CAPITOLUL III

UNELE FAPTE SEMNIFICATIVE

Trecu un sfert de oră, fără ca nimeni să vorbească.

Bouc şi doctorul Constantine încercară să urmeze sfaturile lui Poirot. Se străduiau să găsească într-un labirint de detalii contradictorii soluţia clară, cea mai bună.

Gândurile lui Bouc se înlănţuiau astfel: „Bineînţeles, trebuie să mă gândesc. Dar tot timpul numai asta am făcut… Poirot crede, fără îndoială, că tânăra englezoaică e amestecată. Nu mă pot împiedica să cred că e cu totul improbabil… Englezii ăştia sunt deosebit de calculaţi. Poate pentru că nu au deloc imaginaţie. Dar nu asta e important. Se pare că italianul n-ar fi putut s-o facă. Păcat. Bănuiesc că valetul nu minte când spune că celălalt nu a părăsit compartimentul. De ce ar face-o? Nu-i deloc uşor să-i mituieşti pe englezi, sunt atât de inabordabili… Nu cred că o să-i dăm de capăt. Trebuie să vină să ne deszăpezească… Probabil că sunt pe drum. Sunt atât de lenţi în părţile astea. Trece nu ştiu cât până se hotărăsc să facă ceva. Iar poliţia de aici… Or să fie tare sâcâitori şi plini de importanţă. Şi or să facă un tărăboi din toată afacerea asta. Nu dă peste ei prea des un asemenea noroc. Toate ziarele vor urla…”.

Şi tot aşa, gândurile lui Bouc parcurseră, în continuare, aceleaşi căi bătătorite de vreo sută de ori.

Între timp, doctorul Constantine se frământa: „E ciudat omuleţul ăsta. Un geniu, sau numai un tip excentric? O să rezolve misterul? Imposibil. Nu văd nici o ieşire. E prea încurcat totul… Poate că fiecare a minţit… Dar oricum, nu ajută la nimic. Chiar dacă toţi mint, chiar dacă spun adevărul, nimic nu se schimbă. Dimpotrivă, rămâne la fel de încurcat. Foarte ciudate, rănile acelea. Nu înţeleg deloc… Ar fi fost mai uşor de priceput dacă l-ar fi împuşcat. După câte ştiu, gangsterii împuşcă. Curioasă ţară, America. Mi-ar place să mă duc acolo. Totul progresează într-o asemenea viteză. Când mă întorc acasă, trebuie să mă duc pe la Demetrius Zagone. El a fost în America şi e plin de idei moderne… Ce o fi făcând Zia acum? Dacă ar afla nevastă-mea…”.

Şi gândurile îi zburară spre problemele sale personale.

Hercule Poirot stătea foarte liniştit.

Ai fi putut crede că doarme.

Apoi, deodată, după un sfert de oră de completă nemişcare, fruntea începu să i se încreţească. Oftă încet şi murmură:

— În fond, de ce nu? Iar dacă-i aşa, atunci asta ar putea explica totul.

Deschise ochii. Erau verzi, ca de pisică. Spuse încet:

— Eh bien, am cugetat. Dar voi?

Pierduţi în raţionamentele lor, ceilalţi doi tresăriră brusc.

— Şi eu am cugetat, spuse Bouc puţin încurcat, dar n-am ajuns la nici o concluzie. Lămurirea crimei ţine de meseria dumitale, nu de a mea.

— Şi eu am reflectat cu cea mai mare seriozitate, spuse doctorul cu tupeu, revenind de pe unele tărâmuri cam personale. M-am gândit la unele teorii posibile, dar niciuna nu mă satisface.

Poirot dădu din cap înţelegător, vrând parcă să spună: „Perfect. Asta şi aşteptam să-mi spuneţi. Mi-aţi dat tocmai sfaturile de care aveam nevoie”.

Se ridică în picioare, trase aer în piept, îşi mângâie mustaţa şi le vorbi ca un orator cu experienţă în faţa unei adunări:

— Prieteni, am revăzut faptele, am verificat de asemenea declaraţiile pasagerilor şi am ajuns la o concluzie. Întrevăd, nebulos deocamdată, o anumită explicaţie, care se potriveşte cu faptele, aşa cum le cunoaştem în momentul de faţă. E o explicaţie foarte îndrăzneaţă şi deocamdată nu pot fi sigur că este cea adevărată. Pentru a mă convinge definitiv, trebuie să fac anumite experienţe, să mai verific unele ipoteze.

Aş vrea, în primul rând, să menţionez anumite fapte care mi se par semnificative. Să începem cu observaţia prietenului nostru Bouc, făcută chiar în acest loc cu ocazia primului dejun pe care l-am luat împreună în tren. Spunea el atunci că suntem înconjuraţi de oameni din toate clasele, de toate vârstele şi naţionalităţile. Aşa ceva se întâmplă destul de rar în acest sezon. Vagonul Atena-Paris şi Bucureşti-Paris, spre exemplu, sunt aproape goale. Nu uitaţi de asemenea pasagerul care n-a mai venit. E un amănunt semnificativ. Apoi mai sunt şi alte elemente minore care dau de gândit, ca de pildă poziţia poşetei doamnei Hubbard, numele mamei doamnei Armstrong, metodele detective ale domnului Hardman, aluzia lui MacQueen cum că Ratchett însuşi ar fi ars hârtia pe care am găsit-o, numele de botez al prinţesei Dragomiroff, ca şi pata de grăsime de pe paşaportul familiei Andrenyi.

Ceilalţi doi se holbară la el.

— Nu vă spun nimic, aceste fapte? Întrebă Poirot.

— Nu prea, recunoscu Bouc.

— Domnul doctor ce zice?

— Nu pricep nimic din ce ne-ai spus.

Între timp Bouc, care reţinuse partea concretă a celor spuse de prietenul său, căuta printre paşapoarte. Mormăind satisfăcut, scoase paşaportul contelui şi contesei Andrenyi şi-l deschise.

— La asta te referi? La pata asta?

— Da. E o pată de grăsime proaspătă. Observi unde apare?

— Da, la începutul rubricii cu semnalmentele soţiei contelui… Mai exact la numele ei de botez. Dar mărturisesc că tot nu văd legătura.

— O s-o iau altfel. Să ne reîntoarcem la batista pe care am găsit-o la locul crimei… După cum aminteam şi adineauri, trei pasageri au legătură cu litera H. Doamna Hubbard, domnişoara Debenham şi camerista Hildegarde Schmidt. Să analizăm cazul acestei batiste dintr-un alt unghi. Aveam de-a face, prieteni, cu o batistă extrem de scumpă, un obiect de lux, brodată de mână la Paris. Care dintre pasageri, lăsând pentru moment iniţiala, ar putea avea o astfel de batistă? În orice caz nu doamna Hubbard, o femeie onorabilă, fără prea mari pretenţii la îmbrăcăminte. Şi nici domnişoara Debenham: e tipul de englezoaică cu batiste de bună calitate, dar puteţi fi sigur că n-o să dea niciodată aproape două sute de franci pe batiste atât de fine. Şi cu atât mai puţin camerista. Dar există două femei în trenul acesta care pot, fără îndoială, să posede o astfel de batistă. Să vedem deci dacă putem găsi vreo legătură între ele şi iniţiala H. Cele două femei la care mă gândesc sunt prinţesa Dragomiroff…

— Al cărei nume de botez e Natalia, interveni Bouc ironic.

— Exact. Şi numele ei de botez, cum v-am mai spus, este fără îndoială hotărâtor. Cealaltă femeie e contesa Andrenyi. Şi deodată, ceva ne atrage atenţia…

— Îţi atrage!

— Bine, îmi. Şi anume că numele ei de botez a fost modificat datorită unei pete de grăsime. Un accident şi nimic mai mult – ai fi tentat să spui. Dar nu uitaţi numele ei de botez, Elena. Închipuiţi-vă că în loc de Elena ar fi fost Helena. Majuscula H putea fi preschimbată în majuscula E, iar e-ul mic următor, asimilat foarte uşor primei litere… Şi apoi o mică pată de grăsime care să acopere modificarea.

— Helena, strigă Bouc. Da, se potriveşte.

— Bineînţeles că se potriveşte! Caut să găsesc vreo confirmare, oricât de mică, şi o găsesc. Cartea de vizită de pe unul din geamantanele contesei e uşor umezită şi e tocmai aceea care are prima iniţială pe capacul geamantanului, iar restul literelor dispuse lateral. De fapt a fost scoasă, muiată bine şi pusă în alt loc.

— Începi să mă convingi, spus Bouc. Totuşi, contesa Andrenyi… cu siguranţă că…

— Acum, bătrâne, trebuie să încerci să priveşti cazul dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Cum a fost plănuită să apară în ochii lumii această crimă? Nu uita că zăpada a dat peste cap toate planurile iniţiale ale asasinului. Să ne imaginăm pentru o clipă că nu e zăpadă, că trenul merge normal. Ce s-ar fi întâmplat în acest caz? Crima, după toate probabilităţile, ar fi fost descoperită dimineaţa la frontiera italiană. MacQueen ar fi scos la iveală scrisorile de ameninţare, domnul Hardman şi-ar fi spus povestea lui, doamna Hubbard ar fi fost nerăbdătoare să spună cum a trecut un bărbat prin compartimentul ei, nasturele ar fi fost găsit şi el. Îmi închipui numai că două lucruri ar fi arătat altfel. Omul nostru ar fi trecut prin compartimentul doamnei Hubbard cu puţin înainte de ora unu… Iar uniforma de conductor ar fi fost găsită la una din toalete.

— Vrei să spui că…?

— Vreau să spun că crima era plănuită să apară ca fiind comisă de către cineva din afară. S-ar fi dat astfel să se înţeleagă că asasinul a coborât din tren la Brod, unde trenul trebuia să sosească în mod normal la 0.58. Lucrurile ar fi fost în aşa fel aranjate, încât cineva să se fi întâlnit pe coridor cu ciudatul conductor. Uniforma ar fi fost lăsată undeva la vedere, pentru a arăta limpede cum s-au petrecut lucrurile. Deci, nici o bănuială nu ar fi planat asupra pasagerilor. Aşa trebuia, în intenţia asasinului, să apară crima celor din afară. Dar înzăpezirea trenului a schimbat toate datele problemei. Fără îndoială că asta şi explică de ce a rămas atât de mult asasinul în compartimentul victimei: aştepta ca trenul să plece. Dar, până la urmă, şi-a dat seama că trenul n-o să mai plece. Trebuia să urzească un alt plan. Acum s-ar fi ştiut că criminalul se mai află în tren.

— Da, aşa e, spuse Bouc nerăbdător. Toate astea le înţeleg. Dar cum rămâne cu batista?

— Mă întorc şi la ea, deşi pe o cale cam întortocheată. De la bun început trebuie să vă daţi seama că scrisorile de ameninţare sunt un fel de farsă. Ele au fost probabil copiate integral din cine ştie ce roman poliţist american. Nu sunt autentice ci, pur şi simplu, destinate poliţiei. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: l-au indus ele în eroare pe Ratchett? După toate aparenţele, ar trebui să răspundem prin Nu. Instrucţiunile pe care i le-a dat lui Hardman par să indice un duşman „personal” precis, a cărui identitate o cunoştea bine. Asta, dacă luăm de bună declaraţia lui Hardman. Dar Ratchett a primit negreşit o scrisoare de cu totul altă natură, cea care se referea la copilul Armstrong şi din care am găsit un fragment în compartimentul lui. În cazul în care Ratchett nu şi-ar fi dat seama mai devreme, această scrisoare urma să-l facă să înţeleagă clar motivul pentru care viaţa îi era ameninţată. După cum v-am repetat tot timpul, această din urmă scrisoare nu era destinată să fie găsită. Prima grijă a asasinului a fost s-o distrugă. Şi iată, deci, a doua răsturnare a planurilor sale. Prima a fost zăpada, a doua a fost reconstituirea de către noi a fragmentului găsit.

Încercarea de a distruge acel bileţel nu poate însemna decât un singur lucru: că trebuie să fie în tren cineva într-atât de intim legat de familia Armstrong, încât găsirea acelui bileţel ar fi aruncat de îndată bănuiala asupra lui.

Ajungem acum şi la celelalte indicii pe care le-am descoperit. Trec peste curăţitorul de pipă, despre care am vorbit destul de mult. Ajungem din nou la batistă. Ei bine, descoperirea ei acuză nemijlocit pe cineva, a cărui iniţială a numelui e H, şi ne spune că ar fi fost pierdută acolo de acea persoană.

— Exact, spuse doctorul Constantine. Când persoana respectivă descoperă că şi-a pierdut batista, încearcă imediat şi-şi modifice numele de botez.

— Ce repede mergi. Ajungi la o concluzie mult mai devreme decât îmi permit eu să o fac.

— Mai există şi o altă posibilitate?

— Bineînţeles că există. Să zicem, de pildă, că ai comis o crimă şi că vrei să arunci bănuiala asupra altcuiva. Ei bine, ştii că în tren se află o anumită persoană, legată intim de familia Armstrong – o femeie. Să presupunem, apoi, că laşi la locul crimei o batistă a acelei femei… Ea va fi interogată, se va afla de legătura ei cu familia Armstrong… Şi gata. În acelaşi timp, ai şi motiv, şi dovada compromiţătoare.

— Dar atunci, obiectă doctorul persoana indicată, fiind inocentă, n-ar încerca să-şi ascundă identitatea.

— Crezi? Aceasta ar fi, într-adevăr, părerea unei comisii de anchetă. Dar eu cunosc natura umană, prietene, şi pot să-ţi spun că cea mai nevinovată persoană, pusă deodată în faţa posibilităţii de a fi judecată pentru crimă, şi-ar pierde capul şi ar face cele mai absurde lucruri. Nu, pata de grăsime şi schimbarea cărţii de vizită de pe geamantan nu dovedesc vinovăţia… ci numai că, din anumite motive, contesa Andrenyi doreşte să-şi ascundă identitatea.

— Ce legătură crezi că poate avea ea cu familia Armstrong? Ne-a spus că n-a fost niciodată în America.

— Întocmai. Ba mai mult, are o figură străină pentru noi, neobişnuită, şi mai vorbeşte şi stricat englezeşte, exagerând chiar. Dar nu-i prea greu de ghicit cine e. Aminteam adineauri numele mamei doamnei Armstrong. E vorba de Linda Arden, o foarte celebră actriţă, o foarte bună interpretă a lui Shakespeare. Gândiţi-vă la „Cum vă place”, la pădurea Arden şi la Rosalinda. De acolo şi-a luat actriţa numele. Dar Linda Arden, numele sub care a fost cunoscută pretutindeni în lume, nu era numele ei adevărat. S-ar putea să fi fost Goldenberg, căci se trăgea foarte probabil din Europa centrală, dintr-o familie evreiască. Multe naţionalităţi au luat-o spre America. Ce-ar fi, domnilor, ca sora mai mică a doamnei Armstrong, încă un copil când a avut loc tragedia, să fie Helena Goldenberg, fiica mai mică a Lindei Arden, care s-a măritat cu contele Andrenyi, pe când acesta era ataşat la Washington?

— Dar prinţesa Dragomiroff spunea că s-a măritat cu un englez.

— Al cărui nume nu şi-l putea aminti. Vă întreb, prieteni, e posibil aşa ceva? Prinţesa Dragomiroff o iubea pe Linda Arden, aşa cum poate o adevărată doamnă să iubească o adevărată artistă. A fost naşa uneia dintre fiicele Lindei Arden. Ar uita ea atât de repede numele soţului celeilalte fiice? Puţin probabil. Nu cred că putem afirma cu siguranţă că prinţesa Dragomiroff a minţit. Ştia că Helena e în tren, o văzuse doar. Şi-a dat seama, de îndată ce a auzit cine era de fapt Ratchett, că Helena va fi suspectată. Ca atare, când am întrebat-o despre sora doamnei Armstrong, a minţit fără să şovăie o clipă… Că s-a întâmplat mai de mult, că nu-şi poate aminti, dar că „Helena s-a măritat pare-se cu un englez”. Ceea ce e cât se poate de departe de adevăr.

Unul din chelneri intră pe uşa din fund şi se apropie de Bouc.

— Pot să servesc masa, domnule? Totul e pregătit.

Bouc privi spre Poirot. Acesta aprobă din cap.

— În orice caz, masa trebuie servită.

Chelnerul ieşi. Curând se auzi clopoţelul sunând şi vocea hotărâtă a chelnerului:

— Primul serviciu. Masa e servită…