Capitolul X.

Gabriel Stonor.

Bărbatul care intră în încăpere era un personaj care te şoca de la prima vedere. Foarte înalt, cu un trup bine clădit, cu faţa şi gâtul puternic bronzate, domina întreaga asistenţă. Chiar şi Giraud părea anemic în comparaţie cu el. După ce aveam să-l cunosc mai bine, aveam să descopăr că Gabriel Stonor era şi o personalitate ieşită din comun. Englez prin naştere, hoinărise prin întreaga lume. Vânase animale în Africa, străbătuse Corea, avusese o fermă în California şi făcuse negoţ în insulele din sudul Pacificului. La New York fusese secretarul unui magnat al căilor ferate şi-şi petrecuse un an în deşert alături de un prietenos trib arab.

Ochiul său versat îl ţintui pe domnul Hautet.

— Judecătorul de instrucţie însărcinat cu elucidarea acestui caz? Încântat de cunoştinţă, domnule judecător. E o afacere îngrozitoare. Cum se simte doamna Renauld? Suportă bine? Trebuie să fi fost un şoc teribil pentru ea.

— Teribil, teribil, spuse domnul Hautet. Permiteţi-mi să vi-i prezint pe domnul Bex, comisarul de poliţie, şi pe domnul Giraud de la Sűreté. Domnul acesta este Hercule Poirot. Domnul Renauld îl chemase, însă a ajuns prea târziu ca să poată preveni tragedia. Prietenul domnului Poirot, căpitanul Hastings.

Stonor se uită la Poirot cu un anumit interes.

— V-a chemat, spuneţi?

— Deci nu ştiţi că domnul Renauld plănuise să angajeze un detectiv? Interveni domnul Bex.

— Nu, nu ştiam. Dar nu mă surprinde deloc.

— De ce?

— Pentru că bătrânul era ţicnit! Nu ştiu prea multe. Nu mi se confesa. Nu eram în asemenea relaţii. Însă era ţicnit… şi încă rău!

— Hm! Spuse domnul Hautet. Şi nu aveţi nici o idee referitor la acest caz?

— Exact cum am spus, domnule. N-am.

— Scuzaţi-mă, domnule Stonor, dar trebuie să începem cu câteva mici formalităţi. Care e numele dumneavoastră?

— Gabriel Stonor.

— Cât timp aţi fost secretarul domnului Renauld?

— Aproape doi ani. De când a sosit din America de Sud. Ne-am cunoscut printr-un prieten comun şi mi-a oferit postul ăsta. A fost un şef straşnic de bun.

— V-a vorbit mult despre viaţa lui din America de Sud?

— Da, destul de mult.

— Ştiţi dacă a fost vreodată la Santiago?

— De câteva ori, aşa cred.

— N-a făcut nici o referire la vreun incident deosebit ce s-a petrecut acolo… nimic care să fi condus la vreo vendetă împotriva lui?

— Niciodată.

— Nu v-a vorbit de nici un secret pe care să-l fi deţinut din perioada petrecută acolo?

— Nu.

— N-a pomenit nimic în legătură cu vreun secret?

— Din câte îmi amintesc, nu. Cu toate acestea, era ceva misterios cu el. Niciodată nu l-am auzit vorbind despre adolescenţa lui, de exemplu, sau de vreo întâmplare petrecută înainte de sosirea lui în America de Sud. Era de origine franceză din Canada, aşa cred, însă nu l-am auzit niciodată vorbind despre viaţa lui din Canada. Când vroia, era mut ca un peşte.

— Prin urmare, din câte ştiţi, nu avusese duşmani şi nu ne puteţi furniza nici un indiciu cu privire la vreun secret pe care să-l fi deţinut şi care să fi condus la această crimă?

— Exact.

— Domnule Stonor, aţi auzit vreodată de numele Duveen în legătură cu domnul Renauld?

— Duveen, Duveen… Repetă gânditor numele. Nu cred. Şi totuşi, mi se pare familiar.

— Cunoaşteţi o doamnă, prietenă cu domnul. Renauld, al cărei nume de botez e Bella?

Domnul Stonor clătină din nou din cap.

— Bella Duveen. Ăsta-i numele complet? Ce ciudat! Sunt sigur că-l ştiu. Numai că, pe moment, nu ştiu de ce să-l leg.

Judecătorul tuşi.

— Înţelegeţi, domnule Stonor… problema stă în felul următor: nu trebuie să existe nici o reţinere. S-ar putea ca din consideraţie pentru doamna Renauld… faţă de care, bănuiesc, aveţi o mare stimă şi afecţiune, s-ar putea… enfin! Spuse domnul Hautet lăsând fraza în vânt, e absolut necesar să nu existe nici o reţinere.

Stonor îl privi uşor nedumerit.

— Nu prea vă înţeleg, spuse blând. Ce legătură au toate astea cu doamna Renauld? Am un imens respect şi afecţiune faţă de această doamnă; e un gen de femeie minunată şi cu totul aparte, dar nu prea văd cum ar putea reţinerile mele, sau dimpotrivă, lipsa lor, s-o afecteze?

— Nici dacă s-ar dovedi că această Bella Duveen a fost mai mult decât o simplă prietenă pentru soţul său?

— Ah! Spuse Stonor. Acum pricep. Dar, aş paria până la ultimul meu dolar că greşiţi. Bătrânul n-a fost niciodată un fustangiu. Îşi adora pur şi simplu soţia. Erau cel mai fidel cuplu din câte cunosc.

Domnul Hautet îşi scutură capul cu blândeţe.

— Domnule Stonor, deţinem o dovadă certă… o scrisoare de dragoste scrisă de aceasta Bella domnului Renauld, în care-l acuză că a părăsit-o pentru alta. Mai mult, am descoperit că, la data morţii sale, era combinat cu o franţuzoaică, o doamnă Daubreuil, care deţine cu chirie vila alăturată. Şi acesta e bărbatul care, după spusele dumneavoastră, nu s-a uitat niciodată după o fustă?

Ochii secretarului se îngustară.

— Ţineţi-o tot aşa, domnule judecător. Mergeţi pe un drum greşit. Eu îl cunoşteam pe Paul Renauld. Ceea ce spuneţi dumneavoastră e absolut imposibil. Există şi alte explicaţii.

Judecătorul ridică din umeri.

— Ce alte explicaţii ar putea fi.

— Ce vă face să credeţi că e vorba de o poveste de dragoste?

— Doamna Daubreuil avea obiceiul să-l viziteze seara. În plus, de când domnul Renauld s-a mutat la vila Genevičve, doamna Daubreuil a depus la bancă însemnate cantităţi de bani în numerar. În total, suma depusă se ridică la patru mii de lire, în banii dumneavoastră din Anglia.

— Asta se poate, rosti liniştit Stonor. I-am trimis lui aceste sume, la cererea sa. Dar nu-i vorba de-o aventură.

— Eh! Mon Dieu! Dar de ce altceva?

— Şantaj, spuse aspru Stonor, bătând cu palma în masă. Asta era.

— Ah! Voilŕ une idée! Strigă judecătorul, tresărind fără să vrea.

— Şantaj, repetă Stonor. Bătrânul era jăcmănit… şi încă cum!

Patru mii de lire în câteva săptămâni! Fir-ar să fie! Tocmai vă spuneam că era ceva misterios cu domnul Renauld. E clar că această doamnă Daubreuil ştia destule despre asta şi a început să strângă şurubul.

— E posibil, strigă comisarul surescitat. Hotărât lucru, e posibil.

— Posibil? Urlă Stonor. E sigur! Spuneţi-mi, aţi întrebat-o pe doamna Renauld despre această formidabilă poveste de dragoste pe care aţi descoperit-o?

— Nu, domnule. N-am vrut să-i provocăm o supărare în plus, atâta timp cât nu e necesar.

— Supărare? Ah, v-ar fi râs în faţă! Vă spun eu, erau un cuplu cum întâlneşti doar unul la o sută.

— O, asta îmi aduce aminte de o altă problemă, spuse domnul Hautet. Domnul Renauld v-a pus la curent cu toate dispoziţiile testamentului său?

— Cunosc totul în privinţa asta… eu l-am predat, în locul său, avocatului, după ce-l întocmise. Dacă doriţi pot să vă dau numele avocaţilor dacă vreţi să-l vedeţi. E la ei. Foarte simplu. Jumătate din avere revine soţiei lui pentru tot restul vieţii, cealaltă jumătate fiului său. Mai sunt şi câteva mici donaţii. Cred că mi-a lăsat şi mie o mie de lire.

— Când a fost întocmit acest testament?

— Oh, cam cu un an şi jumătate în urmă.

— Aţi fi foarte surprins, domnule Stonor, să aflaţi că domnul Renauld şi-a făcut un nou testament, acum vreo două săptămâni?

Stonor fu cu adevărat foarte surprins.

— Habar n-am. Ce spune?

— Întreaga sa vastă avere este lăsată fără condiţii soţiei. Nu există nici o menţiune privitoare la fiu.

Domnul Stonor scoase un fluierat prelung.

— Asta mi se pare cam nedrept faţă de flăcău. Mama lui îl adoră, desigur, dar în faţa lumii asta apare ca o lipsă de încredere din partea tatălui său. Se poate simţi lezat în mândria sa. Totuşi, asta dovedeşte o dată în plus, ceea ce vă spuneam, şi anume că Renauld şi soţia sa se înţelegeau de minune.

— Chiar aşa, chiar aşa, spuse domnul Hautet. E posibil să ne revizuim părerile în anumite privinţe. Am telegrafiat la Santiago, bine-nţeles şi aşteptăm din clipă în clipă răspunsul. Când îl vom avea, totul se va clarifica, fără doar şi poate. Pe de altă parte, dacă problema cu şantajul, pe care ne-aţi sugerat-o, este reală, doamna Daubreuil va trebui să ne dea nişte informaţii preţioase.

Poirot interveni cu o întrebare.

— Domnule Stonor, şoferul englez, Masters, e demult în serviciul domnului Renauld?

— De mai mult de un an.

— Aveţi idee dacă a fost vreodată în America de Sud?

— Mai mult ca sigur că n-a fost. Înainte de a se angaja la domnul Renauld, a lucrat mulţi ani în Gloucestershire, cu nişte oameni pe care-i cunosc bine.

— De fapt, puteţi garanta că e mai presus de orice bănuială?

— Absolut.

Poirot păru oarecum dezumflat.

Între timp, judecătorul îl chemase pe Marchaud.

— Transmite-i complimentele mele doamnei Renauld şi spune-i că aş fi bucuros să mă primească să schimbăm câteva cuvinte. O rog să nu se deranjeze. Am să urc eu şi am să aştept.

Marchaud salută şi dispăru.

Am aşteptat câteva minute apoi, spre surprinderea noastră, uşa se deschise şi doamna Renauld, palidă ca o moartă, în rochie de doliu, intră în cameră.

Domnul Hautet aduse imediat un scaun, scoţând vii exclamaţii de protest, iar ea îi mulţumi cu un zâmbet. Stonor îi luă o mână şi o ţinu într-a sa cu o simpatie grăitoare. Cuvintele îi lipseau. Doamna Renauld se întoarse spre domnul Hautet.

— Doreaţi să-mi spuneţi ceva, domnule judecător.

— Cu permisiunea dumneavoastră, doamnă. Am înţeles că soţul dumneavoastră era de origine francezo-canadiană. Îmi puteţi spune ceva despre tinereţea lui, sau chiar adolescenţa?

Femeia clătină din cap.

— Soţul meu era totdeauna foarte reticent privind persoana lui, domnule. Ştiu că provenea din nord-vest, însă îmi imaginez că a avut o copilărie nefericită, căci niciodată nu vorbea despre acele vremuri. Ne trăiam în întregime viaţa în prezent şi viitor.

— A existat vreun mister în trecutul lui?

Doamna Renauld zâmbi uşor şi clătină din cap.

— Nimic atât de romantic, sunt sigură, domnule judecător.

Domnul Hautet zâmbi şi el.

— Adevărat, nu trebuie să devenim melodramatici. Ar mai fi un lucru… ezită.

Stonor izbucni impetuos.

— Le-a intrat o idee nemaipomenită în cap, doamnă Renauld. Pur şi simplu îşi imaginează că domnul Renauld avea o aventură cu o anume doamnă Daubreuil care, se pare, trăieşte în vecinătate.

Obrajii doamnei Renauld se înroşiseră ca para. Îşi dădu capul pe spate, îşi muşcă buzele, iar chipul îi tremura. Stonor o privea uimit, însă doamnul Bex înaintă şi spuse cu blândeţe:

— Regretăm că vă facem să suferiţi, doamnă, dar aveţi vreun motiv să credeţi că doamna Daubreuil şi soţul dumneavoastră erau amanţi?

Cu un oftat dureros doamna Renauld îşi ascunse faţa în mâini. Umerii i se strângeau convulsiv. În cele din urmă ridică capul şi izbucni:

— Se poate să fi fost.

În viaţa mea n-am văzut ceva care să semene cu uimirea tâmpă de pe chipul lui Stonor. Părea complet zăpăcit.