Capitolul VI.

Locul crimei.

Doctorul şi domnul Hautet o duseră pe femeia inconştientă în casă. Comisarul privi după ei, clătinând din cap.

— Pauvre femme, murmură pentru sine. Şocul a fost prea puternic pentru ea. Asta-i, nu putem face nimic. Acum, domnule Poirot, vrei să vedem locul unde a fost comisă crima?

— Cum doreşti, domnule Bex.

Am străbătut casa şi-am ieşit pe uşa din faţă. În timpul mersului, Poirot se uită la scări şi dădu nemulţumit din cap.

— Mi se pare incredibil că servitorii n-au auzit nimic. Scârţâitul acestor scări pe care coboară trei oameni ar fi trezit şi morţii din somn!

— Era miezul nopţii, nu uita. La ora aceea dormeau profund.

Însă Poirot continuă să dea din cap, ca şi cum această explicaţie nu-l mulţumea pe deplin. La o curbă pe care o făcea drumul, se opri şi privi către casă.

— Ce i-a făcut să încerce mai întâi să vadă dacă uşa din faţă e descuiată? Probabilitatea asta ar fi fost minimă. Mai curând ar fi încercat de la început să forţeze o fereastră.

— Dar toate ferestrele de la parter sunt prevăzute cu obloane de fier, obiectă comisarul.

Poirot arătă spre o fereastră de la primul etaj.

— Asta-i fereastra dormitorului din care tocmai am ieşit, nu-i aşa? Şi uite… lângă ea e un copac în care te poţi căţăra fără nici cel mai mic efort.

— Posibil, admise celălalt. Dar n-ar fi putut s-o facă fără să lase urme de paşi în stratul de flori.

Explicaţia mi s-a părut foarte corectă. Două mari straturi ovale de flori, plantate cu muşcate roşii, încadrau de o parte şi de alta treptele care duceau la uşa din faţă. Copacul cu pricina era chiar la capătul unuia dintre straturi şi ar fi fost practic imposibil să ajungi la el fără să calci pe strat.

— Înţelegi, continuă comisarul, datorită vremii uscate, pe drum sau pe poteci nu se pot distinge urme de paşi; în schimb, în pământul moale al straturilor de flori s-ar observa imediat.

Poirot se duse aproape de strat şi-l studie cu atenţie. După cum spusese Bex, pământul reavăn era foarte neted. Nu exista nici un indiciu de nici un fel.

Poirot dădu din cap, ca şi cum se lăsase convins şi o pornirăm din nou, dar, brusc, ţâşni de lângă noi şi începu să examineze celălalt strat cu flori.

— Domnule Bex! Strigă el. Uite aici. Sunt o grămadă de paşi pentru dumneata.

Comisarul i se alătură… şi zâmbi.

— Dragă domnule Poirot, acestea sunt fără doar şi poate urmele lăsate de bocancii mari, cu ţinte, ai grădinarului. Oricum, n-au nici o importanţă din moment ce pe partea asta nu-i nici un copac, şi, ca atare, nici un mijloc de acces la etajul superior.

— Adevărat, rosti Poirot, evident desumflat. Deci, dumneata crezi că urmele astea n-au nici o importanţă?

— Absolut niciuna.

Atunci, spre marea mea uimire, Poirot rosti următoarele cuvinte:

— Nu sunt de acord cu dumneata. Am eu o mică idee că urmele astea sunt cel mai important lucru pe care l-am văzut până acum.

Domnul Bex nu spuse nimic, doar se mulţumi să ridice din umeri. Era mult prea politicos ca să-şi exprime adevărata opinie.

— Continuăm? Întrebă el, în schimb.

— Bineînţeles. Pot să cercetez şi mai târziu problema asta a paşilor, răspunse Poirot bine dispus.

În loc să continuăm drumul care cobora către poartă, domnul Bex o luă pe o potecă ce se deschidea în unghi drept faţă de drumul principal. Uşor înclinată, aceasta o cotea spre partea din dreapta a casei şi era străjuită pe o parte de un fel de tufişuri. Apoi, brusc, dădea într-o poieniţă din care se putea vedea marea. Aici fusese aşezată o bancă şi, nu departe de ea, se afla o magazie cam dărăpănată. Câţiva paşi mai departe, arbuşti mici, perfect aliniaţi, marcau graniţa domeniului vilei. Domnul Bex îşi deschise drum printre ei şi ne-am pomenit într-o întindere largă înclinată. M-am uitat în jur şi am văzut ceva ce m-a umplut de uimire.

— Hei, dar ăsta-i un teren de golf! Am strigat.

Bex aprobă.

— N-are limitele încă trasate, explică el. Se spera să fie terminat cam pe luna următoare. Unul din oamenii care lucrează la asta a fost cel care a descoperit azi-dimineaţă cadavrul.

M-am înfiorat. Puţin mai la stânga mea, unde o clipă mai înainte trecusem cu privirea, se afla o groapă lungă şi îngustă, iar lângă ea, cu faţa în jos, zăcea corpul unui bărbat. Pe moment, inima a început să-mi bată nebuneşte, şi m-am gândit cu groază că se întâmplase o nouă tragedie. Însă comisarul îmi spulberă coşmarul, repezindu-se înainte cu un strigăt enervat.

— Ce păzesc poliţiştii mei? Nu le-am dat ordin să nu lase aici pe nimeni fără aprobare specială?

Omul de la pământ îşi răsuci capul peste umăr.

— Dar eu am aprobare specială, rosti el, şi se ridică încet în picioare.

— Dragul meu domn Giraud! Strigă comisarul. Habar n-aveam că aţi şi sosit. Judecătorul de instrucţie vă aşteaptă cu mare nerăbdare.

În timp ce vorbea, l-am cercetat pe noul venit cu o nespusă curiozitate. Renumitul detectiv de la Siguranţa din Paris îmi era cunoscut după nume şi eram foarte curios să-l văd în carne şi oase. Era foarte înalt, de vreo treizeci de ani, cu părul roşcat, mustaţă şi o ţinută milităroasă. Purtarea sa avea o notă de aroganţă care dovedea că era pe deplin conştient de propria-i valoare. Bex făcu prezentările, recomandându-l pe Poirot ca fiind un coleg. O scânteie de interes se aprinse în ochii detectivului.

— Vă cunosc după nume, domnule Poirot, spuse. Aţi fost o persoană marcantă cândva, nu-i aşa? Acum, însă, metodele sunt total diferite.

— Crimele, totuşi, au rămas aceleaşi, replică Poirot cu blândeţe.

Imediat am văzut cum Giraud deveni ostil. Nu suporta gândul ca celălalt să conlucreze cu el, şi am intuit că, dacă ar fi descoperit un indiciu important, mai mult ca sigur l-ar fi păstrat pentru el.

— Judecătorul de instrucţie… începu din nou Bex. Dar Giraud îl întrerupse brutal:

— Dă-l încolo pe judecătorul de instrucţie! Cel mai important lucru e lumina şi dacă n-o folosim pentru scopurile noastre practice acum, peste o jumătate de oră n-o s-o mai avem. Ştiu totul despre caz, şi cei din casă vor fi bine-merçi până mâine, dar, dacă e să căutăm un indiciu cu privire la asasini, aici e locul unde o să-l găsim. Poliţiştii dumitale au tropăit pe aici, peste tot? Credeam că în ziua de azi îşi cunosc meseria mai bine.

— Fiţi sigur că şi-o cunosc. Urmele de care vă plângeţi sunt lăsate de muncitorii care au descoperit cadavrul.

Celălalt mormăi dezgustat.

— Văd urma pe unde trei dintre ei au trecut prin gardul viu… dar au fost vicleni. Poţi chiar recunoaşte la mijloc urmele de paşi ale domnului Renauld, dar cele de-o parte şi de alta au fost şterse cu grijă. Oricum, nu s-ar fi văzut mare lucru pe pământul ăsta tare, dar n-au vrut să rişte nimic.

— Indiciul extern, spuse Poirot. Asta căutaţi, aşa-i?

Celălalt detectiv se împăună.

— Bine-nţeles.

Un zâmbet abia schiţat apăru pe buzele lui Poirot. Dădu să spună ceva, dar se stăpâni. Se aplecă spre o cazma ce zăcea pe jos.

— Cu asta a fost săpat mormântul, e drept, spuse Giraud. Doar n-o să scoateţi nimic de aici. Era cazmaua lui Renaud, iar cel ce-a folosit-o purta mănuşi. Iată-le. Arătă cu piciorul spre o pereche de mănuşi mânjite cu pământ, aflate alături. Şi astea erau tot ale lui Renauld… sau, cel puţin, ale grădinarului său. Vă spun, oamenii care au plănuit crima aceasta n-au vrut să rişte nimic. Victima a fost înjunghiată cu propriul său cuţit şi ar fi fost înmormântată cu propria sa cazma. S-au bazat pe faptul că nu vor lăsa nici o urmă! Însă eu am să-i înving, întotdeauna există ceva! Şi eu am să-l găsesc!

Poirot, însă, părea acum interesat de ceva anume, o scurtă bucată de ţeavă de plumb ce zăcea lângă cazma. O atinse delicat cu degetul.

— Şi asta a aparţinut tot victimei? Întrebă el şi mi se păru că disting în glasul său o uşoară urmă de ironie.

Giraud ridică din umeri ca şi cum nici nu ştia, nici nu-l interesa.

— S-ar putea să zacă pe aici de săptămâni. Oricum nu mă interesează.

— Eu, dimpotrivă, o găsesc foarte interesantă, răspunse Poirot mieros.

Am ghicit că urmărea doar să-l enerveze pe detectivul parizian şi, dacă aşa era, reuşise. Celălalt îi întoarse spatele în mod grosolan, spunând că el n-are timp de pierdut şi, aplecându-se, îşi reluă cercetarea minuţioasă a solului.

Între timp, Poirot, ca străfulgerat de-o idee, păşi înapoi peste graniţa domeniului şi încercă uşa micuţei magazii.

— E încuiată, spuse Giraud peste umăr. Dar e numai locul unde-şi ţine grădinarul uneltele. Cazmaua nu-i luată de acolo, ci din magazia de scule de lângă casă.

— Formidabil, îmi şopti fermecat domnul Bex. Nu e decât de o jumătate de oră aici şi deja ştie tot! Ce om! Fără doar şi poate Giraud e cel mai mare detectiv în viaţă.

Deşi nu-mi plăcea deloc detectivul, pe ascuns eram totuşi impresionat. Omul părea să radieze eficacitate. N-am putut să nu simt asta cu atât mai mult cu cât Poirot nu se distinsese în nici un fel, fapt care mă deranja. Atenţia lui părea să se îndrepte asupra a tot soiul de lucruri prosteşti şi puerile care n-aveau nimic de a face cu cazul. Parcă pentru a-mi confirma gândurile, l-am auzit spunând brusc:

— Domnule Bex, spune-mi, te rog, ce înseamnă liniile astea vopsite în alb care înconjoară mormântul? E o schiţă a poliţiei?

— Nu, domnule Poirot, e un marcaj al terenului de golf. El indică faptul că, aici va fi un „bunker”, cum i se spune.

— Un „bunker”? Poirot se întoarse spre mine. Adică o gaură neregulată umplută cu nisip şi cu o ridicătură pe-o parte, nu-i aşa?

I-am confirmat.

— Dumneata nu joci golf, domnule Poirot? Întrebă Bex.

— Eu? Niciodată! Ce joc! Deveni îndată iritat. Imaginează-ţi, fiecare gaură are altă lungime. Obstacolele nu sunt dispuse matematic. Chiar şi iarba e de obicei mai înaltă într-o parte! Un singur lucru e plăcut… cum li se spune?. crosele. Ele măcar sunt simetrice!

Nu m-am putut abţine să nu râd în faţa viziunii pe care o avea Poirot despre golf, şi micul meu prieten îmi zâmbi afectuos, fără răutate. Apoi întrebă:

— Fără îndoială, domnul Renauld juca golf, nu-i aşa?

— Da, era un împătimit jucător de golf. Datorită lui şi a subscripţiilor sale lucrarea asta e pe cale să fie finalizată. A avut un cuvânt de spus chiar şi la proiectarea ei.

Poirot dădu din cap gânditor.

Apoi remarcă:

— N-au fost foarte inspiraţi în alegerea locului unde să-l îngroape. Când oamenii ar fi început să sape pământul, totul s-ar fi descoperit.

— Exact, strigă Giraud triumfător. Iar asta dovedeşte că erau străini de locurile astea. E o excelentă mostră de indiciu indirect.

— Da, rosti Poirot cu îndoială. Nimeni care ştia n-ar fi înmormântat un cadavru acolo… decât… decât dacă vroia să fie descoperit. Ori asta e complet absurd, nu-i aşa?

Giraud nici nu catadixi să răspundă.

— Da, spuse Poirot, pe un ton oarecum nemulţumit. Da… fără îndoială… absurd!