăteam de vorbă cu colegul meu.

— Să-l chemăm.

— Aşa să faceţi, domnule, vă implor.

Îl chemară pe conductorul din celălalt vagon şi el confirmă de îndată cele spuse de Pierre Michel. Adăugă că mai fusese cu el şi conductorul din vagonul ataşat la Bucureşti. Au discutat despre situaţia creată de înzăpezire. Stăteau de vorbă de vreo zece minute, când lui Michel i s-a părut că aude o sonerie. Deschizând uşile dintre vagoane, auziră cu toţii soneria. Suna repetat, insistent. Michel fugi în grabă să răspundă.

— Vedeţi, domnule, nu sunt vinovat, strigă Michel cu glas îngrijorat.

— Dar prezenţa acestui nasture, cum o explici?

— Nu pot să explic, domnule. E un mister pentru mine. Toţi nasturii mei sunt la locul lor.

Şi ceilalţi doi conductori declarară că nu au pierdut nici un nasture. De asemenea, că nu fuseseră deloc în compartimentul doamnei Hubbard.

— Linişteşte-te, Michel, îi spuse Bouc, şi gândeşte-te la momentul când ai fugit să-i răspunzi doamnei Hubbard. Te-ai întâlnit cu cineva pe coridor?

— Nu, domnule.

— Ai văzut pe cineva îndepărtându-se de tine pe coridor?

— Încă o dată, nu, domnule.

— Ciudat, spuse Bouc.

— Nu, tocmai, remarcă Poirot. E o chestiune de timp. Doamna Hubbard se trezeşte simţind pe cineva în compartimentul ei. Câteva minute rămâne paralizată, cu ochii închişi. Probabil că atunci s-a strecurat asasinul afară, pe coridor. Apoi ea începe să sune. Dar conductorul nu vine de îndată. El aude abia al treilea sau al patrulea apel. Aş putea spune că a fost timp suficient pentru…

— Pentru ce? Pentru ce, mon cher? Nu uita că jur împrejurul trenului sunt nămeţi uriaşi de zăpadă.

— Două căi îi erau accesibile misteriosului asasin, continuă Poirot calm. Ar fi putut intra în una din toalete, sau ar fi putut dispare într-unul din compartimente.

— Dar toate erau ocupate.

— Da.

— Vrei să spui că s-ar fi putut înapoia în propriul său compartiment?

Poirot dădu afirmativ din cap.

— Se potriveşte, se potriveşte, murmură Bouc. În timpul celor zece minute cât a lipsit conductorul, asasinul iese din compartimentul său, intră în cel al lui Ratchett, îl ucide, încuie uşa şi îi pune lanţul pe dinăuntru, trece prin compartimentul doamnei Hubbard şi se înapoiază liniştit şi în siguranţă în compartimentul lui, în timp ce conductorul soseşte.

Poirot murmură:

— Nu-i deloc atât de simplu, prietene. Doctorul poate să-ţi confirme.

Bouc le făcu semn celor trei conductori că pot să plece.

— Mai avem de vorbit cu încă opt pasageri, spuse Poirot. Cinci care călătoresc cu clasa întâi – prinţesa Dragomiroff, contele şi contesa Andrenyi, colonelul Arbuthnot şi domnul Hardman – iar trei cu a doua – domnişoara Debenham, Antonia Foscarelli şi camerista prinţesei, Fräulein Schmidt.

— Pe cine vrei să vezi mai întâi… pe italian?

— Ai ce ai dumneata cu italianul! Nu, vom porni din vârful piramidei. Poate doamna prinţesă va fi atât de amabilă să ne acorde câteva minute din timpul dumneaei. Transmite-i această rugăminte, Michel.

— Da, domnule.

— Spune-i că putem să o vizităm noi, dacă dânsa nu vrea să se deranjeze, adăugă Bouc.

Prinţesa Dragomiroff refuză însă această din urmă propunere şi veni ea însăşi în vagonul restaurant. Îi salută pe cei prezenţi cu o uşoară înclinare a capului şi se aşeză în faţa lui Poirot.

Faţa ei mică, de broască, părea şi mai gălbejită decât în ajun. Era urâtă şi totuşi, aidoma broaştelor, avea ochii ca nişte nestemate, negri şi scrutători, lăsând să se întrevadă o energie ascunsă şi o forţă intelectuală ce impresionau din primul moment.

Vocea îi era profundă, bine articulată, puţin metalică.

Bouc îngăimă câteva scuze, dar prinţesa i-o tăie scurt.

— Nu trebuie să vă cereţi scuze, domnilor. Am aflat că s-a comis o crimă. Şi, fireşte, trebuie să-i interogaţi pe toţi pasagerii. Sunt gata să vă pot ajuta pe cât îmi este cu putinţă.

— Sunteţi foarte amabilă, doamnă, spuse Poirot.

— Deloc. Îmi fac datoria. Ce doriţi să ştiţi?

— Numele dumneavoastră de botez şi adresa, doamnă. Poate preferaţi să le scrieţi chiar dumneavoastră?

Poirot îi întinse o foaie de hârtie şi un creion, dar prinţesa le dădu deoparte.

— Puteţi să scrieţi, spuse ea, nu-i greu – Natalia Dragomiroff, Avenue Kleber, 17, Paris.

— Aţi fost la Constantinopol şi acum vă înapoiaţi acasă, doamnă?

— Da, am stat la ambasada austriacă. Împreună cu mine călătoreşte şi camerista mea.

— Sunteţi bună să-mi relataţi, pe scurt, ce-aţi făcut astă-noapte, după ce aţi luat masa de seară?

— Cu plăcere. I-am cerut conductorului să-mi facă patul în timp ce mâncam, După aceea, m-am retras de îndată în compartimentul meu. Am citit până la ora unsprezece, când am stins lumina… Dar n-am reuşit să adorm din cauza unor dureri reumatice. Pe la unu fără un sfert am sunat după camerista mea. Mi-a făcut un masaj şi apoi mi-a citit până când am aţipit. Nu pot să vă spun precis când a plecat. Să fi fost unu şi jumătate, sau chiar mai târziu.

— Trenul se oprise?

— Da.

— N-aţi auzit nimic, vreau să zic nimic neobişnuit, în acest timp, doamnă?

— Nu.

— Care e numele cameristei dumneavoastră?

— Hildegarde Schmidt.

— De când timp e în serviciul dumneavoastră?

— De cincisprezece ani.

— Aveţi încredere în ea?

— O încredere absolută. Familia ei e de pe o moşie din Germania a răposatului meu soţ.

— Aţi fost vreodată în America, doamnă?

Prinţesa ridică mirată din sprâncene la această subită schimbare de subiect.

— De mai multe ori.

— Aţi cunoscut la un moment dat o familie cu numele de Armstrong? O familie care a avut o soartă tragică?

— Îmi vorbiţi de nişte prieteni, domnule.

— Îl cunoaşteţi bine pe colonelul Armstrong?

— Pe el mai puţin; dar soţia lui, Sonia Armstrong, era fina mea. Eram prietenă cu mama ei, actriţa Linda Arden. Linda Arden era un mare talent, una din cele mai mari tragediene ale lumii, Ca Lady Macbeth, sau ca Magda, era inegalabilă. Nu eram numai o admiratoare a artei ei, dar şi o prietenă apropiată.

— A murit?

— Nu, nu, trăieşte, dar într-o completă izolare. Sănătatea ei e foarte şubredă, trebuie să stea întinsă aproape toată vremea.

— Mi se pare că a avut şi o altă fiică?

— Da, mult mai tânără decât doamna Armstrong.

— Trăieşte?

— Fireşte.

— Unde e?

Bătrâna femeie îl scurtă încordată.

— Aş vrea să ştiu motivul acestor întrebări. Ce legătură cu ele cu problema care interesează, cu crima din tren?

— Au următoarea legătură, doamnă: cel asasinat a fost răspunzător de răpirea şi uciderea fetiţei doamnei Armstrong.

— Ah!

Sprâncenele drepte i se arcuiră. Capul îi deveni mai ţeapăn.

— După părerea mea, în cazul acesta ceea ce s-a întâmplat este de-a dreptul admirabil. Să mă scuzaţi pentru acest punct de vedere puţin nelalocul lui.

— E foarte firesc, doamnă. Şi acum, să ne întoarcem la întrebarea la care nu ne-aţi răspuns. Unde se află fiica mai mică a Lindei Arden, sora doamnei Armstrong?

— Sincer vorbind, n-aş putea să vă spun, domnule. Am pierdut legătura cu generaţia mai tânără. Mi se pare că s-a măritat acum câţiva ani cu un englez şi s-a instalat în Anglia. În acest moment, însă, nu-mi amintesc numele lui.

Aşteptă o clipă, apoi spuse:

— Mai aveţi ceva să mă întrebaţi, domnilor?

— Aş vrea să vă pun o întrebare oarecum personală, doamnă. Ce culoare are capotul dumneavoastră?

Prinţesa se încruntă puţin.

— Presupun că aveţi un motiv întemeiat pentru a-mi pune o astfel de întrebare. Capotul meu este de satin albastru.

— Asta-i tot, doamnă. Vă sunt foarte recunoscător că aţi răspuns atât de prompt la întrebările mele.

Ea făcut un gest de nerăbdare, cu mâna. Apoi se ridică – şi ceilalţi o dată cu ea – şi spuse:

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, pot să vă întreb care e numele dumneavoastră? Figura dumneavoastră mi se pare oarecum cunoscută.

— Numele meu, doamnă, este Hercule Poirot.

Prinţesa rămase tăcută câtăva vreme.

— Hercule Poirot, spuse ea. Da, îmi amintesc acum. Mâna destinului.

Şi ieşi, foarte dreaptă, puţin prea ţeapănă.

— Iată o adevărată doamnă, spuse Bouc. Ce părere ai despre ea, prietene?

Hercule Poirot clătină numai din cap.

— Mă întreb, spuse el, ce o fi vrut să spună prin destin.