CAPITOLUL IV

PATA DE GRĂSIME DE PE PAŞAPORTUL CONTELUI UNGUR

Poirot se aşeză la o masă cu Bouc şi cu doctorul. Pasagerii din vagonul restaurant erau foarte liniştiţi. Vorbeau puţin. Până şi guraliva doamnă Hubbard era neobişnuit de tăcută. Murmură doar când se aşeză:

— Simt că n-am putere să pun ceva în gură.

Ceea ce n-o împiedică să se înfrupte din tot ce i se oferi, încurajată de către suedeză, care o îngrijea ca pe o bolnavă.

Înainte ca masa să fie servită, Poirot îl trase de mânecă pe chelnerul şef şi-i şopti ceva la ureche. Doctorul Constantine ghici de îndată despre ce e vorba, când observă că pe contele şi pe contesa Andrenyi îi servesc mereu ultimii. Astfel, după ce masa luă sfârşit, mai rămaseră o vreme până când li se făcu plata. Ca urmare, erau ultimii în vagonul restaurant.

Când, în cele din urmă, se ridicară şi se îndreptară spre uşă, Poirot se ridică brusc şi-i urmă.

— Iertaţi-mă, doamnă, v-a căzut batista, şi-i întinse batista fină, cu monogramă.

Ea o luă, o privi, apoi i-o dădu înapoi.

— Aţi greşit, domnule, nu e batista mea.

— Nu e a dumneavoastră? Sunteţi sigură?

— Absolut sigură, domnule.

— Şi totuşi, doamnă, are iniţiala dumneavoastră, H.

Contele făcu e mişcare bruscă. Poirot nu-i dădu atenţie. Privea ţintă la contesă. Aceasta era foarte calmă.

— Nu vă înţeleg, domnule. Iniţialele mele sunt E. A.

— Cred că nu-i adevărat. Numele dumneavoastră este Helena… Şi nu Elena. Helena Goldenberg, fiica mai mică a Lindei Arden… Helena Goldenberg, sora doamnei Armstrong.

Se lăsă o tăcere grea. Atât contele cât şi contesa păliră. Poirot spuse pe un ton mai amabil:

— N-are nici un rost să negaţi. Acesta-i adevărul, nu-i aşa?

Contele izbucni furios:

— Vă întreb, domnule, cu ce drept…

Ea îl întrerupse punându-i mâna pe buze.

— Nu, Rudolph, lasă-mă să vorbesc. E inutil să negăm cele afirmate de acest domn. Ar fi mai bine să luăm loc şi să discutăm deschis.

Vocea i se schimbase. Mai păstra încă plinătatea sudică a tonului, dar devenise dintr-o dată mai tăioasă, mai hotărâtă. Era, pentru prima oară, o voce într-adevăr americană.

Contele rămase tăcut. Se supuse dorinţei ei şi se aşezară amândoi în faţa lui Poirot.

— Cele spuse de dumneavoastră, domnule, sunt întru totul adevărate, începu contesa. Sunt Helena Goldenberg, sora mai mică a doamnei Armstrong.

— Nu acelaşi lucru mi-aţi spus şi astăzi dimineaţă, doamnă contesă.

— Nu.

— De fapt, ceea ce soţul dumneavoastră şi dumneavoastră mi-aţi spus nu a fost altceva decât un lanţ de minciuni.

— Domnule! Strigă contele, nemaiputându-se stăpâni.

— Nu te înfuria, Rudolph. Domnul Poirot se exprimă cam brutal, dar ceea ce spune este incontestabil.

— Mă bucur că recunoaşteţi atât de sincer, doamnă. Aţi vrea să-mi spuneţi acum de ce procedaţi astfel şi, de asemenea, de ce-aţi modificat numele dumneavoastră de botez de pe paşaport?

— Numai eu am făcut asta, interveni contele.

Helena vorbi calm:

— Bineînţeles, domnule Poirot, puteţi ghici motivul meu… Motivele noastre. Acest om care a fost asasinat este acelaşi cu cel care mi-a ucis nepoata, care a omorât-o pe sora mea, care i-a sfâşiat inima cumnatului meu. Trei dintre oamenii pe care-i iubeam cel mai mult şi care alcătuiau casa mea… Lumea mea!

Vocea îi vibra de emoţie. În aceste momente recunoşteai în ea pe Linda Arden, a cărei forţă emoţională, pe scenă, mişcase publicul până la lacrimi.

— Din toţi pasagerii din tren, continuă ea mai liniştită, eu singură, probabil, aveam cele mai serioase motive să-l ucid.

— Şi nu l-aţi ucis, doamnă?

— Vă jur, domnule Poirot, şi soţul meu ştie şi vă poate confirma, că deşi am fost tentată serios s-o fac, niciodată nu am ridicat mâna împotriva acestui om.

— Vă dau cuvântul meu de onoare, domnilor, spuse contele, că noaptea trecută Helena n-a părăsit compartimentul. După cum v-am spus, a luat un somnifer. Este absolut nevinovată.

Poirot privi când la unul când la celălalt.

— Pe cuvântul meu de onoare, repetă, contele.

Poirot clătină uşor din cap.

— Şi totuşi, v-aţi asumat răspunderea să modificaţi numele de pe paşaport?

— Domnule Poirot, începu contele pe un ton energic şi pătimaş, puneţi-vă în situaţia mea. Credeţi că m-aş fi putut împăca, chiar şi cu gândul, ca soţia mea să fie târâtă într-o anchetă poliţienească murdară? E nevinovată, ştiu, dar ea avea dreptate când vă spunea că din cauza legăturii de rudenie cu familia Armstrong, ar fi fost de îndată bănuită. Ar fi fost interogată, poate chiar arestată. Nu ştiu ce neşansă ticăloasă ne-a adus în acelaşi tren cu acest Ratchett, dar după cele întâmplate mi-am dat seama că nu-mi rămâne decât un singur lucru de făcut. Recunosc, domnule, v-am minţit… cu excepţia unui singur lucru, şi anume că soţia mea n-a ieşit deloc, astă-noapte, din compartimentul ei.

Vorbea cu atâta ardoare, încât era greu să fie contrazis.

— Nu spun că nu vă cred, domnule, zise Poirot încet. Ştiu că aparţineţi unei vechi familii nobile. Ar fi fost într-adevăr penibil dacă soţia dumneavoastră ar fi fost vârâtă într-o afacere poliţienească neplăcută. Aici vă înţeleg. Dar cum puteţi explica prezenţa batistei soţiei dumneavoastră în compartimentul lui Ratchett?

— Această batistă nu e a mea, domnule, spuse contesa.

— În ciuda iniţialei H?

— În ciuda iniţialei. Batistele mele seamănă cu aceasta, dar niciuna nu are exact acest model. Ştiu, bineînţeles, că nu pot spera să vă conving, dar vă asigur că aşa e. Această batistă nu-mi aparţine.

— Ar fi putut fi pusă acolo de cineva pentru a vă compromite?

Ea zâmbi puţin.

— Vreţi să mă forţaţi să recunosc, până la urmă, că e a mea? Dar vă spun, domnule Poirot, nu e.

Vorbea foarte convingător.

— Dacă batista nu-i a dumneavoastră, de ce aţi modificat atunci numele de pe paşaport?

De astă dată răspunse contele:

— Pentru că am auzit că a fost găsită o batistă cu iniţiala H pe ea. Am discutat împreună, înainte de a veni la convorbirea de azi dimineaţă. I-am atras atenţia Helenei că dacă s-ar observa că numele ei de botez începe cu H, atunci ar fi de îndată supusă unui interogatoriu mult mai riguros. Şi, de fapt, a fost atât de simplu să transform Helena în Elena.

— Aveţi stofă de mare criminal, domnule conte, remarcă Poirot, sec. O ingenuitate foarte naturală şi o hotărâre aparent lipsită de orice remuşcări de a înşela justiţia.

— Oh nu, nu vorbiţi aşa, se repezi contesa. Domnule Poirot, el n-a făcut decât să explice cum s-au petrecut lucrurile. Trecuse din franceză în engleză. Eram speriată… Teribil de speriată. A fost atât de îngrozitor… Atunci… Şi din nou să fie răscolit totul. Şi să fiu bănuită şi poate aruncată în închisoare. Eram pur şi simplu înspăimântată, domnule Poirot. Nu ştiu dacă vă puteţi da seama?

Avea o voce fermecătoare, adâncă, convingătoare, vocea fiicei Lindei Arden, actriţa.

Poirot o privea grav.

— Dacă vreţi să vă cred, doamnă, şi vreau să vă cred… Atunci trebuie să mă ajutaţi.

— Să vă ajut?

— Da. Motivul crimei se află undeva, în trecut, în acea tragedie care v-a zdrobit căminul şi v-a amărât viaţa. Introduceţi-mă în trecut, doamnă, ca să pot găsi veriga care să explice tot ce s-a întâmplat acum.

— Ce-aş putea să vă spun? Toţi au murit. Şi repetă aproape plângând: Au murit cu toţii, cu toţii… Robert… Sonia… Mica şi scumpa Daisy. Era atât de dulce, de fericită… Şi avea nişte bucle minunate. Eram cu toţii nebuni după ea.

— A mai fost şi o altă victimă, doamnă. O victimă indirectă, s-ar putea spune.

— Biata Susanne? Da, pe ea o uitasem. Poliţia a interogato. Erau convinşi că ştie ceva. Poate o fi avut vreun amestec, dar fără să vrea. O fi stat, probabil, la taclale cu cine ştie cine, comunicându-i când ieşea Daisy la plimbare. Ancheta înainta groaznic de încet… Şi ea a crezut că o socotesc vinovată.

— O trecu un fior.

— S-a aruncat de la fereastră. Oh, a fost îngrozitor!

Îşi ascunse faţa în mâini.

— Ce naţionalitate avea, doamnă?

— Era franţuzoaică.

— Care era numele ei de familie?

— E caraghios, dar nu-mi amintesc. Toţi îi spuneam Susanne. O fată destul de veselă. O iubea mult pe Daisy.

— Era îngrijitoare, nu-i aşa?

— Da.

— Şi cine era doică?

— O soră de la spital. O chema Stengelberg. Şi ea ţinea la Daisy… Şi la sora mea.

— Acum, doamnă, aş vrea să vă gândiţi bine înainte de a-mi răspunde. De când sunteţi în tren, aţi întâlnit pe cineva cunoscut?

Contesa făcu ochii mari.

— Eu? Nu, pe nimeni.

— Dar prinţesa Dragomiroff?

— Ah, pe dânsa o cunosc, fireşte. Credeam că vă referiţi la cineva… la cineva de atunci.

— Întocmai, doamnă. Gândiţi-vă cu atenţie. Au trecut câţiva ani. E cineva care, poate, şi-a schimbat înfăţişarea.

Helena reflectă îndelung. În cele din urmă spuse:

— Nu, sunt sigură, nu e nimeni.

— Nu uitaţi că dumneavoastră înşivă eraţi o fetişcană pe atunci. Nu aveaţi pe cineva care să vă supravegheze lecţiile, sau să aibă grijă de dumneavoastră?

— Oh, ba da, aveam un cerber, un fel de guvernantă pentru mine şi secretară pentru Sonia. Era englezoaică, sau mai degrabă scoţiană… O femeie solidă, cu părul roşu.

— Cum o chema?

— Domnişoara Freebody.

— Tânără sau bătrână?

— Mi se părea tare bătrână. Dar nu cred să fi avut mai mult de patruzeci de ani. Dar mai mult se ocupa de mine Susanne, şi tot ea avea grijă şi de îmbrăcămintea mea.

— Altcineva nu mai era?

— Numai servitori.

— Şi sunteţi sigură, absolut sigură, că n-aţi recunoscut pe niciunul în tren?

Contesa îi răspunse cu toată seriozitatea:

— Pe niciunul, domnule.