IDENTITATEA LUI MARY DEBENHAM
Nu purta pălărie. Ţinea capul foarte drept, parcă într-un gest de sfidare. Părul strâns la ceafă, nările-i arcuite sugerau imaginea unei corăbii despicând vajnic valurile agitate ale oceanului. În aceste momente, era frumoasă.
Se uită o clipă la Arbuthnot, doar o clipă. I se adresă lui Poirot:
— Aţi vrut să mă vedeţi?
— Voiam să vă întreb, domnişoară, de ce ne-aţi minţit azi dimineaţă?
— V-am minţit? Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
— Ne-aţi ascuns că pe vremea tragediei ce s-a abătut asupra familiei Armstrong, eraţi de fapt în America, în casa lor. Mi-aţi spus că n-aţi fost niciodată în America.
Observă tresărirea ei de o clipă, apoi efortul de a se stăpâni.
— Da, răspunse ea, e adevărat.
— Nu, domnişoară, e fals.
— Nu m-aţi înţeles. Vreau să spun că e adevărat că v-am minţit.
— Ah, deci recunoaşteţi?
Buzele i se arcuiră într-un zâmbet.
— Desigur. Din moment ce-aţi aflat.
— Sunteţi cel puţin sinceră, domnişoară.
— Ce altceva aş putea face?
— Fireşte. Şi acum, domnişoară aş putea să cunosc motivul atitudinii dumneavoastră?
— Credeam că sare în ochi, domnule Poirot.
— În ai mei n-a sărit, domnişoară.
Ea continuă cu o voce calmă, egală, puţin aspră:
— Trebuie să-mi câştig existenţa.
— Adică…
Mary Debenham ridică ochii şi-l privi cu seriozitate.
— Ce ştiţi dumneavoastră, domnule Poirot, despre lupta pentru a obţine şi a păstra o slujbă decentă? Credeţi că o femeie care a fost reţinută în legătură cu o crimă, al cărui nume şi poate fotografia au apărut în ziarele englezeşti… În fine, credeţi că o englezoaică din clasa mijlocie va mai fi dispusă să angajeze această femeie, ca guvernantă a copiilor ei?
— Nu văd de ce nu… Dacă nu sunteţi în nici un fel pătată.
— Oh, pătată! Nu despre asta-i vorba… ci despre publicitate! Până acum, domnule Poirot, am avut succes în viaţă. Am avut slujbe plăcute, bine plătite. Nu avea rost să-mi risc poziţia câştigată, când oricum, ceea ce vă puteam spune nu aducea cine ştie ce lămurire.
— Îndrăznesc să vă atrag atenţia, domnişoară, că eu aş fi fost cel mai în măsură să apreciez asta.
Ea ridică din umeri.
— M-aţi fi putut ajuta, de pildă, în privinţa identificărilor.
— Nu înţeleg…
— E oare posibil, domnişoară, să nu fi recunoscut în contesa Andrenyi pe sora mai tânără a doamnei Armstrong, de care aţi avut grijă la New York?
— Contesa Andrenyi? Nu. Clătină din cap. Poate că vi se va părea extraordinar, dar n-am recunoscut-o. Era încă destul de mică pe atunci. Au trecut mai mult de trei ani de la acele evenimente. E drept, contesa îmi amintea de cineva şi îmi tot băteam capul să aflu. Dar pare atât de străină, încât n-am făcut deloc legătura între ea şi şcolăriţa americancă. E adevărat că nu m-am uitat la ea decât întâmplător, în vagonul restaurant. Îi remarcasem mai mult îmbrăcămintea decât figura… Zâmbi vag. Aşa sunt femeile! Şi apoi, aveam problemele mele.
— Nu vreţi să-mi dezvăluiţi secretul dumneavoastră, domnişoară?
Vocea lui Poirot era foarte blândă şi convingătoare.
Ea răspunse aproape şoptit.
— Nu pot… Nu pot…
Şi deodată, pe neaşteptate, izbucni în plâns, ascunzându-şi faţa între mâini. Plângea de parcă avea inima zdrobită. Colonelul sări în picioare şi se apropie stângaci de ea.
— Eu… Ascultă-mă…
Se opri şi se întoarse ameninţător spre Poirot.
— O să-ţi rup oasele blestemate, maimuţă ticăloasă şi înfumurată, spuse el.
— Domnule! Protestă Bouc.
Arbuthnot se întoarse către Mary Debenham.
— Mary… Pentru numele lui Dumnezeu…
Ea se ridică în picioare.
— Nu-i nimic. Mi-am revenit. Nu mai aveţi nevoie de mine, nu-i aşa, domnule Poirot? Dacă totuşi mai e ceva, mă găsiţi în compartimentul meu. Oh, ce proastă sunt… Ce proastă sunt!
Şi ieşi, fugind aproape. Arbuthnot, înainte de a o urma, se mai întoarse o dată către Poirot.
— Domnişoara Debenham nu are nici o legătură cu această poveste, niciuna, înţelegi? Iar dacă o să vă mai amestecaţi unde nu trebuie şi îi amărâţi zilele, o să aveţi de-a face cu mine.
Şi ieşi, trântind uşa.
— Îmi place să văd un englez înfuriat, spuse Poirot. Sunt foarte amuzanţi. Cu cât sunt mai tulburaţi, cu atât îşi controlează mai puţin limbajul.
Pe Bouc însă nu-l interesau deloc reacţiile emotive ale englezilor. În schimb, era plin de admiraţie pentru prietenul său.
— Mon cher, eşti grozav! Strigă el. Din nou ai reuşit să ghiceşti. Extraordinar!
— E nemaipomenit cum îi dibui, spuse doctorul entuziasmat.
— Oh, de astă dată n-am avut nici un merit. N-am ghicit deloc. Contesa Andrenyi mi-a spus, practic, tot.
— Cum? Nu se poate!
— Vă amintiţi că am întrebat-o despre guvernanta, sau însoţitoarea ei? Eram convins că dacă Mary Debenham are vreun amestec, atunci trebuie să fi avut o astfel de slujbă la familia Armstrong.
— Da, dar contesa Andrenyi a vorbit de o persoană cu totul diferită.
— Întocmai. O femeie înaltă, între două vârste, cu părul roşu, cum să vă spun, într-atât de exact contrariul domnişoarei Debenham, încât prea bătea la ochi. Apoi a trebuit să născocească la repezeală un nume, şi asociaţia inconştientă de idei a trădat-o. Ne-a spus că o chema domnişoara Freebody, nu-i aşa?
— Da.
— Ei bine, s-ar putea să nu ştiţi, dar există un magazin la Londra, care s-a numit până nu de mult „Debenham şi Freebody”. Obsedată de numele de Debenham, trebuia să găsească repede un alt nume, şi primul care i-a venit în minte a fost Freebody. Fireşte, mi-am dat seama imediat.
— Deci, încă o minciună. De ce-o fi făcut-o?
— Din loialitate, poate. Asta însă cam încurcă lucrurile.
— Pe legea mea, izbucni Bouc, dar ce, fiecare persoană din acest tren minte?
— Tocmai asta, spuse Poirot, va trebui să aflăm.