Capitolul IV

UN STRIGĂT ÎN NOAPTE

Chiar în aceeaşi seară, la nouă fără un sfert, Simplon Orient Expresul sosi la Belgrad. Cum plecarea era prevăzută abia pentru nouă şi un sfert, Poirot se hotărî să coboare pe peron. Totuşi, nu zăbovi prea mult. Se lăsase un frig pătrunzător şi, deşi peronul era acoperit, vântul ridica vârtejuri de zăpadă. Se îndreptă spre vagon. Conductorul, care tropăia pe peron şi-şi agita braţele ca să se mai încălzească, văzându-l, îi spuse:

— Bagajele domnului au fost duse în compartimentul numărul 1, în compartimentul domnului Bouc.

— Şi domnul Bouc unde s-a dus?

— În vagonul de la Atena, care tocmai a fost ataşat.

Poirot plecă să-şi caute prietenul. Bouc nici nu vru să asculte protestele sale.

— Nu face nimic. E mai bine aşa. Dumneata mergi în Anglia, şi e mai bine să stai în vagonul care te duce direct până la Calais. Eu mă simt foarte bine aici. Vagonul e liniştit. În afară de mine, mai e doar un doctor grec. Ah, ce noapte! Localnicii zic că de ani de zile n-a mai căzut atâta zăpadă. Să sperăm că nu ne vom înzăpezi. Nu prea mi-ar place, drept să-ţi spun.

La nouă şi un sfert precis, trenul părăsi gara. Curând după aceea Poirot se ridică, îi ură noapte bună prietenului său şi se îndreptă spre vagonul lui, aflat în faţă, lângă vagonul restaurant.

Cum erau în a doua zi de călătorie, reticenţele dispăruseră.

Colonelul Arbuthnot stătea în uşa compartimentului său şi discuta cu MacQueen. Văzându-l pe Poirot, MacQueen se întrerupse brusc. Păru foarte surprins.

— Oh, exclamă el, credeam că ne-aţi părăsit. Spuneaţi că o să coborâţi la Belgrad.

— M-aţi înţeles greşit, zise Poirot, zâmbind. Am încercat să vă explic tocmai când plecam din Istanbul.

— Dar bagajul dumneavoastră… S-a topit.

— A fost dus într-un alt compartiment, asta-i tot.

— Aha, înţeleg.

Şi îşi reluă conversaţia cu Arbuthnot, în timp ce Poirot trecu mai departe. La numai două compartimente de al său, o zări pe bătrâna americană, doamna Hubbard, stând de vorbă cu femeia cu faţa de oaie, care se dovedi a fi suedeză. Doamna Hubbard tocmai îi dădea nişte reviste.

— Ia, draga mea, spuse ea. Eu am o sumedenie de lucruri de citit. E îngrozitor cu frigul ăsta, nu-i aşa?

Răspunse prietenos la salutul lui Poirot.

— Sunteţi foarte amabilă, îi spuse suedeza.

— Ba deloc. Sper că o să dorm bine şi că dimineaţă n-o să te mai doară capul.

— Cred că de frig. O să-mi fac o ceaşcă de ceai.

— Ai aspirină? Eşti sigură? Eu am câtă vrei. Bine, noapte bună, draga mea.

Se întoarse spre Poirot, părând să aibă chef de vorbă.

— Biata de ea, e suedeză. După cât îmi dau seama, e un fel de misionară… O educatoare. Foarte cumsecade, doar că nu prea vorbeşte englezeşte. S-a arătat foarte interesată de ce i-am povestit despre fiică-mea.

Poirot ştia şi el tot ce se putea şti despre fiica doamnei Hubbard. Ca de altfel toţi cei din tren care înţelegeau englezeşte! Aflaseră că ea şi cu soţul ei făceau parte din corpul didactic al unui mare colegiu american din Smirna şi că aceasta era prima călătorie a doamnei Hubbard în Orient; şi mai aflaseră ce gândea doamna Hubbard despre turci, despre lenea lor şi despre felul cum îşi întreţineau drumurile.

Uşa celuilalt compartiment se deschise, şi valetul cel slab şi palid ieşi pe coridor. Poirot reuşi să arunce o privire înăuntru. Îl zări pe Ratchett întins în pat. Acesta, la rândul lui, îl zări şi el, şi faţa i se schimonosi de furie. Apoi uşa se închise.

Doamna Hubbard îl trase pe Poirot deoparte.

— Ştii, mi-e groaznic de frică de omul ăsta. Oh, nu, nu de valet… de celălalt… Stăpânul lui. Stăpân, într-adevăr! E ceva în neregulă cu acest om. Ştii, fiică-mea zicea întotdeauna că am intuiţie. Când mami are o presimţire, apoi chiar aşa se întâmplă, zice fiică-mea. Şi am o presimţire cu omul ăsta. Compartimentul lui e lângă al meu, şi asta nu-mi place. Astă-noapte am pus şi lanţul la uşa de acces dintre compartimente. Mi s-a părut că l-am auzit încercând clanţa. Ştii, nu m-aş mira deloc dacă aş afla că, de fapt, e un criminal… Unul din acei tâlhari de trenuri despre care tot scriu ziarele. Oi fi eu caraghioasă, dar asta e. Tare mi-e frică de el! Fiică-mea spunea că o să am o călătorie plăcută, dar simt că n-o să fie chiar aşa. Poate-i absurd, dar am impresia că se poate întâmpla orice. Orice. Şi nu înţeleg cum poate băiatul ăla simpatic să-i fie secretar.

Colonelul Arbuthnot şi MacQueen tocmai veneau înspre ei.

— Intraţi în compartimentul meu, îi spunea MacQueen. Patul încă n-a fost făcut pentru noapte. În ce priveşte politica voastră în India, aş vrea să mă lămuresc asupra…

Cei doi trecură mai departe, spre compartimentul lui MacQueen.

Doamna Hubbard îi ură noapte bună lui Poirot.

— Cred c-o să mă bag direct în pat şi o să citesc, spuse ea. Noapte bună.

— Noapte bună, doamnă.

Poirot intră în compartimentul lui, lipit de al lui Ratchett. Se dezbrăcă şi se băgă în pat, citi vreo jumătate de oră, apoi stinse lumina.

Câteva ore mai târziu, se trezi brusc. Ştia ce-l trezise – un geamăt ascuţit, aproape un strigăt, undeva, foarte aproape. În aceeaşi clipă se auzi ţârâitul strident a unei sonerii.

Poirot sări în sus şi aprinse lumina. Simţi că trenul era oprit. Probabil o staţie, îşi spuse.

Strigătul îl înfiorase. Îşi aminti că în compartimentul de alături se afla Ratchett. Coborî din pat şi deschise uşa, chiar în momentul în care conductorul, venit în grabă, bătea la uşa lui Ratchett. Poirot ţinu uşa întredeschisă şi urmări ce se întâmplă. Conductorul bătu a doua oară. Se auzi o sonerie, apoi se aprinse o lumină cu câteva uşi mai departe. Conductorul privi peste umăr.

În aceeaşi clipă se auzi o voce din compartimentul alăturat:

— Ce n'est rien. Je me suis trompé {1}.

— Bien, Monsieur.

Conductorul se grăbi să bată la cealaltă uşă, unde fusese chemat.

Poirot se băgă din nou în pat, liniştit acum, şi stinse lumina. Era exact unu fără douăzeci şi trei de minute.