Capitolul XIV
MĂRTURIA CUŢITULUI
Mai mult brutal decât cavalereşte, Bouc sprijini doamna leşinată de o masă din apropiere. Doctorul Constantine strigă după unul din chelneri, care sosi într-un suflet.
— Ţine-i capul aşa, spuse doctorul. Când o să-şi revină, dă-i puţin co-niac, înţelegi?
Apoi se repezi după ceilalţi doi. Crima îl pasiona prea mult, în timp ce doamnele în vârstă leşinate nu-l interesau câtuşi de puţin.
Se poate ca doamna Hubbard să-şi fi revenit ceva mai repede cu ajutorul celor prescrise de doctorul Constantine. Fapt e că două-trei minute mai târziu, stătea bine înfiptă în scaun, sorbind coniac din paharul adus de chelner. O luase cu povestea de la început.
— Nici nu pot să spun ce îngrozitor a fost. Cred că nimeni de aici nu poate să mă înţeleagă. De mic copil eram ffoarte, ffoarte sensibilă. Numai când văd sânge… Ah… Şi acum mi se face rău când mă gândesc.
Chelnerul îl întinse din nou paharul.
— Mai beţi puţin, doamnă.
— Crezi că o să-mi facă bine? De când mă ştiu, nu beau. N-am pus niciodată gura pe alcool sau pe vin. Toţi din familia mea sunt abstinenţi. Totuşi, dacă e aşa, ca o doctorie…
Şi mai trase o duşcă.
Între timp, Poirot şi Bouc, urmaţi îndeaproape de doctorul Constantine, parcurgeau în grabă vagonul, spre compartimentul doamnei Hubbard. În faţa uşii se strânseseră aproape toţi pasagerii vagonului. Conductorul, cu o figură răvăşită, de-abia îi mai ţinea în loc.
— Mais il n'y a rien à voir {4}, spunea el în franţuzeşte şi traducea apoi în alte câteva limbi.
— Fiţi bun şi daţi-mi voie, ceru Bouc.
Şi strecurându-şi rotunjimile printre călătorii curioşi care blocau accesul, intră în compartiment, urmat de Poirot.
— Mă bucur că aţi venit, domnule, spuse conductorul răsuflând uşurat. Fiecare voia să intre. Iar doamna Hubbard, Dumnezeule, ce-a mai ţipat! Am crezut că au omorât-o şi pe ea! Am venit într-un suflet, iar ea stătea aici şi urla ca scoasă din minţi. O ţinea una şi bună, că se duce după dumneavoastră, şi a plecat strigând cât o ţinea gura şi povestind celor întâlniţi pe coridor ce i se întâmplase.
Adăugă apoi, făcând un gest cu mâna:
— E înăuntru, domnule. Nu l-am atins.
De clanţa uşii de acces atârna o geantă voluminoasă, cadrilată, de muşama. Dedesubt, pe podea, în locul unde căzuse din mâna doamnei Hubbard, se afla un pumnal cu lama dreaptă, ascuţit în vârf, cu plăsele de os sculptat, o imitaţie orientală de duzină. Lama avea nişte pete ca de rugină.
Poirot ridică cu grijă.
— Da, murmură el. Nu mai rămâne nici o îndoială. Asta-i arma noastră, doctore, ce zici?
Doctorul o examină.
— Nu trebuie să fii atât de precaut, îi spuse Poirot. N-o să găsim decât amprentele doamnei Hubbard.
— Într-adevăr, aceasta-i arma, spuse doctorul după câteva momente. Ea ne va explica toate rănile.
— Te implor, prietene, nu te grăbi cu astfel de afirmaţii.
Doctorul îl privi uimit.
— Suntem şi aşa copleşiţi de coincidenţe. Doi oameni se hotărăsc să-l înjunghie pe Ratchett noaptea trecută. E prea de tot ca fiecare din ei să fi ales aceeaşi armă.
— În privinţa asta, poate, coincidenţa nu-i atât de mare cum pare, spuse doctorul. Mii de asemenea imitaţii de pumnale orientale sunt fabricate şi apoi expediate bazelor din Constantinopol.
— M-ai liniştit puţin, dar numai puţin, spuse Poirot.
Privi atent la uşa din faţa lui, apoi ridicând geanta, încercă clanţa. Uşa nu cedă. Cam la un picior deasupra clanţei se afla pus zăvorul. Poirot trase zăvorul, împinse din nou uşa, dar aceasta nu se mişcă.
— Am încuiat-o noi pe partea cealaltă, îţi aminteşti? Îi atrase atenţia doctorul.
— Aşa e, spuse Poirot, absent.
Pe faţă i se putea citi o expresie de uluială.
— Se potriveşte, nu-i aşa? Spuse Bouc. Omul nostru a trecut prin acest compartiment. Pe când închidea uşa de acces a dat peste poşetă. Atunci i-a venit ideea să ascundă în ea cuţitul plin de sânge. Apoi, fără să-şi dea seama c-o trezise pe doamna Hubbard, a ieşit prin cealaltă uşă, în coridor.
— Da, da, murmură Poirot. Aşa trebuie să se fi întâmplat.
Figura lui exprima aceeaşi uluială.
— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Bouc. Ceva te nemulţumeşte, nu-i aşa?
— Nu te izbeşte şi pe dumneata acelaşi lucru? Nu, bineînţeles că nu. E aici o mică încurcătură.
Conductorul băgă capul pe uşă.
— Doamna Hubbard se întoarce.
Doctorul Constantine se simţea puţin vinovat. Îşi dădea seama acum că o tratase cam necavalereşte pe doamna Hubbard. Dar ea nu-i reproşă nimic. Toată energia şi zelul ei erau concentrate în altă parte.
— Am venit să vă spun ceva, neapărat, zise ea, gâfâind. Eu nu mai stau în compartimentul ăsta! Nu mai dorm aici la noapte, nici dacă îmi daţi un milion de dolari!
— Dar, doamnă…
— Ştiu ce-o să spuneţi, dar eu vă anunţ clar că nu mai vreau! Mai bine stau toată noaptea pe coridor!
Începu să plângă.
— Oh, dac-ar şti fiica mea… Dac-ar putea să mă vadă în ce hal sunt.
Poirot o întrerupse hotărât:
— N-aţi înţeles bine, doamnă. Cererea dumneavoastră este cu totul rezonabilă. Bagajul vă va fi de îndată transportat în alt compartiment.
Doamna Hubbard îşi luă batista de la ochi.
— Da? Oh, mă simt mai bine. Dar, fără îndoială că peste tot e plin, dacă nu cumva unul dintre domni…
Fu rândul lui Bouc să vorbească:
— Bagajul dumneavoastră, doamnă, va fi dus în alt vagon. Veţi avea un compartiment în vagonul alăturat, cel de la Belgrad.
— Oh, e minunat. Ştiţi, nu sunt o femeie din cale-afară de nervoasă, dar să dorm în compartimentul acesta, despărţită doar cu o uşă de un mort… Se cutremură. Poţi să înnebuneşti de-a binelea aici.
— Michel, strigă Bouc, du acest bagaj într-unul din compartimentele libere din vagonul Atena-Paris.
— Da, domnule. Să aibă acelaşi număr ca acesta, 3?
— Nu, răspunse Poirot înaintea lui Bouc. Cred că doamna s-ar simţi mai bine să aibă un alt număr, să zicem 12.
— Bine domnule.
Conductorul ridică bagajul. Doamna Hubbard se întoarse spre Poirot, recunoscătoare.
— Sunteţi foarte amabil şi delicat. Apreciez asta, vă asigur.
— N-aveţi pentru ce, doamnă. Vă vom însoţi. Vrem să vă vedem instalată confortabil.
Doamna Hubbard, însoţită de cei trei bărbaţi, se îndreptă radioasă spre noua ei cuşetă.
— E perfect.
— Vă convine, doamnă? Precum vedeţi, e întocmai ca şi cel pe care l-aţi părăsit.
— Aşa e… numai că-i cu faţa în cealaltă parte. Dar nu contează. Trenurile astea merg mai întâi într-o direcţie, apoi în alta. Îi spuneam fiicei mele: Aş vrea un compartiment cu faţa la locomotivă, iar ea îmi zicea: De ce, mami, ăla nu-i bun pentru tine, că dacă dormi cu capul într-o parte, o să te trezeşti când trenul e în cealaltă parte. Şi avea întru totul dreptate. Noaptea trecută am intrat în Belgrad cu faţa şi am plecat cu spatele.
— Oricum, doamnă, sunteţi mulţumită acum?
— Ei bine, nu. N-aş putea spune asta. Stăm aici înzăpeziţi, nimeni nu mişcă un deget, iar vaporul meu pleacă poimâine.
— Doamnă, spuse Bouc, nu uitaţi că toţi suntem în aceeaşi situaţie.
— Da, asta-i adevărat, recunoscu doamna Hubbard. Dar nimeni altcineva n-a avut de-a face cu un asasin care să-i umple prin compartiment în miezul nopţii.
— Ceea ce mă uluieşte însă, spuse Poirot, este cum a putut asasinul să intre în compartimentul dumneavoastră, din moment ce uşa de acces, precum ne aţi spus, era încuiată. Sunteţi sigură că era încuiată?
— Păi cum, suedeza a încercat-o în faţa mea.
— Să reconstituim scena. Stăteaţi întinsă în pat, aşa, şi nu puteaţi vedea dacă era încuiată sau nu?
— Da, nu vedeam din cauza poşetei. Oh, trebuie să-mi cumpăr una nouă. Îmi face rău la stomac când o văd pe asta.
Poirot luă poşeta şi o agăţă de clanţa uşii de acces.
— Întocmai, pricep, spuse el. Zăvorul e chiar sub clanţă, iar poşeta îl acoperă. Din locul în care eraţi, deci, nu puteaţi vedea dacă zăvorul era pus sau nu.
— Păi, tocmai asta v-am spus!
— Iar domnişoara Ohlsson stătea aici, între dumneavoastră şi uşă. A verificat zăvorul şi v-a spus că era închis.
— Exact.
— Totuşi, doamnă, e posibil ca dânsa să se fi înşelat. Înţelegeţi ce vreau să spun? Poirot era nerăbdător să-i explice: Zăvorul acesta nu-i decât o proeminenţă de metal… aşa. Întors la dreapta, blochează uşa, lăsat drept, nu. Dânsa, probabil, a împins numai uşa, şi cum uşa era încuiată de cealaltă parte, a tras concluzia că, de fapt, era încuiată de aici.
— Cred că e cam stupid din partea ei.
— Doamnă, oamenii cei mai buni, cei mai amabili, nu sunt întotdeauna şi cei mai deştepţi.
— Asta aşa e, fireşte.
— Fiindcă veni vorba, doamnă, aţi călătorit spre Smirna cu trenul?
— Nu. Am luat vaporul direct spre Istanbul. Un prieten de-al fiicei mele, domnul Johnson (un om cu totul admirabil, pe care mi-ar face plăcere să-l cunoaşteţi) m-a întâmpinat şi m-a purtat prin tot Istanbulul. Oraşul m-a dezamăgit foarte mult… Totu-i dărăpănat. Cât despre moscheile lor şi papucii aceia uriaşi pe care trebuia să ţi-i pui peste pantofi, ce să mai vorbim… Unde rămăsesem?
— Spuneaţi că domnul Johnson v-a întâmpinat…
— Întocmai. M-a văzut pe puntea unui vapor poştal francez care mergea la Smirna. Soţul fiicei mele aştepta pe chei. Ce-o să spună când o să audă ce mi s-a întâmplat! Fiică-mea zicea că asta e cea mai sigură şi mai comodă călătorie imaginabilă. Nici nu te instalezi bine în compartimentul tău, spunea ea, şi te şi trezeşti la Paris, unde te aşteaptă American Expresul. Şi, oh – cum o să anulez acum traversarea cu vaporul? Ar trebui să-i înştiinţez… Dar nu pot face nimic. E îngrozitor…
Doamna Hubbard era gata să izbucnească din nou în plâns.
Poirot, care începuse să dea uşoare semne de nerăbdare, profită de ocazie:
— Aţi suferit un şoc, doamnă. Chelnerul va primi instrucţiuni să vă aducă ceai şi nişte biscuiţi.
— Nu-mi aduc aminte să mă fi omorât vreodată după ceai, articulă doamna Hubbard printre lacrimi. Asta e un obicei mai mult englezesc.
— Atunci cafea, doamnă. Aveţi nevoie de un stimulent.
— Coniacul acela m-a înveselit cam prea tare. Cred că aş vrea nişte cafea.
— Excelent. Trebuie să vă refaceţi forţele.
— Să-mi refac, ce? Ia te uită ce expresie nostimă!
— Dar mai întâi, doamnă, o mică formalitate de îndeplinit. Îmi permiteţi să cercetez bagajul dumneavoastră?
— Pentru ce?
— Vrem să examinăm bagajele tuturor pasagerilor. N-aş fi vrut să vă reamintesc o întâmplare neplăcută, dar nu uitaţi poşeta dumneavoastră…
— Oh, Dumnezeule! Poate aveţi dreptate. N-aş mai suporta încă o surpriză.
Controlarea bagajului ei dură foarte puţin. Doamna Hubbard nu-şi luase prea multe lucruri cu ea: o cutie de pălării, o valiză ieftină şi un sac de voiaj bine burduşit. Toată treaba ar fi durat şi mai puţin dacă nu s-ar fi amestecat doamna Hubbard, rugându-l să umble cu multă grijă printre fotografiile „fiicei mele” şi ale unor copii cam urâţei, „copiii fiicei mele, nu-i aşa că-s scumpi?”.
