Capitolul V.

Relatarea doamnei Renauld.

L-am găsit pe domnul Hautet aşteptându-ne în hol şi am urcat împreună scările, cu Françoise în frunte pentru a ne arăta drumul. Poirot mergea în zigzag, fapt ce m-a uimit, până mi-a şoptit strâmbându-se:

— Nu mă mir că servitorii l-au auzit pe domnul Renauld urcând. Nu e treaptă care să nu scârţâie zdravăn, că scoală şi morţii!

La capătul scărilor se deschidea un mic culoar ramificat.

— Camerele servitorilor, explică Bex.

Ne-am continuat drumul pe coridor şi Françoise bătu în ultima uşă de pe partea dreaptă.

O voce slabă ne invită să intrăm şi păşirăm într-o cameră mare, însorită, cu vederea spre marea care scânteia albastră cam la un sfert de milă depărtare.

Pe un divan, sprijinită de perne şi vegheată de doctorul Durand zăcea o doamnă înaltă, cu o înfăţişare izbitoare. Era de vârstă mijlocie şi părul ei cândva negru era aproape complet argintiu, însă puternica vitalitate şi intensa ei personalitate îi răzbăteau prin toţi porii. Ştiai din primul moment că te afli în faţa a ceea ce francezii numesc „une maâtresse femme.”

Ne salută printr-o demnă înclinare a capului.

— Vă rog să luaţi loc, domnilor.

Ne-am aşezat pe scaune, iar funcţionarul judecătorului de instrucţie se instală la o masă rotundă.

— Sper, doamnă, începu domnul Hautet, că nu veţi găsi nejustificată rugămintea noastră de a ne relata faptele petrecute noaptea trecută.

— Deloc, domnule. Cunosc foarte bine valoarea timpului, şi vreau ca aceşti mizerabili asasini să fie prinşi şi pedepsiţi.

— Foarte bine, doamnă. Cred că va fi mai puţin obositor pentru dumneavoastră dacă eu vă voi pune întrebările, iar dumneavoastră îmi veţi răspunde. La ce oră v-aţi dus la culcare noaptea trecută?

— La nouă jumătate, domnule. Eram obosită.

— Dar soţul dumneavoastră?

— Cred că o oră mai târziu.

— Era tulburat… agitat în vreun fel?

— Nu, nu mai mult ca de obicei.

— Ce s-a întâmplat după aceea?

— Am adormit. Am fost trezită de o mână care-mi astupa gura. Am încercat să ţip, dar mâna mă împiedica. În cameră erau doi bărbaţi. Amândoi erau mascaţi.

— Ni i-aţi putea descrie, doamnă?

— Unul era foarte înalt şi avea o barbă lungă, neagră, celălalt era scund şi corpolent. Barba lui era roşcată. Amândoi purtau pălăriile trase pe ochi.

— Hm! Spuse gânditor magistratul, mă tem că avem de a face cu prea multe bărbi.

— Vreţi să spuneţi că erau false?

— Da, doamnă. Dar, continuaţi, vă rog!

— Cel care mă ţinea era bărbatul scund. Mi-a vârât cu forţa un căluş în gură, apoi m-a legat de mâini şi de picioare cu o funie. Celălalt bărbat stătea peste soţul meu. Apucase de pe noptieră cuţitaşul meu de tăiat hârtie şi-l ţinea îndreptat chiar spre inima soţului meu. După ce bărbatul cel scund a terminat cu mine, s-a alăturat celuilalt şi l-au obligat pe soţul meu să coboare din pat şi să-i însoţească în camera de alături. Aproape că leşinasem de groază, totuşi am ascultat cu disperare. Vorbeau prea încet ca să pot auzi ce spuneau. Totuşi am recunoscut limba, o spaniolă mizerabilă ce se vorbeşte în anumite părţi din America de Sud. Păreau să-i ceară ceva soţului meu şi, la un moment dat, devenind nervoşi ridicară puţin glasul. Cred că cel ce vorbea era bărbatul înalt. „Ştii ce vrem!” – spunea el – „Secretul! Unde e?”

Nu ştiu ce-a răspuns soţul meu, căci celălalt replică fioros: „Minţi! Ştim că-i la tine. Unde sunt cheile?” Apoi am auzit zgomot de sertare trase. În peretele camerei soţului meu se află un seif în care întotdeauna păstrează o destul de mare sumă de bani în numerar. Léonie mi-a spus că seiful a fost spart şi banii luaţi, dar e evident că nu asta căutau ei căci, la un moment dat, l-am auzit pe bărbatul înalt înjurând şi poruncindu-i soţului meu să se îmbrace. Puţin după aceea, cred că au auzit vreun zgomot prin casă care i-a speriat, căci l-au îmbrâncit înapoi în camera mea, pe jumătate îmbrăcat.

— Pardon, interveni Poirot, dar nu exista nici o altă ieşire din camera de alături?

— Nu, domnule, există doar o singură uşă şi aceea comunică cu camera mea. L-au grăbit pe soţul meu să iasă, bărbatul scund mergând în faţă, iar cel înalt în spatele lui, cu cuţitul în mână. Paul a încercat să se desprindă şi să vină spre mine. I-am văzut ochii agonizanţi. S-a întors către răpitorii săi. „Trebuie să-i vorbesc”, le-a spus. „Nu te teme. Mă voi întoarce înainte de a se lumina”. Dar, deşi încerca să pară stăpân pe sine, am văzut groază în ochii lui. Pe urmă l-au împins pe uşă afară şi l-am auzit pe lungan spunând: „Un singur sunet şi eşti mort, nu uita!”. După asta am leşinat. Primul lucru pe care mi-l aduc aminte când mi-am revenit e că Léonie îmi freca încheieturile şi-mi dădea să beau coniac.

— Doamnă Renauld, spuse magistratul, aveţi vreo idee cu privire la ce căutau asasinii?

— Absolut niciuna, domnule.

— Aveţi cunoştinţă că soţul dumneavoastră se temea de ceva?

— Da. Observasem la el o schimbare.

— Cam de când?

Doamna Renauld reflectă.

— Cu vreo zece zile în urmă, cred.

— Nu mai demult?

— E posibil. Eu abia atunci am observat-o.

— L-aţi întrebat pe soţul dumneavoastră care era cauza?

— O singură dată. Oricum, din moment ce el dorea să nu-mi dezvăluie cauza acestei nelinişti, m-am prefăcut că nu observ nimic.

— Ştiţi că a apelat la serviciile unui detectiv?

— Un detectiv? Exclamă doamna Renauld, profund surprinsă.

— Da, la acest domn., domnul Hercule Poirot. Poirot se înclină. A sosit azi, ca răspuns la chemarea soţului dumneavoastră. Şi scoţând, din buzunar scrisoarea domnului Renauld, i-o înmână doamnei.

Aceasta o citi cu o uimire nedisimulată.

— N-aveam nici o idee despre asta. E clar că era foarte conştient de pericol.

— Şi-acum, doamnă, vă rog să-mi iertaţi francheţea şi să aveţi amabilitatea să-mi răspundeţi sincer. Există vreun incident în trecutul soţului dumneavoastră din America de Sud care ar putea face lumină în acest caz?

Doamna Renauld reflectă adânc, dar, în cele din urmă, scutură din cap.

— Pot spune că niciunul. Sigur că soţul meu a avut mulţi duşmani, oameni pe care i-a surclasat într-un fel sau altul, dar nu mă pot opri la un caz anume. Nu spun că n-ar exista un asemenea incident… numai că eu n-am cunoştinţă de el.

Judecătorul de instrucţie îşi mângâie neconsolat barba.

— Ne puteţi preciza ora la care s-a produs atacul?

— Da, îmi amintesc clar că am auzit ceasul de pe cămin bătând ora două. Ne arătă cu capul spre ceasul de voiaj în casetă de piele ce se afla în mijlocul poliţei căminului.

Poirot se ridică de pe scaun, cercetă cu grijă ceasul şi dădu din cap mulţumit.

— Uite şi-aici unul, exclamă domnul Bex, e un ceas de mână, izbit de asasini de toaletă, fără îndoială, şi făcut pulbere. Ştiau cât de cât că ar fi o dovadă împotriva lor.

Adună cu grijă fragmentele geamului spart. Brusc, faţa îi luă o expresie de adâncă stupefacţie.

— Mon Dieu! Exclamă el.

— Cee?

— Limbile ceasului arată ora şapte!

— Ce? Strigă uimit judecătorul de instrucţie.

Însă Poirot, abil ca întotdeauna, luă obiectul spart din mâna comisarului uluit şi-l duse la ureche. Apoi zâmbi.

— Geamul e spart, într-adevăr, dar ceasul mai merge încă.

Explicaţia misterului fu salutată cu un oftat de uşurare. Însă judecătorul ridică o nouă problemă.

— Numai că acum nu e şapte.

— Nu, spuse blând Poirot, e cinci şi câteva minute. E posibil ca ceasul s-o ia înainte, nu-i aşa, doamnă?

Doamna Renauld se încruntă uimită.

— Da, o ia înainte, recunoscu doamna, dar n-aş fi crezut niciodată că o ia înainte chiar atât de mult.

Cu un gest nerăbdător, judecătorul renunţă la problema ceasului şi îşi reluă interogatoriul.

— Doamnă, uşa din faţă a fost găsită întredeschisă. Pare aproape sigur că asasinii au intrat pe acolo, deşi n-au forţat-o deloc. Puteţi să ne daţi vreo explicaţie?

— E posibil ca soţul meu să fi ieşit să se plimbe noaptea trecută, iar la întoarcere a uitat s-o încuie.

— Avea obiceiul ăsta?

— Da. Soţul meu era un om foarte distrat.

Zicând asta, fruntea i se întunecă uşor, ca şi când trăsătura aceasta a caracterului soţului său o deranjase la timpul său.

— Cred că din cele de mai sus se poate trage o concluzie, rosti dintr-odată comisarul, şi anume aceea că, din moment ce asasinii l-au pus pe soţul dumneavoastră să se îmbrace, se pare că locul despre care vorbeau, loc unde era păstrat „secretul” se afla la o anumită distanţă de aici.

Judecătorul aprobă.

— Da, departe, şi totuşi nu prea departe, dacă el a spus că se va întoarce până-n zori.

— La ce oră pleacă ultimul tren din Merlinville? Întrebă Poirot.

— Unul la unsprezece cincizeci şi altul la douăsprezece şi şaptesprezece, dar e mai probabil să-i fi aşteptat o maşină.

— Desigur, acceptă Poirot, oarecum dezamăgit.

— Într-adevăr, asta ar putea fi o pistă de a da de urma lor, rosti judecătorul, luminându-se. O maşină cu doi străini e foarte probabil să nu fi trecut neobservată. E o idee excelentă, domnule Bex.

Zâmbi, ca pentru sine, apoi, redevenind grav, se adresă doamnei Renauld:

— Altă întrebare. Cunoaşteţi pe cineva cu numele „Duveen”?

— Duveen? Repetă gânditoare doamna Renauld. Nu, pe moment, nu ştiu.

— Niciodată nu l-aţi auzit pe soţul dumneavoastră pomenind numele ăsta?

— Niciodată.

— Dar pe cineva al cărui nume de botez e Bella?

O urmărea atent în timp ce vorbea, căutând să surprindă pe chipul ei vreun semn de supărare sau tulburare, însă doamna Renauld negă în cel mai natural mod cu putinţă. Judecătorul continuă.

— Cunoaşteţi că soţul dumneavoastră a avut o vizită noaptea trecută? De data asta, obrajii doamnei se îmbujorară, dar răspunse liniştită:

— Nu, cine a fost?

— O doamnă.

— Adevărat?

Însă judecătorul se abţinu să mai spună ceva. Părea aproape imposibil ca doamna Daubreuil să aibă vreo legătură cu crima, iar el nu dorea s-o tulbure mai mult decât ar fi fost nevoie pe doamna Renauld.

Îi făcu un semn comisarului care-i răspunse printr-o înclinare a capului. Apoi, se ridică şi ieşi din cameră, după care reveni cu borcanul de sticlă pe care îl văzuserăm în magazie. Din el scoase cuţitul.

— Doamnă, spuse el blând, cunoaşteţi acest obiect?

Ea scoase un mic ţipăt.

— Da, e cuţitaşul meu. Apoi… văzu pata şi se trase înapoi, cu ochii măriţi de groază. E… sânge?

— Da, doamnă. Soţul dumneavoastră a fost ucis cu această armă. Îl îndepărtă repede din faţa ochilor ei. Sunteţi absolut sigură că e acelaşi pe care l-aţi avut noaptea trecută pe noptieră?

— Oh, da. Era un cadou de la fiul meu. În timpul războiului el a făcut parte din Air Force. S-a declarat mai în vârstă decât era. În glasul ei răzbătu mândria de mamă. A fost confecţionat din oţel de elice de avion şi fiul meu mi l-a dat ca pe o amintire din război.

— Înţeleg, doamnă. Asta ne conduce la o altă întrebare. Unde e fiul dumneavoastră? E necesar să i se telegrafieze fără întârziere.

— Jack? E în drum spre Buenos Aires.

— Ce?

— Da. Soţul meu i-a telegrafiat ieri. Îl trimisese cu o afacere la Paris, însă, ieri, a descoperit că era mult mai important să plece fără întârziere în America de Sud. Era un vapor care pleca din Cherbourg spre Buenos Aires, noaptea trecută, şi i-a telegrafiat să-l prindă imediat.

— Cunoaşteţi despre ce afacere era vorba la Buenos Aires?

— Nu, domnule. Nu ştiu nimic despre asta, însă ştiu că Buenos Aires nu era destinaţia finală pentru fiul meu. De acolo urma să plece la Santiago.

Şi, la unison, judecătorul şi comisarul exclamară:

— Santiago! Din nou Santiago!

În acel moment, când erau cu toţii şocaţi de menţionarea acestui cuvânt, Poirot se apropie de doamna Renauld. Până atunci stătuse lângă fereastră, pierdut în visare şi mă îndoiam că fusese atent la ceea ce se petrecea în jurul lui. Se opri lângă doamna Renauld şi se înclină.

— Pardon, madame, îmi permiteţi să vă examinez încheieturile mâinilor? Deşi uşor surprinsă de această cerere, doamna Renauld îi întinse mâinile. De jur împrejurul fiecărei încheieturi era o dungă roşie, adâncă, provocată de sfoara care-i strivise în mod brutal carnea. În timp ce i le examina, am avut impresia că sclipirea incitantă ce-i aprinsese o clipă ochii dispăruse.

— Cred că v-a durut rău, spuse, şi din nou păru încurcat.

Dar judecătorul vorbi surescitat.

— Tânărul Renauld trebuie contactat imediat prin cablogramă. E vital să ştim tot ce ne poate spune privind această călătorie la Santiago. Ezită. Speram să fie aici, la îndemână, ca să vă scutim şi de altă durere, doamnă.

— Vreţi să spuneţi… rosti ea cu glasul coborât, vă referiţi la identificarea cadavrului soţului meu?

Judecătorul îşi înclină capul.

— Sunt o femeie tare, domnule. Pot să suport tot ce mi se cere. Sunt gata… şi acum.

— Oh, nici mâine nu-i târziu, vă asigur…

— Prefer să termin cu asta, rosti încet, în timp ce un spasm dureros îi contractă trăsăturile. Vreţi să fiţi bun să-mi daţi braţul, doctore?

Doctorul se grăbi spre ea, îi puse peste umeri un şal, şi o procesiune lentă coborî scările. Domnul Bex se repezi înainte pentru a deschide uşa magaziei. După câteva clipe, doamna Renauld apăru în prag. Era foarte palidă, dar se ţinea tare. În spatele ei, domnul Hautet cotcodăcea cuvinte de compătimire şi-şi cerea scuze, ca o găină agitată.

Doamna îşi duse mâna la faţă.

— Un moment, domnilor, vreau să fiu pregătită.

Apoi coborî mâna şi privi în jos, spre răposat. În momentul acela, admirabila stăpânire de sine, care o susţinuse până atunci, o părăsi.

— Paul! Strigă ea. Soţul meu! Oh, Doamne! Şi clătinându-se se prăbuşi la pământ inconştientă.

Într-o clipă, Poirot se aplecă deasupra ei, îi ridică pleoapele şi-i luă pulsul. Când se convinse că era cu adevărat leşinată, se ridică. Mă apucă de braţ.

— Sunt un imbecil, prietene! Şi doar am auzit dragostea şi disperarea din glasul bietei femei! Mica mea idee a fost greşită. Eh bien, trebuie s-o iau de la capăt!