CAPITOLUL VI

O A DOUA ÎNTREVEDERE CU COLONELUL ARBUTHNOT

Se vedea bine că această a două vizită în vagonul restaurant nu-i prea făcea plăcere colonelului Arbuthnot. Faţa lui avea o expresie rebarbativă.

— Ei bine? Întrebă el, aşezându-se.

— Toate scuzele mele pentru acest al doilea deranj, începu Poirot. Dar mai sunt unele informaţii pe care cred că ni le puteţi da.

— Într-adevăr? Nu prea-mi vine să cred.

— Să începem cu acest curăţitor de pipă. Îl vedeţi?

— Da.

— Vă aparţine?

— Nu ştiu. Nu obişnuiesc să le însemn.

— Sunteţi conştient de faptul că sunteţi singurul dintre pasagerii vagonului Istanbul-Calais care fumează pipă?

— În acest caz, e probabil al meu.

— Ştiţi unde a fost găsit?

— Habar n-am.

— A fost găsit lângă cadavrul lui Ratchett.

Colonelul ridică din sprâncene.

— Puteţi să ne spuneţi, domnule colonel, cum a reuşit să ajungă acolo?

— Dacă credeţi că l-am lăsat eu acolo, vă înşelaţi.

— Aţi intrat la un moment dat în compartimentul lui Ratchett?

— Nici măcar n-am stat de vorbă cu el.

— N-aţi stat niciodată de vorbă cu el şi nici nu l-aţi ucis?

Sprâncenele colonelului se arcuiră din nou, ironic.

— Dacă aş fi făcut-o, mă îndoiesc că v-aş fi înştiinţat. Dar de fapt, nu l-am ucis.

— Bine, murmură Poirot. De altfel, n-are nici o importanţă.

— Poftim?

— Spuneam că n-are nici o importanţă.

— Oh!

Colonelul păru surprins. Se uită la Poirot stingherit.

— Înţelegi, continuă Poirot, curăţitorul nu prezintă nici o importanţă. Eu însumi pot găsi vreo alte unsprezece explicaţii satisfăcătoare ale prezenţei lui acolo.

Arbuthnot îl privi şi mai uimit.

— De fapt, vă chemasem pentru cu totul altceva, urmă Poirot. Domnişoara Debenham poate v-a spus că am auzit, fără să vreau, câteva cuvinte pe care vi le-a adresat în gara Konia?

Arbuthnot nu-i răspunse.

— Vă spunea: „Nu acum… Când totul se va termina, când o să rămână totul undeva în urmă, departe”. Ştiţi la ce se refereau aceste cuvinte?

— Îmi pare rău, domnule Poirot, dar refuz să răspund la această întrebare.

— De ce?

— Vă sugerez s-o întrebaţi pe domnişoara Debenham însăşi care e sensul acestor cuvinte, răspunse el rigid.

— Am făcut-o.

— Şi a refuzat?

— Da.

— Atunci, cred că este absolut limpede, chiar şi pentru dumneavoastră, că gura îmi va fi ferecată.

— Nu vreţi să dezvăluiţi secretul unei doamne?

— Puteţi s-o luaţi şi aşa, dacă vreţi.

— Domnişoara Debenham mi-a spus că era vorba de o chestiune personală.

— Atunci, de ce n-o credeţi?

— Din cauză că domnişoara Debenham, domnule colonel, este ceea ce se poate numi o persoană foarte suspectă.

— E absurd, izbucni, colonelul, înfierbântat.

— Nu e deloc absurd.

— N-aveţi nici o probă împotriva ei.

— Doar faptul că domnişoara Debenham a fost guvernantă în casa Armstrong, pe vremea când a fost răpită micuţa Daisy Armstrong!

Se lăsă o tăcere absolută.

Poirot dădu din cap cu blândeţe.

— Vedeţi, spuse el, ştim mai mult decât bănuiaţi. Dacă domnişoara Debenham e nevinovată, de ce ascunde acest lucru? De ce mi-a spus că n-a fost niciodată în America?

Colonelul îşi drese glasul.

— Poate vă înşelaţi.

— Nu mă înşel deloc. De ce m-a minţit domnişoara Debenham?

Colonelul ridică din umeri.

— Ar fi mai bine s-o întrebaţi pe ea. Totuşi, cred că vă înşelaţi.

Poirot chemă pe unul din chelneri.

— Du-te şi roag-o pe doamna de la cuşeta numărul 11 să fie atât de bună şi să poftească aici.

— Bine, domnule.

Cei patru bărbaţi rămaseră tăcuţi. Figura colonelului, ţeapănă, impasibilă, părea cioplită în lemn. Chelnerul reveni.

— Am anunţat-o, domnule.

— Mulţumesc.

Peste câteva clipe, Mary Debenham intră în vagonul restaurant.