Capitolul IX.

Domnul Giraud descoperă unele indicii.

Când am intrat în salon, l-am găsit pe judecătorul de instrucţie interogându-l de zor pe bătrânul grădinar Auguste. Poirot şi comisarul, ambii prezenţi, m-au salutat cu un surâs şi respectiv cu o plecăciune. M-am strecurat uşurel pe un scaun. Domnul Hautet îşi dădea toată silinţa, şi era meticulos până peste poate, fără a reuşi, însă, să obţină ceva cât de cât important.

Auguste recunoscu mănuşile de grădinărit ca fiind ale sale. Le purta când umbla cu o anumită specie de primula care era otrăvitoare pentru unii oameni. Nu putea spune când le purtase ultima oară. În mod sigur nu le pierduse. Unde le ţinea? Când pe ici, când pe colo. Cazmaua stătea de obicei în magazia de scule. Era încuiată? Bine-nţeles că era. Unde se păstra cheia? Parbleu, bine-nţeles că în uşă! Nu există nimic ce să merite a fi furat. Cine s-ar fi aşteptat la o bandă de hoţi, de asasini? Lucruri de genul ăsta nu s-au întâmplat pe vremea doamnei vicontese. Domnul Hautet îi făcu semn că terminase cu el şi bătrânul se îndreptă spre uşă şchiopătând. Amintindu-mi de insistenţele repetate ale lui Poirot privind urmele de paşi din straturile de flori, îl cercetasem cu mare atenţie în timpul interogatoriului. Ori n-avea nici o legătură cu crima, ori era un actor desăvârşit. Exact când să iasă pe uşă, m-a fulgerat o idee.

— Pardon, domnule Hautet, am strigat, îmi permiteţi să-i pun şi eu o întrebare?

— Dar desigur, domnule.

Astfel încurajat, m-am întors spre Auguste.

— Unde-ţi ţii bocancii?

— Sac ŕ papier! Mormăi omul. În picioare, unde altundeva?

— Dar când te culci?

— Sub pat.

— Şi cine ţi-i curăţă?

— Nimeni. De ce să mi-i cureţe? Doar nu ies cu ei la promenadă ca un tânăr! Duminică port bocancii de duminică, bien entendu, dar altfel!… Ridică din umeri.

Am clătinat din cap, descurajat.

— Bine, bine, spuse judecătorul de instrucţie. Nu prea înaintăm. Trebuie să batem pasul pe loc până avem răspunsul de la Santiago. L-a văzut cineva pe Giraud? Ăsta chiar că-i lipsit de politeţe! Sunt nevoit să trimit după el şi…

— Nu trebuie să mai trimiteţi, domnule judecător.

Am tresărit cu toţii la auzul glasului liniştit. Giraud ne privea de afară, prin fereastra deschisă.

Sări agil în cameră şi se apropie de masă.

— Iată-mă la ordinele dumneavoastră, domnule judecător. Vă rog să primiţi scuzele mele pentru a nu mă fi prezentat mai devreme.

— Nu face nimic, nu face nimic, rosti judecătorul cam încurcat.

— Eu sunt doar un detectiv, continuă celălalt. Nu mă pricep deloc la interogatorii. Dacă aş conduce unul, aş fi înclinat să n-o fac cu fereastra deschisă. Oricine de afară poate auzi atât de uşor tot ce se petrece… Dar nu contează.

Domnul Hautét se înroşi de supărare. Era limpede că cei doi nu se înghiţeau deloc. Chiar din start se certaseră. Poate şi în alte cazuri s-ar fi întâmplat la fel. Pentru Giraud, toţi judecătorii de instrucţie erau proşti, iar pentru judecătorul de instrucţie Hautet, care se credea cineva, manierele detectivului parizian nu făceau decât să-l ofenseze.

— Eh bien, domnule Giraud, spuse judecătorul oarecum aspru. Sunt convins că v-aţi folosit foarte eficient timpul. Ne puteţi da numele asasinilor, nu-i aşa? Ca şi locul în care se află acum?

Insensibil la ironie, Giraud replică:

— Ştiu măcar de unde-au venit.

— Comment?

Giraud scoase două mici obiecte din buzunar şi le puse pe masă. Ne-am îngrămădit cu toţii. Obiectele erau foarte banale: un muc de ţigară şi un băţ de chibrit neaprins. Detectivul se răsuci spre Poirot.

— Ce vedeţi aici? Întrebă.

Tonul său avea ceva aproape brutal. Am simţit cum mi se aprind obrajii. Însă Poirot rămase impasibil. Ridică din umeri.

— Un chiştoc de ţigară şi un chibrit.

— Asta-i tot ce puteţi spune?

Poirot întinse braţele în lături.

— Nu-mi spun… nimic.

— Ah! Exclamă Giraud pe un ton satisfăcut. N-aţi studiat astfel de lucruri. Acesta nu-i un chibrit obişnuit… cel puţin, nu în ţara asta. În America de Sud e destul de banal. Din fericire nu-i ars. Nu l-aş fi putut recunoaşte, altfel. E clar că unul dintre bărbaţi a aruncat mucul de ţigară şi şi-a aprins alta, timp în care un băţ i-a căzut din cutie.

— Şi celălalt băţ? Întrebă Poirot.

— Care băţ?

— Cel cu care şi-a aprins ţigara. L-aţi găsit şi pe acela?

— Nu.

— Probabil n-aţi căutat cu atenţie.

— N-am căutat cu atenţie… Un moment am avut impresia că detectivul o să explodeze de supărare însă, cu un efort, reuşi să se stăpânească. Observ că vă arde de glumă, domnule Poirot. În orice caz, cu chibrit sau fără chibrit, mucul de ţigară ar fi suficient. E o ţigară sud-americană, făcută dintr-o hârtie îmbibată într-o substanţă specială.

Poirot se înclină. Comisarul spuse:

— Ţigara şi chibritul puteau foarte bine să-i aparţină domnului Renauld. Nu uitaţi că n-au trecut decât doi ani de când s-a întors din America de Sud.

— Nu, răspunse celălalt, sigur pe el. Am căutat deja printre lucrurile domnului Renauld. Ţigările şi chibriturile pe care le folosea sunt complet diferite.

— Nu vi se pare ciudat, întrebă Poirot, că aceşti străini n-au venit pregătiţi nici eu armă, nici cu mănuşi, nici cu cazma, ci le-au găsit aici, la-ndemână?

Giraud zâmbi superior.

— Bine-nţeles că-i ciudat. Fără explicaţia pe care-o deţin, ar fi de nesoluţinat.

— Aha! Spuse domnul Hautet. Un complice! Un complice din casă!

— Sau din afară, rosti Giraud cu un zâmbet aparte.

— Dar cineva trebuia să le dea drumul, nu? Nu putem crede că, doar printr-un noroc extraordinar, au găsit uşa deschisă.

— D'accord, domnule judecător. Uşa le-a fost deschisă, dar tot atât de bine putea s-o facă şi cineva din afara casei, care avea cheia.

— Dar cine avea o cheie?

Giraud ridică din umeri.

— În privinţa asta, nimeni care are o cheie n-ar recunoaşte faptul. Însă există câteva persoane care ar fi putut avea una. Domnul Jack Renauld, fiul, de exemplu. E drept că e în drum spre America de Sud, dar se putea s-o fi pierdut sau să i se fi furat. Apoi, e grădinarul… e aici de mulţi ani. Una dintre tinerele servitoare poate că are un iubit. E uşor să obţii un mulaj şi apoi să-ţi confecţionezi un duplicat. Sunt multe posibilităţi. Şi apoi, după mintea mea, ar mai exista o persoană care n-ar fi deloc exclus să deţină încă o cheie.

— Cine?

— Doamna Daubreuil, răspunse sec detectivul.

— Ei, ei, rosti, judecătorul, şi falca îi căzu oarecum, ai şi aflat despre asta, nu-i aşa?

— Mie nu-mi scapă nimic, îi răspunse imperturbabil detectivul.

— Există totuşi un lucru despre care pot să jur că n-ai auzit, spuse judecătorul, şi încântat de a avea ocazia să-şi dovedească superioritatea şi fără nici o altă introducere, îi relată despre misterioasa vizitatoare din noaptea precedentă. Povesti, de asemenea, şi despre cecul completat pentru „Duveen” şi, în final, îi înmână şi scrisoarea semnată „Bella”.

Giraud ascultă în tăcere, studie cu atenţie scrisoarea, apoi o înapoie.

— Toate astea sunt foarte interesante, domnule judecător, dar nu-mi afectează cu nimic teoria.

— Şi care-i teoria dumneavoastră?

— Pe moment, prefer să n-o dezvălui. Abia mi-am început investigaţiile, nu uitaţi.

— Spuneţi-mi un lucru, domnule Giraud, rosti brusc Poirot. Conform teoriei dumneavoastră, uşa a fost descuiată. Asta nu explică, însă, de ce a fost lăsată deschisă. Când au ieşit, normal ar fi fost să tragă uşa după ei. Dacă sergent de ville se întâmplă să treacă prin faţa casei, cum de altfel o şi face uneori, ar fi fost descoperiţi şi înhăţaţi pe dată.

— Pff! Au uitat. O greşeală, fiţi convins, din partea lor!

Atunci, spre surprinderea mea, Poirot pronunţă aceleaşi cuvinte pe care le pronunţase în faţa domnului Bex, o seară în urmă:

— Nu sunt de acord cu dumneavoastră. Faptul că uşa a fost lăsată deschisă fie că a făcut parte din plan, fie că a fost o necesitate, şi orice teorie care nu admite asta e sortită eşecului.

Ne-am uitat cu toţii la omuleţ, plini de uimire. Personal, credeam că, faptul de a fi fost nevoit să-şi recunoască ignoranţa în ceea ce privea mucul de ţigară şi chibritul, îl umilise, dar îl vedeam acum la fel de sigur pe sine ca de obicei, punându-l la pământ pe marele Giraud, fără să clipească.

Detectivul îşi răsuci mustaţa şi-i aruncă prietenului meu o privire oarecum ironică.

— Deci nu sunteţi de acord cu mine, nu? Ei bine, să auzim şi punctul dumneavoastră de vedere. Ce v-a izbit în mod deosebit în cazul de faţă?

— Un lucru mi se pare semnificativ. Spuneţi-mi, domnule Giraud, nu vă e nimic familiar cu privire la acest caz. Nu vă reaminteşte nimic?

— Familiar? Să-mi reamintească? Nu pot să spun aşa, pe moment. Totuşi, nu cred.

— Greşiţi, spuse liniştit Poirot. A mai fost comisă o crimă aproape identică, mai demult.

— Când? Şi unde?

— Ah, din nefericire, asta nu-mi pot aduce aminte, deocamdată… dar am să-mi amintesc. Sperasem ca dumneavoastră să mă puteţi ajuta.

Giraud pufni neîncrezător.

— Au fost o grămadă de cazuri cu oameni mascaţi! Nu pot să ţiu minte toate detaliile acestor cazuri. Toate crimele se aseamănă mai mult sau mai puţin între ele.

— Mă refeream la un lucru ce prezintă o caracteristică aparte. Dintr-odată, Poirot îşi reluă atitudinea didactică şi ni se adresă tuturor. Vă voi vorbi acum despre psihologia crimei. Domnul Giraud cunoaşte foarte bine că fiecare criminal are metoda lui proprie şi că poliţia, când e chemată să investigheze… un caz de furt prin efracţie, să zicem, foarte adesea îl descoperă pe făptaş, pur şi simplu, după metoda pe care a folosit-o. (Japp le-ar spune acelaşi lucru, Hastings.) Omul e un animal lipsit de originalitate. Neoriginal în respectabila sa viaţă de zi cu zi care se încadrează perfect în lege, neoriginal şi în afara legii. Dacă un om comite o crimă, orice altă crimă pe care o va comite se va asemăna strâns cu prima. Criminalul englez care-şi elimina în serie nevestele înecându-le în baie e un astfel de caz. Dacă şi-ar fi schimbat metoda, poate n-ar fi fost prins nici până în ziua de azi. Însă el s-a supus îndemnurilor dictate de natura umană, convins că ce i-a reuşit o dată îi va reuşi din nou, şi şi-a primit pedeapsa pentru lipsa lui de originalitate.

— Şi care-i morala? Mârâi Giraud.

— Că dacă ai două crime identice ca plan şi execuţie, poţi fi sigur că în spatele ambelor se ascunde acelaşi creier. Eu sunt în căutarea creierului, domnule Giraud… şi am să-l găsesc. În cazul de faţă avem un indiciu clar, un indiciu psihologic. Puteţi cunoaşte totul despre capete de ţigări şi chibrituri, domnule Giraud, însă eu, Hercule Poirot, cunosc mintea umană. Şi omuleţul îşi ciocăni fruntea cu emfază.

Singurul neimpresionat fu Giraud.

— Pentru orientare, domnule Giraud, am să vă dau încă un reper care ar fi putut să scape observaţiei dumneavoastră. Ceasul de mână al doamnei Renauld, în ziua următoare tragediei, o luase înainte cu două ore. Ar fi interesant să studiaţi aspectul ăsta.

Giraud privi lung spre Poirot.

— Poate aşa făcea de obicei.

— De fapt, mi s-a spus că da.

— Eh bien, atunci?

— Oricum, două ore e enorm, rosti suav Poirot. Şi-apoi, mai sunt şi urmele de paşi din straturile de flori.

Arătă cu capul spre fereastra deschisă. Giraud făcu doi paşi mari şi privi afară.

— Asta de-aici?

— Da.

— Dar nu văd urme de paşi!

— Nu, spuse Poirot, îndreptând un mic vraf de cărţi de pe masă. Nu există niciuna.

Preţ de o clipă, o furie aproape ucigaşă întunecă chipul lui Giraud. Făcu câţiva paşi spre cel ce-l provocase, dar, în aceeaşi clipă, uşa salonului se deschise şi Marchaud anunţă:

— Domnul Stonor, secretarul, tocmai a sosit din Anglia. Poate intra?