O A DOUA ÎNTREVEDERE CU COLONELUL ARBUTHNOT
Se vedea bine că această a două vizită în vagonul restaurant nu-i prea făcea plăcere colonelului Arbuthnot. Faţa lui avea o expresie rebarbativă.
— Ei bine? Întrebă el, aşezându-se.
— Toate scuzele mele pentru acest al doilea deranj, începu Poirot. Dar mai sunt unele informaţii pe care cred că ni le puteţi da.
— Într-adevăr? Nu prea-mi vine să cred.
— Să începem cu acest curăţitor de pipă. Îl vedeţi?
— Da.
— Vă aparţine?
— Nu ştiu. Nu obişnuiesc să le însemn.
— Sunteţi conştient de faptul că sunteţi singurul dintre pasagerii vagonului Istanbul-Calais care fumează pipă?
— În acest caz, e probabil al meu.
— Ştiţi unde a fost găsit?
— Habar n-am.
— A fost găsit lângă cadavrul lui Ratchett.
Colonelul ridică din sprâncene.
— Puteţi să ne spuneţi, domnule colonel, cum a reuşit să ajungă acolo?
— Dacă credeţi că l-am lăsat eu acolo, vă înşelaţi.
— Aţi intrat la un moment dat în compartimentul lui Ratchett?
— Nici măcar n-am stat de vorbă cu el.
— N-aţi stat niciodată de vorbă cu el şi nici nu l-aţi ucis?
Sprâncenele colonelului se arcuiră din nou, ironic.
— Dacă aş fi făcut-o, mă îndoiesc că v-aş fi înştiinţat. Dar de fapt, nu l-am ucis.
— Bine, murmură Poirot. De altfel, n-are nici o importanţă.
— Poftim?
— Spuneam că n-are nici o importanţă.
— Oh!
Colonelul păru surprins. Se uită la Poirot stingherit.
— Înţelegi, continuă Poirot, curăţitorul nu prezintă nici o importanţă. Eu însumi pot găsi vreo alte unsprezece explicaţii satisfăcătoare ale prezenţei lui acolo.
Arbuthnot îl privi şi mai uimit.
— De fapt, vă chemasem pentru cu totul altceva, urmă Poirot. Domnişoara Debenham poate v-a spus că am auzit, fără să vreau, câteva cuvinte pe care vi le-a adresat în gara Konia?
Arbuthnot nu-i răspunse.
— Vă spunea: „Nu acum… Când totul se va termina, când o să rămână totul undeva în urmă, departe”. Ştiţi la ce se refereau aceste cuvinte?
— Îmi pare rău, domnule Poirot, dar refuz să răspund la această întrebare.
— De ce?
— Vă sugerez s-o întrebaţi pe domnişoara Debenham însăşi care e sensul acestor cuvinte, răspunse el rigid.
— Am făcut-o.
— Şi a refuzat?
— Da.
— Atunci, cred că este absolut limpede, chiar şi pentru dumneavoastră, că gura îmi va fi ferecată.
— Nu vreţi să dezvăluiţi secretul unei doamne?
— Puteţi s-o luaţi şi aşa, dacă vreţi.
— Domnişoara Debenham mi-a spus că era vorba de o chestiune personală.
— Atunci, de ce n-o credeţi?
— Din cauză că domnişoara Debenham, domnule colonel, este ceea ce se poate numi o persoană foarte suspectă.
— E absurd, izbucni, colonelul, înfierbântat.
— Nu e deloc absurd.
— N-aveţi nici o probă împotriva ei.
— Doar faptul că domnişoara Debenham a fost guvernantă în casa Armstrong, pe vremea când a fost răpită micuţa Daisy Armstrong!
Se lăsă o tăcere absolută.
Poirot dădu din cap cu blândeţe.
— Vedeţi, spuse el, ştim mai mult decât bănuiaţi. Dacă domnişoara Debenham e nevinovată, de ce ascunde acest lucru? De ce mi-a spus că n-a fost niciodată în America?
Colonelul îşi drese glasul.
— Poate vă înşelaţi.
— Nu mă înşel deloc. De ce m-a minţit domnişoara Debenham?
Colonelul ridică din umeri.
— Ar fi mai bine s-o întrebaţi pe ea. Totuşi, cred că vă înşelaţi.
Poirot chemă pe unul din chelneri.
— Du-te şi roag-o pe doamna de la cuşeta numărul 11 să fie atât de bună şi să poftească aici.
— Bine, domnule.
Cei patru bărbaţi rămaseră tăcuţi. Figura colonelului, ţeapănă, impasibilă, părea cioplită în lemn. Chelnerul reveni.
— Am anunţat-o, domnule.
— Mulţumesc.
Peste câteva clipe, Mary Debenham intră în vagonul restaurant.