Capitolul VII

MĂRTURIA CONTELUI ŞI A CONTESEI ANDRENYI

În continuare fură chemaţi contele şi contesa Andrenyi. Cu toate acestea, numai contele răspunse invitaţiei.

Era un bărbat chipeş, de peste 1,80 m, lat în umeri şi subţire în şolduri. Purta un costum bine croit de stofă englezească şi putea fi luat drept englez, dacă n-ar fi avut mustăţile prea lungi şi ceva neinsular în linia pomeţilor.

— Ei bine, domnilor, spuse el, cu ce vă pot fi de folos?

— Cred că înţelegeţi, domnule, începu Poirot, că dat fiind cele întâmplate, sunt nevoit să pun unele întrebări tuturor pasagerilor.

— Perfect, perfect, spuse contele, dezinvolt. Înţeleg perfect situaţia dumneavoastră. Mi-e teamă, însă, că soţia mea şi cu mine n-o să vă putem fi de prea mare folos. Am dormit şi n-am auzit nimic.

— Cunoaşteţi identitatea decedatului, domnule?

— Am aflat că era americanul acela voinic… Care avea o figură răutăcioasă. Stătea la masa aceea.

Şi arătă, cu capul, masa la care stătuseră Ratchett şi MacQueen.

— Da, exact, domnule, aveţi perfectă dreptate. Vă întrebasem însă dacă ştiţi numele acestui om?

— Nu.

Figura contelui exprima o mare nedumerire.

— Dacă vreţi să-i aflaţi numele, spuse apoi contele, n-aveţi decât să vă uitaţi în paşaportul lui.

— Numele din paşaport e Ratchett, vorbi Poirot. Dar acesta, domnule, nu este numele lui adevărat. De fapt, îl cheamă Cassetti şi a fost autorul celebrului furt de copii din America.

Vorbind, Poirot îl urmărea atent pe conte, dar acesta păru netulburat de noutăţi; doar privirea denota o oarecare curiozitate.

— Ah, spuse, asta clarifică, fireşte, lucrurile. Extraordinară ţară, America.

— Aţi fost acolo, domnule conte?

— Am stat un an la Washington.

— Aţi cunoscut poate familia Armstrong?

— Armstrong… Armstrong… E greu să-mi aduc aminte… Întâlneşti atâta lume…

Zâmbi şi dădu din umeri.

— Dar să ne întoarcem la problema noastră, domnilor, spuse el. Cu ce vă pot ajuta?

— La ce oră v-aţi retras aseară, domnule?

Poirot privi pe furiş la planul de pe masă: contele şi contesa Andrenyi ocupau compartimentele alăturate, 12 şi 13.

— În timp ce eram la masă, unul din compartimente a fost pregătit pentru noapte. Când ne-am întors am stat o vreme în celălalt.

— Ce număr avea acesta?

— 13. Am jucat o partidă de pichet. Pe la unsprezece, soţia mea s-a dus să se culce. Conductorul mi-a făcut patul şi m-am culcat şi eu. Am dormit zdravăn până dimineaţa.

— Aţi remarcat oprirea trenului?

— Nu, nu mi-am dat seama până azi dimineaţă.

— Dar soţia dumneavoastră?

— Soţia mea ia întotdeauna un somnifer când călătoreşte cu trenul. Şi aseară şi-a luat doza obişnuită de trional.

Se opri.

— Îmi pare rău că nu vă pot ajuta în nici un fel.

Poirot îi întinse o foaie de hârtie şi un creion.

— Vă mulţumesc, domnule conte. Numai o formalitate. Dacă vreţi să notaţi aici numele şi adresa dumneavoastră.

Contele scrise încet, cu grijă.

— Scriu aşa, pentru dumneavoastră, spuse el. Denumirea moşiei mele creează unele dificultăţi celor nefamiliarizaţi cu limba.

Îi înapoie lui Poirot hârtia şi se ridică în picioare.

— E cu totul inutil să mai vină şi soţia mea, spuse el. Nu vă poate spune nimic în plus.

Ochii lui Poirot sclipiră aproape imperceptibil.

— Fireşte, fireşte, spuse el. Totuşi, mi-ar face plăcere să schimb câteva cuvinte cu doamna contesă.

— Vă asigur că nu e deloc necesar.

Vocea contelui devenise autoritară.

— Va fi numai o formalitate, repetă Poirot, îngăduitor dar neclintit. Vă rog să mă înţelegeţi, e necesar pentru raportul meu.

Contele cedă, înfuriat.

— Cum doriţi.

Se înclină sec şi ieşi.

Poirot întinse mâna după paşaport. Găsi acolo, înregistrate în ordine, numele şi titlurile contelui. Trecu la o altă rubrică: împreună cu soţia. Numele ei de botez: Elena Maria; numele de fată, Goldenberg; vârsta: douăzeci de ani. Un funcţionar neglijent făcuse, cândva, o pată de grăsime pe paşaport.

— Are paşaport diplomatic, observă Bouc. Trebuie să fim atenţi să nu-l jignim cumva pe conte. Aceşti oameni nu pot avea nici o legătură cu crima.

— Fii liniştit, bătrâne, voi fi plin de tact. O pură formalitate, doar.

Se opri, întrucât contesa tocmai intra în vagon. Avea un aer timid, dar era încântătoare.

— M-aţi chemat, domnilor?

— Numai o formalitate, doamnă contesă. Poirot se ridică curtenitor şi o invită să ia loc. Numai pentru a vă întreba dacă aţi văzut sau auzit ceva în noaptea trecută, ceva care ar putea arunca o lumină asupra acestei întâmplări.

— Nu ştiu nimic domnule. Dormeam.

— N-aţi auzit, de pildă, vreo mişcare, sau forfotă în compartimentul vecin? Doamna Hubbard, care ocupă acest compartiment, a avut aproape o criză de nervi şi a sunat după conductor.

— N-am auzit nimic, domnule. Ştiţi, luasem un somnifer.

— Aha, înţeleg… Bine, nu vă mai reţin – şi, în timp ce ea se ridica, grăbită – o clipă numai. Aceste date, numele dumneavoastră de fată, vârsta şi celelalte sunt trecute exact?

— Foarte exact, domnule.

— Sunteţi bună atunci să semnaţi aici?

Contesa Andrenyi semnă grăbită: un scris graţios, uşor înclinat – Elena Andrenyi.

— L-aţi însoţit pe bărbatul dumneavoastră în America, doamnă?

— Nu, domnule. Zâmbi, roşindu-se uşor. Pe atunci nu eram căsătoriţi. Ne-am căsătorit acum un an.

— Aha, da. Mulţumesc, doamnă. Fiindcă veni vorba, soţul dumneavoastră fumează?

Ea îl privi uimită.

— Da, desigur.

— Pipă?

— Nu, ţigări şi trabuc.

— Mulţumesc.

Contesa şovăi; privi curioasă spre Poirot. Încântători ochi: negri, migdalaţi, cu gene negre, foarte lungi, reliefate pe albul fin al obrajilor. Buzele, de un roşu foarte închis, exotice, erau uşor întredeschise. Era minunată.

— De ce mă întrebaţi?

— Doamnă – şi Poirot făcu un gest larg cu mâna – detectivii trebuie să pună tot felul de întrebări. De pildă, aţi vrea să-mi spuneţi ce culoare are capotul dumneavoastră?

Contesa îl privi buimăcită, apoi izbucni în râs.

— Are culoarea spicului. E într-adevăr important?

— Foarte important, doamnă.

— Sunteţi detectiv?

Vocea îi era naivă, copilăroasă.

— Un detectiv care vă stă la dispoziţie, doamnă.

— Credeam că atâta timp cât suntem în Iugoslavia, la graniţa cu Italia, n-o să fie nici un detectiv în tren.

— Eu nu sunt un detectiv iugoslav, doamnă. Sunt un detectiv internaţional.

— Sunteţi în serviciul Ligii Naţiunilor?

— Sunt în serviciul lumii, doamnă, spuse Poirot, emfatic. Lucrez mai ales la Londra. Vorbiţi englezeşte? O întrebă el deodată în limba engleză.

— Puţin, da.

Avea un accent încântător.

Poirot se înclină din nou.

— Nu vă mai reţinem, doamnă. Vedeţi, n-a fost atât de îngrozitor.

Ea zâmbi. Îi salută din cap şi ieşi.

— Ce femeie frumoasă, spuse Bouc încântat, şi oftă: N-am prea avansat.

— Nu, spuse Poirot. Doi oameni care n-au văzut şi n-au auzit nimic.

— Acum e rândul italianului, nu-i aşa?

Poirot nu-i răspunse pentru moment; examina pata de grăsime de pe paşaportul diplomatic al contelui ungur.