Capitolul IV.

Scrisoarea semnată „Bella”

Françoise părăsise încăperea. Judecătorul bătea cu degetele gânditor în tăblia mesei.

— Domnule Bex, spuse într-un sfârşit, avem două depoziţii care se bat cap în cap. Pe care s-o credem, pe a lui Françoise sau pe a Denisei?

— Pe a Denisei, rosti hotărât comisarul. Ea i-a deschis vizitatoarei şi a primit-o în casă. Françoise e bătrână şi încăpăţânată şi este evident că n-o place pe doamna Daubreuil. În plus, din cunoştinţele pe care le deţinem, ea tinde să demonstreze că domnul Renauld era încurcat cu o altă femeie.

— Tiens! Strigă domnul Hautet. Am uitat să-l informăm pe domnul Poirot despre asta. Căută printre hârtiile de pe masă şi, în cele din urmă, îi înmână una prietenului meu. Am găsit scrisoarea asta, domnule Poirot, în buzunarul pardesiului victimei.

Poirot o luă şi o despături. Era oarecum uzată şi şifonată şi scrisă în engleză, de o mână cam stângace: „Iubitul meu, De ce nu mi-ai scris de-atâta timp? Mă mai iubeşti încă, nu-i aşa? Ultimele tale scrisori au fost atât de diferite, reci şi ciudate, iar acum această tăcere îndelungată. Asta mă sperie. Dacă ai încetat să mă iubeşti? Dar e imposibil… ce copil prost sunt… mereu îmi închipui tot felul de lucruri! Însă dacă nu mă mai iubeşti, nu ştiu ce-am să fac… poate am să mă omor! N-aş putea trăi fără tine. Uneori mă gândesc că o altă femeie e pe cale să intervină între noi: Să bage de seamă, atâta tot… şi tu la fel! Mai degrabă te-aş ucide decât s-o las să mi te ia! Vorbesc serios.

Dar uite, scriu numai prostii. Tu mă iubeşti, şi eu te iubesc… da, te iubesc, te iubesc, te iubesc!

A ta care te adoră, BELLA”

Nu exista nici adresă, nici dată. Poirot o înapoie cu o mină gravă.

— Şi ce presupuneţi, domnule judecător?

Judecătorul de instrucţie dădu din umeri.

— Evident, domnul Renauld era încurcat cu această englezoaică, Bella. A venit aici, a cunoscut-o pe doamna Daubreuil şi a început o aventură cu ea. S-a răcit de cealaltă, care instinctiv a simţit ceva. Această scrisoare conţine o ameninţare făţişă. Domnule Poirot, la prima vedere, cazul pare simplu. Gelozie. Faptul că domnul Renauld a fost înjunghiat în spate pare să indice clar că crima a fost comisă de o femeie.

Poirot confirmă.

— Înjunghierea în spate, da… dar nu şi mormântul! Munca aceasta a fost anevoioasă, o muncă grea… nici o femeie nu sapă un mormânt, domnule. Aici a fost o mână de bărbat.

Comisarul exclamă agitat:

— Da, da, ai dreptate. Nu ne-am gândit la asta.

— Cum spuneam, continuă domnul Hautet, la prima vedere, cazul pare simplu, însă bărbaţii mascaţi şi scrisoarea pe care aţi primit-o de la domnul Renauld complică lucrurile. S-ar părea că avem două situaţii complet diferite, fără nici o legătură între ele. În ceea ce priveşte scrisoarea pe care v-a scris-o, credeţi că e posibil să se refere cumva la această „Bella” şi la ameninţările ei?

Poirot clătină din cap…

— Nu prea.

— Un bărbat ca domnul Renauld, care a dus o viaţă aventuroasă prin locuri mai puţin obişnuite, n-ar cere protecţie împotriva unei femei.

Judecătorul de instrucţie aprobă.

— Am exact aceeaşi părere. Deci trebuie să căutăm explicaţia scrisorii…

— La Santiago – completă comisarul. Am să trimit fără întârziere, o telegramă poliţiei locale ca să cer detalii complete despre viaţa pe care a dus-o defunctul acolo, despre afacerile lui amoroase, tranzacţii financiare, prietenii şi eventualii duşmani pe care i-a avut. Ar fi ciudat dacă după asta n-o să deţinem cheia acestui misterios asasinat.

Comisarul privi în jur aşteptând acordul celorlalţi.

— Excelent! Rosti Poirot cu admiraţie.

— Şi soţia lui ne-ar putea furniza vreun indiciu, adăugă judecătorul.

— N-aţi mai găsit nici o scrisoare de la această Bella, printre lucrurile domnului Renauld? Întrebă Poirot.

— Nu. Bine-nţeles că primele noastre cercetări au avut în vedere hârtiile particulare din biroul victimei. Totuşi, n-am găsit nimic interesant. Totul pare în cea mai perfectă ordine. Singurul lucru cu totul ieşit din comun e testamentul lui. Iată-l!

Poirot parcurse documentul.

— Aşa. O moştenire de o mie de lire domnului Stonor… apropo, cine e?

— Secretarul domnului Renauld. A rămas în Anglia, dar a venit aici în weekend o dată sau de două ori.

— Iar restul îi revine în totalitate iubitei sale soţii, Eloise. Perfect legal. Întărit prin semnăturile a doi martori, servitoarele Denise şi Françoise. Nu văd nimic neobişnuit aici, încheie Poirot şi restitui documentul.

— Poate n-ai observat… începu Bex…

— Data? Clipi Poirot. Ba da, am observat-o. Cu două săptămâni în urmă. E posibil ca asta să indice prima lui sesizare a pericolului. Mulţi bogătaşi mor fără testament, din cauză că nici nu se gândesc că ar putea să moară. Însă e periculos să tragem concluzii pripite. Oricum, asta dovedeşte o adevărată afecţiune şi ataşament faţă de soţia sa, în ciuda amorurilor sale.

— Da, rosti cu îndoială domnul Hautet. Dar poate e puţin cam nedrept faţă de fiul său, care se vede astfel cu totul dependent de mama sa. Dacă ea s-ar recăsători şi noul ei soţ va reuşi să aibă un anumit ascendent asupra ei, s-ar putea ca băiatul ăsta să nu vadă un bănuţ din averea tatălui său.

Poirot ridică din umeri.

— Omul e un animal vanitos. Domnul Renauld şi-a închipuit, în mod cert, că văduva sa nu se va recăsători vreodată. Referitor la fiu, poate să fi fost o precauţie înţeleaptă să lase banii pe mâna mamei. Fiii de bogătaşi sunt vestiţi ca risipitori.

— S-ar putea să aveţi dreptate. Şi-acum, domnule Poirot, sunt sigur că aţi vrea să vedeţi locul faptei. Îmi pare rău că a fost nevoie să mutăm cadavrul, însă a fost fotografiat din toate unghiurile posibile şi pozele vă vor sta la dispoziţie de îndată ce vor fi gata.

— Vă mulţumesc pentru curtoazia dumneavoastră, domnule.

Comisarul se ridică.

— Veniţi cu mine, domnilor.

Deschise uşa şi-l invită ceremonios pe Poirot să treacă înainte. Poirot, cu aceeaşi curtoazie, se trase înapoi şi se înclină spre comisar.

— Domnule.

— Domnule.

În cele din urmă, ieşiră în hol.

— Camera de acolo e biroul? Întrebă brusc Poirot, arătând spre uşa de vizavi.

— Da. Ai vrea s-o vezi? Zicând asta, deschise uşa şi intrarăm.

Camera pe care domnul Renauld o alesese pentru uzul său personal era mică, însă mobilată cu mult gust şi confortabilă. O masă de scris cu multe sertăraşe se afla lângă fereastră. Două fotolii mari, îmbrăcate în huse, încadrau căminul, iar între ele, ceva mai în faţă, se afla o masă rotundă plină de cărţi şi reviste apărute recent. Pe doi dintre pereţi se întindeau rafturi cu cărţi, iar în capătul camerei, vizavi de fereastră, era un frumos bufet de stejar, cu un bar deasupra. Draperiile de la fereastră şi uşă erau de un verde închis, mătăsos, iar covorul în tonuri ce se asortau cu ele.

Poirot discută câteva clipe, apoi înaintă şi-şi trecu uşor mâna peste speteaza fotoliilor, luă o revistă de pe masă şi îşi plimbă delicat degetul pe suprafaţa bufetului de stejar. Chipul său exprima o totală mulţumire.

— Nu-i praf? L-am întrebat zâmbind.

Îmi zâmbi la rândul lui în semn de apreciere că-i cunoşteam ciudăţeniile.

— Nici un fir, mon ami! Poate pentru prima dată, îmi pare rău.

Ochii săi iscoditori, ca de pasăre, umblau de colo-colo.

— Ah! Exclamă brusc, parcă a uşurare. Carpeta din faţa căminului e îndoită! Şi se aplecă s-o îndrepte.

Dintr-odată scoase o exclamaţie şi se ridică. În mână ţinea o bucăţică de hârtie.

— În Franţa, ca şi în Anglia, servitorii uită să cureţe şi sub covoare – remarcă el.

Bex luă hârtiuţa, iar eu m-am tras mai aproape ca s-o examinez.

— Ei, Hastings… o recunoşti?

Am clătinat încurcat din cap… şi totuşi, nuanţa aceea roz a hârtiei îmi era foarte familiară.

Mintea comisarului lucra mai repede decât a mea.

— Un fragment dintr-un cec, exclamă el.

Pe fragmentul de hârtie, aproape pătrat era scris cu cerneală cuvântul: „Duveen”.

— Bien, spuse Bex. Acest cec a fost fie plătit de cineva cu numele de Duveen, fie i-a fost destinat.

— Îmi închipui că prima variantă, spuse Poirot, căci, dacă nu mă înşel, scrisul îi aparţine domnului Renauld.

Lucrul acesta fu imediat stabilit prin compararea cu hârtiile aflate pe birou.

— Doamne! Îngână comisarul cu un aer nenorocit, nu-mi dau seama cum mi-a putut scăpa una ca asta.

Poirot râse.

— Morala este: „Uită-te întotdeauna sub covoare!” Prietenul meu Hastings, aici de faţă, poate să vă spună că orice lucru cât de puţin deranjat e o tortură pentru mine. Imediat ce am văzut carpeta îndoită mi-am spus: „Tiens! Piciorul scaunului a tras-o. S-ar putea să existe sub ea ceva ce i-a scăpat bunei Françoise.”

— Françoise?

— Sau Denisei, sau lui Léonie. Oricui care a făcut curat aici. Cum nu e nici o urmă de praf, înseamnă că în camera asta s-a făcut curăţenie de dimineaţă. Am reconstituit lucrurile în felul următor. Ieri, sau posibil azi noapte, domnul Renauld a completat un cec pe numele unui oarecare Duveen. Apoi l-a rupt şi l-a împrăştiat pe jos. În dimineaţa asta…

Însă domnul Bex deja începuse să agite nerăbdător clopoţelul.

Ca răspuns, apăru Françoise. Da, erau o grămadă de bucăţi de hârtie pe podea. Ce a făcut cu ele? Le-a aruncat în maşina de gătit din bucătărie. Ce altceva putea să facă!

Cu un gest de disperare, Bex o expedie. Apoi, luminându-se la faţă, alergă către birou. Într-un minut, scoase la iveală carnetul cu cecuri al răposatului şi-l răsfoi. Ultima contra – foaie era albă.

— Curaj! Îi spuse Poirot, bătându-l pe spate. Fără îndoială, doamna Renauld o să ne poată spune ceva despre această misterioasă persoană numită Duveen.

Chipul comisarului se însenină.

— Adevărat. Să continuăm.

În timp ce ne pregăteam să părăsim camera, Poirot remarcă în treacăt:

— Aici şi-a primit domnul Renauld, noaptea trecută, oaspetele, nu?

— Da… dar de unde ştii?

— De aici! L-am găsit pe speteaza unuia dintre fotolii. Şi ne arătă un fir lung de păr negru… păr de femeie!

Domnul Bex ne conduse în spatele casei, spre o mică magazie lipită de casă. Scoase din buzunar o cheie şi o descuie.

— Aici e cadavrul. L-am mutat de la locul crimei, puţin înainte de sosirea dumneavoastră, imediat ce fotografii şi-au terminat treaba.

Deschise uşa şi intrarăm. Victima zăcea pe pământ, acoperită cu un cearceaf. Domnul Bex trase învelitoarea cu o mişcare dibace. Renauld erŕ un bărbat de talie medie, svelt şi cu faţa prelungă. Părea în jur de cincizeci de ani şi părul său negru era străbătut din plin de şuviţe cărunte. Era proaspăt bărbierit şi avea un nas subţire şi lung, ochii puţin cam apropiaţi iar pielea îi era puternic bronzată, ca a oamenilor care şi-au petrecut cea mai mare parte din viaţă sub cerul tropical. Buzele îi dezveleau dinţii, iar trăsăturile îi erau încremenite într-o expresie de profundă uimire şi groază.

— Se poate vedea pe faţa lui că a fost înjunghiat în spate, remarcă Poirot.

Cu blândeţe, răsturnă mortul cu faţa în jos. Acolo, între omoplaţi, o pată rotundă întunecată se vedea pe pardesiul fin din piele de căprioară, iar în mijlocul acesteia, materialul era despicat. Poirot o examină cu atenţie.

— Aveţi idee cu ce armă s-a comis crima?

— A fost lăsată în rană. Comisarul luă de jos un borcan mare, de sticlă. În el era un obiect care părea mai degrabă a fi un cuţitaş de tăiat hârtie. Avea un mâner negru şi o lamă îngustă, strălucitoare. În lungime de vreo zece inci.

Poirot îşi trecu uşor vârful degetului peste muchie.

— Ma foi! Dar e ascuţit! O mică unealtă drăguţă pentru a ucide!

— Din păcate, n-am zărit nici o amprentă pe el, spuse cu regret Bex. Criminalul trebuie că a avut mănuşi.

— Sigur a avut, răspunse Poirot dispreţuitor. Chiar şi în Santiago se cunoaşte destul de bine procedeul ăsta. Orice amator englez îl cunoaşte datorită publicităţii ce i s-a făcut în presă sistemului Bertillon. În orice caz, faptul că nu există amprente mă interesează foarte mult. Ar fi uimitor de simplu ca cineva să-şi lase amprentele! Poliţia ar fi fericită. Dădu din cap. Tare mă tem că asasinul nostru e un om fără metodă, fără stil… sau poate a fost presat de timp. Dar, vom vedea.

Întoarse cadavrul în poziţia iniţială.

— Sub pardesiu n-avea decât lenjeria de corp, observă el.

— Da, judecătorul de instrucţie consideră că e o chestie cam ciudată.

În acea clipă se auzi o bătaie în uşă. Bex se duse şi o deschise. Era Françoise. Femeia privi în jur plină de curiozitate.

— Ei bine, ce e? Întrebă nerăbdător Bex.

— Doamna. A trimis vorbă că şi-a revenit şi e foarte pregătită să-l primească pe judecătorul de instrucţie.

— Bine, rosti repede domnul Bex. Spune-i domnului Hautet şi anunţă-l că venim şi noi imediat.

Poirot ezită o clipă, privind înapoi, spre cadavru. Un moment am crezut că vrea să-i vorbească, să-i declare cu glas tare hotărârea sa de a nu-şi găsi liniştea până ce nu-l va descoperi pe asasin. Însă, când vorbi, o făcu atât de blând şi stângaci, şi comentariul lui fu atât de absurd şi nepotrivit faţă de solemnitatea momentului.

— Purta pardesiu foarte lung, rosti el încurcat.