Capitolul VIII.

O întâlnire neaşteptată.

Dimineaţa următoare ne-am dus devreme la vilă. De data asta, omul ce păzea poarta nu ne-a mai barat drumul. Dimpotrivă, ne-a salutat cu respect, şi am pornit către casă. Servitoarea Léonie tocmai cobora scările şi perspectiva unei mici conversaţii nu păru să-i displacă.

Poirot o întrebă despre starea doamnei Renauld.

Léonie dădu din cap.

— E groaznic de tulburată, la pauvre dame! N-a mâncat nimic… dar absolut nimic! Şi e palidă ca o stafie. Ţi se rupe inima s-o vezi. Ah, par exemple, eu n-aş suferi în halul ăsta pentru un bărbat care m-a înşelat cu altă femeie!

Poirot o aprobă cu înţelegere.

— E foarte adevărat ce spui, dar ce poţi să faci? Inima unei femei care iubeşte iartă multe. Totuşi, fără îndoială că au existat multe scene de reproş între ei, în ultimele luni, nu?

Léonie clătină din nou din cap.

— Niciodată, domnule. N-am auzit-o niciodată pe doamna scoţând un cuvânt de protest… sau măcar de reproş! Avea o fire şi-o purtare de înger… complet diferită de-a domnului.

— Domnul Renauld n-avea o fire de înger?

— Nici vorbă. Când se supăra, îl ştia toată casa. În ziua în care s-a certat cu domnul Jack… ma foi! Se putea auzi până-n piaţă, atât de tare răcneau!

— Zău? Şi când a avut loc cearta asta? Întrebă Poirot.

— Oh! Chiar înainte de plecarea domnului Jack la Paris. Aproape să piardă trenul. A ieşit din bibliotecă şi a înhăţat geamantanul pe care-l lăsase în hol. Cum automobilul e în reparaţie, a trebuit să alerge până la gară. Făceam curat în salon şi l-am văzut trecând, cu faţa albă… albă… şi cu două pete roşii în obraz. Doamne, ce supărat era!

Léonie era încântată de sporovăiala ei.

— Dar de ce s-au certat?

— Ah, asta n-o ştiu, recunoscu Léonie. E drept, că strigau, dar vocile lor erau atât de puternice şi ascuţite şi vorbeau atât de repede, că doar cineva care ştie bine englezeşte ar fi putut să priceapă ce spuneau. Însă domnul a fost ca o vijelie toată ziua! Era imposibil să-i intri în voie!

Zgomotul unei uşi trântite întrerupse logoreea lui Léonie.

— Şi Françoise care m-aştepta deasupra, exclamă ea, amintindu-şi cam târzior de îndatoririle sale. Bătrâna asta bombăne tot timpul!

— O clipă, domnişoară. Unde-i judecătorul de instrucţie?

— S-au dus în garaj să se uite la automobil. Domnul comisar s-a gândit că poate maşina a fost folosită în noaptea crimei.

— Quelle idée, murmură Poirot, în timp ce fata se îndepărta.

— Nu mergem şi noi?

— Nu, eu unul am să-i aştept în salon. E răcoare acolo în dimineaţa asta caldă.

Nu-mi prea plăcu placiditatea cu care vorbise.

— Dacă n-ai nimic împotrivă… am spus, apoi m-am oprit.

— Câtuşi de puţin. Vrei să faci investigaţii pe cont propriu, aşa-i?

— Păi, aş vrea să mă uit la Giraud, dacă o fi pe undeva, pe aici, să văd cam ce face.

— Omul-ogar, murmură Poirot, în timp ce se întindea confortabil într-un fotoliu şi închise ochii. În orice caz, prietene, au revoir.

Am ieşit pe uşa din faţă. Bine-nţeles că era cald. Am luat-o pe cărarea pe care umblasem cu o zi înainte. Aveam de gând să cercetez personal locului crimei. Totuşi, nu m-am îndreptat direct spre locul cu pricina, ci am ocolit tufişurile astfel încât să intru pe terenul de golf la vreo câteva sute de yarzi mai la dreapta. Dacă Giraud mai era la locul faptei, vroiam să-i observ metodele fără să fiu văzut. Însă, aici gardul viu era mult mai des, şi a fost un adevărat chin să-mi croiesc drum prin el. Când, în sfârşit, am pătruns pe teren, am făcut-o atât de neaşteptat şi cu atâta forţă încât aproape că am răsturnat-o pe tânăra doamnă care stătea cu spatele la tufişuri.

Era normal ca ea să scoată un ţipăt de spaimă, dar şi eu am scos unul de surpriză. Căci în faţa mea stătea tovarăşa mea de călătorie, Cenuşăreasa!

Surpriza a fost reciprocă.

— Dumneata! Am exclamat concomitent.

Tânăra doamnă îşi reveni prima.

— Măi să fie! Exclamă. Ce faci aici?

— Apropo, dar dumneata? I-am întors-o eu.

— Când te-am văzut ultima dată, alaltăieri, te grăbeai spre casă, în Anglia, ca un băieţel cuminte. Ai un bilet de vacanţă în circuit, pe spezele deputatului dumitale?

Am trecut cu vederea ultimele cuvinte.

— Când te-am văzut ultima dată, am spus, te grăbeai spre casă la sora dumitale, ca o fetiţă cuminte. Apropo, ce face sora dumitale?

Mă răsplăti cu strălucirea dinţilor albi.

— Ce drăguţ că întrebi de ea! Sora mea e bine, mulţumesc.

— E aici, cu dumneata?

— A rămas în oraş, răspunse cu demnitate, obrăznicătura.

— Nu cred că ai o soră, am râs. Dacă ai, numele ei e Harris!

— Ţi-l aminteşti pe-al meu? Mă întrebă surâzând.

— Cenuşăreasa. Dar mi-l vei spune acum pe cel adevărat, nu-i aşa?

Clătină din cap, cu o privire răutăcioasă.

— Nici măcar de ce te afli aici?

— Ei, asta! Presupun c-ai auzit că şi cei de profesia mea au vacanţe.

— Şi le petrec în staţiuni balneare costisitoare, în Franţa?

— Ieftin ca braga, dacă ştii unde să mergi.

Am privit-o pătrunzător.

— Totuşi, acum două zile când ne-am întâlnit, n-aveai intenţia să vii aici.

— Toţi avem necazurile noastre, rosti sentenţios domnişoara Cenuşăreasa. Şi-acum, gata, îţi ajunge ce ştii. Băieţii n-ar trebui să fie curioşi. Încă nu mi-ai spus, ce faci dumneata aici. Presupun că te-a remorcat deputatul să-i faci propagandă pe plajă.

— Mai încearcă o dată. Îţi aminteşti că ţi-am spus că bunul meu prieten a fost detectiv?

— Da?

— Şi poate ai auzit şi de crima petrecută aici… la vila Genevičve?…

Mă privi lung. Respiraţia i se îngreună, iar ochii i se făcură mari şi rotunzi.

— Doar nu vrei să spui… că ai treabă cu asta?

Am confirmat. Era limpede că o şocasem puternic. Emoţia îi era atât de grăitoare! Câteva secunde rămase mută, privindu-mă ţintă. Apoi dădu din cap apăsat.

— Ei bine, n-am să bat toba. Fă-mă o tură. Vreau să văd toate ororile.

— Ce vrei să spui?

— Exact ce-am spus, nu ţi-am mai zis, îngeraşule, că mă dau în vânt după crime? De ce crezi că îmi frâng gleznele pe pantofii ăştia cu toc înalt prin miriştea asta? Dau târcoale pe-aci de câteva ore. Am încercat prin faţă, dar încuiatul ăla de jandarm francez nu s-a lăsat păcălit. Pun pariu că nici Elena din Troia, nici Cleopatra şi nici Maria Stuart, luate împreună n-ar fi scos-o la capăt cu el! Am avut cu adevărat baftă să dau de dumneata pe aici. Hei, arată-mi toate urmele.

— Dar, ascultă… stai puţin… nu pot. Nimeni n-are voie să intre. E strict secret.

— Nu sunteţi dumneata şi prietenul dumitale tartorii cei mari?

Am simţit nevoia să-mi dau importanţă.

— De ce eşti atât de curioasă? Am întrebat moale. Şi ce anume vrei să vezi?

— Oh, totul! Locul unde s-a întâmplat, şi urma, şi cadavrul şi orice amprentă sau lucru interesant. Până acum, n-am avut niciodată ocazia să pic pe o crimă ca asta. Am s-o ţin aşa toată viaţa?

M-am întors într-o parte, indispus. Ce-au devenit femeile în ziua de azi! Excitaţia exagerată a femeii îmi făcea greaţă. Citisem despre gloatele de femei care asediau sălile de judecată când câte vreun nenorocit urma să fie condamnat la moarte. De multe ori mă întrebasem cine erau acele femei. Acum ştiam. Erau din acelaşi soi cu Cenuşăreasa, tinere, şi totuşi, moarte după senzaţii tari, după senzaţii cu orice preţ, fără nici o tangenţă cu decenţa sau sensibilitatea. Frumuseţea vie a femeii mă atrăsese împotriva voinţei mele, deşi mai păstram încă în minte prima impresie de dezaprobare şi antipatie. M-am gândit la mama, moartă demult. Oare ce-ar fi spus despre acest ciudat produs al adolescenţei moderne? Un chip drăgălaş pudrat şi vopsit, şi o minte morbidă!

— Stai, nu te mai da mare, spuse brusc doamna. Şi nu-ţi mai da aere. Când te-au chemat pentru treaba asta, ţi-ai ridicat nasu-n vânt şi ţi-ai spus că-i o afacere scârboasă şi n-ai vrea să ai de-a face cu ea!

— Nu, dar…

— Dac-ai fi aici în vacanţă, n-ai da târcoale primprejur, la fel ca mine? Bine-nţeles că ai da.

— Eu sunt bărbat. Dumneata eşti femeie.

— Părerea dumitale despre femei e că neapărat trebuie să se urce pe scaun şi să zbiere când văd un şoarece? E cu totul depăşită, e preistorică. Dar ai să-mi arăţi, nu-i aşa? Pentru mine ar putea fi o chestie grozavă.

— În ce sens?

— Reporterii sunt ţinuţi la distanţă. Eu aş putea face un reportaj senzaţional pentru unul din ziare. Nici nu ştii ce bine se plăteşte pentru o bagatelă de la faţa locului.

Ezitam. Fata îşi strecură o mânuţă moale într-a mea.

— Te rog… eşti un scump.

Am capitulat. În secret, ştiam că-mi va face plăcere să joc rolul de showman. Şi de altfel, conduita morală a fetei nu era treaba mea. Eram puţin nervos gândindu-mă la ce-ar zice judecătorul de instrucţie, dar mi-am făcut singur curaj spunându-mi că, la urma urmelor, n-avea ce rău să se-ntâmple.

În primul rând, ne-am îndreptat spre locul în care fusese descoperit cadavrul victimei. Şi acolo stătea de pază un om, care m-a salutat respectuos, cunoscându-mă din vedere, şi care n-a pus nici o întrebare cu privire la însoţitoarea mea. Probabil şi-a închipuit că garantez eu pentru ea. I-am explicat Cenuşăresei cum a fost descoperit corpul, iar ea mă asculta cu atenţie, punând din când în când întrebări inteligente. Apoi ne-am îndreptat paşii în direcţia vilei. Înaintam cam cu grijă pentru că, sincer vorbind, nu eram deloc nerăbdător să ne întâlnim cu careva. Am luat fata printre tufişuri, dând un ocol până-n spatele casei, unde se găsea magazia. Mi-am amintit că ieri seară, după ce a încuiat uşa, domnul Bex lăsase cheia lui sergent de ville Marchaud „în caz că domnul Giraud o să aibă nevoie de ea cât suntem noi sus.” M-am gândit că era foarte posibil ca faimosul detectiv, după ce-o folosise, să i-o fi returnat lui Marchaud. Lăsând fata ascunsă prin tufişuri, am intrat în casă. Marchaud era la datorie în faţa uşii salonului. Dinspre interior răzbătea murmur de glasuri:

— Domnul îl caută pe Hautet? E înăuntru. O interoghează din nou pe Françoise.

— Nu, i-am spus grăbit, nu-l caut pe el. Dar aş vrea tare mult cheia de la magazia de-afară, numai dacă nu contravine regulamentului.

— Dar desigur, domnule. O scoase şi mi-o înmână. Uitaţi-o! Domnul judecător a dat ordin să vă punem totul la dispoziţie. O să mi-o înapoiaţi când veţi fi terminat cu ea, asta-i tot.

— Bine-nţeles.

Am simţit un fior de satisfacţie, căci am înţeles, cel puţin în ochii lui Marchaud, eram tot atât de important ca şi Poirot. Fata mă aştepta. Când văzu că am cheia în mână, scoase un strigăt de încântare.

— Deci ai obţinut-o!

— Desigur, am răspuns rece. Oricum ceea ce fac eu e neregulamentar, să ştii.

— Ai fost un dulce, şi n-am s-o uit. Să mergem. Nu ne pot vedea din casă, nu-i aşa?

— Stai puţin. I-am oprit avântul cu care pornise. N-am să te opresc să intri, dacă aşa vrei. Dar chiar vrei? Ai văzut mormântul, terenul, ai aflat toate detaliile cazului. Nu-ţi ajunge? Va fi sinistru, să ştii, şi… neplăcut.

Mă privi o clipă cu o expresie pe care n-am putut-o descifra, apoi începu să râdă.

— Mă omor după chestiile de groază, spuse. Să mergem.

Am ajuns în tăcere la uşa micii magazii. Am deschis-o şi am intrat. Am înaintat spre cadavru şi am tras uşor cearşaful, cum făcuse şi domnul Bex în seara precedentă. Un mic sunet de groază ieşi de pe buzele fetei, m-am întors şi-am privit-o. Pe faţa ei se putea citi oroare, iar buna dispoziţie de până atunci dispăruse complet. Nu voise să-mi asculte sfatul, iar acum îşi primea pedeapsa. Am simţit o ciudată înverşunare împotriva ei. Acum n-avea încotro, trebuia să suporte. Am întors uşor cadavrul cu faţa-n jos.

— Vezi, a fost înjunghiat în spate, am spus.

Aproape că rămăsese fără glas.

— Cu ce?

I-am arătat borcanul de sticlă.

— Cu cuţitul ăsta.

Brusc, fata se clătină şi se prăbuşi la pământ. I-am sărit în ajutor.

— Ţi-e rău. Să ieşim de-aici. A fost prea mult pentru dumneata.

— Apă, rosti ea. Repede. Apă…

Am lăsat-o, şi am alergat spre casă. Din fericire, nu era nici un servitor prinprejur, aşa că, am putut să iau neobservat un pahar cu apă în care am turnat câteva picături de coniac dintr-o sticlă din buzunar. În câteva minute eram înapoi. Fata zăcea întinsă unde-o lăsasem, însă apa şi cele câteva picături de coniac avură un efect miraculos asupra ei.

— Ia-mă repede de aici… oh, repede, repede, strigă ea, înfiorată.

Susţinând-o cu braţul, am scos-o la aer, iar ea trase uşa. Apoi respiră adânc.

— Mi-e mai bine. Oh, a fost oribil! De ce m-oi fi lăsat să intru?

Vorbele ei mi s-au părut atât de pline de feminitate că nu m-am putut reţine să nu zâmbesc. În adâncul inimii nu-mi displăcea faptul că i se făcuse rău. Asta dovedea că nu era chiar atât de insensibilă cum o bănuisem eu. În plus, era doar cu puţin mai mare decât un copil, iar curiozitatea ei nu avusese un scop anume.

— Am făcut tot ce-am putut ca să te opresc, i-am spus blând.

— Da, asta aşa e. Ei, bine, la revedere.

— Ascultă, nu poţi pleca aşa… tot singură. Nu ţi-ai revenit complet. Insist să te conduc înapoi la Merlinville.

— Prostii. Acum mă simt perfect.

— Şi dacă ai să leşini iar? Nu, am să vin cu dumneata.

Fata refuză cu o energie demnă de cauze mai bune. În cele din urmă, căzurăm de acord s-o conduc până la periferia oraşului. Am luat-o pe drumul pe care venisem, trecând pe lângă groapă şi făcând un ocol până la şosea. Când primele magazine începură să se zărească, se opri şi-mi întinse mâna.

— La revedere, şi-ţi mulţumesc foarte mult c-ai venit cu mine.

— Eşti sigură că ţi-e mai bine acum?

— Foarte sigură, mulţumesc. Sper să n-ai neplăceri din cauza a ceea ce mi-ai arătat.

Am respins ideea cam în surdină.

— Ei bine, la revedere.

— Au revoir, am corectat-o eu. Dacă mai rămâi aici, o să ne mai vedem. Îmi zâmbi într-o doară.

— Aşa e. Atunci, au revoir.

— Stai o clipă, nu-mi dai adresa dumitale?

— Oh, stau la Hôtel du Phare. E micuţ, dar foarte bun. Vino mâine la mine.

— Am să vin, am spus cam cu prea mult entuziasm.

M-am uitat după ea până s-a pierdut în zare, apoi mi-am îndreptat paşii înapoi spre vilă. Mi-am amintit că nu încuiasem la loc uşa magaziei. Din fericire, faptul trecuse neobservat şi, răsucind cheia, am luat-o şi i-am înapoiat-o lui Marchaud. Abia în acel moment mi-am dat seama că, deşi Cenuşăreasa îmi dăduse adresa, încă nu-i aflasem numele adevărat.