Capitolul VII.

Misterioasa doamnă Daubreuil.

În timp ce ne îndreptam paşii către casă, domnul Bex se scuză că trebuie să he părăsească pentru a-l înştiinţa neîntârziat pe judecătorul de instrucţie despre sosirea lui Giraud. Cât despre Giraud, acesta fusese evident încântat când Poirot declarase că văzuse tot ce dorise. Ultimul lucru pe care-l văzuserăm fu însuşi Giraud, târându-se în patru labe şi cercetând locul cu atâta încrâncenare, încât n-am putut să nu-l admir. Poirot îmi ghici gândurile căci, de îndată ce rămaserăm singuri, spuse ironic:

— Ţi-ai văzut, în sfârşit, detectivul pe care-l admiri… omul-ogar! Nu-i aşa, prietene?

— Oricum, el tot face ceva, i-am răspuns aspru. Dacă e ceva de găsit, o să-l găsească. Pe când dumneata…

— Eh bien! Şi eu am găsit ceva! O bucată de ţeavă de plumb.

— Prostii, Poirot. Ştii foarte bine că n-are nici o legătură cu crima. Mă refeream la acele mici amănunte… la urmele care să ne poată conduce fără greş la descoperirea criminalilor.

— Mon ami, un indiciu lung de două picioare este tot atât de valoros cât unul de câţiva milimetri! Însă e mult mai romantică ideea că indiciul trebuie să fie minuscul! Cât despre faptul că ţeava de plumb n-are nici o legătură cu crima, o zici pentru că l-ai auzit pe Giraud spunând-o. Nu, tocmai mă pregăteam să intervin cu o întrebare, să nu mai vorbim despre asta. Lasă-l pe Giraud cu cercetările lui şi pe mine cu ideile mele. Se pare că am avansat destul în acest caz… şi totuşi… şi totuşi, mon ami, nu sunt satisfăcut! Şi ştii de ce? Din cauza ceasului de mână care o ia înainte cu două ore. Şi apoi, mai sunt câteva lucruşoare ciudate care par să nu se potrivească. De exemplu, dacă obiectul crimei a fost răzbunarea, de ce nu l-au înjunghiat pe Renauld în patul său şi terminau cu asta?

— Vroiau „secretul”, i-am reamintit.

— Ei bine, unde-i acest „secret”? Întrebă Poirot îndepărtând un fir de praf de pe mânecă, cu un aer dezgustat. Probabil la o anumită depărtare de casă din moment ce i-au cerut să se îmbrace. Şi, cu toate astea, a fost descoperit mort în apropiere, aş zice chiar lângă casă. Şi apoi, e pur şi simplu un noroc pentru ei să găsească o armă precum acel cuţit lăsat aproape întâmplător la îndemână.

Se opri încruntându-se, apoi continuă:

— Cum se face că servitorii n-au auzit nimic? Au fost drogaţi? A existat un complice care a avut grijă ca uşa din faţă să rămână deschisă? Mă întreb dacă…

Se opri brusc. Ajunsesem pe drumul din faţa casei. Tot atât de brusc se întoarse spre mine.

— Prietene, am de gând să-ţi fac o surpriză… care o să te încânte. Reproşurile dumitale n-au rămas fără ecou. Vom examina câteva urme de paşi!

— Unde?

— În stratul de acolo, din dreapta. Domnul Bex spune că sunt urmele lăsate de grădinar. Să vedem dacă-i aşa. Uite că se apropie cu roaba.

Într-adevăr, un bărbat în vârstă tocmai trecea pe alee cu o roabă plină cu răsaduri. Poirot îl strigă şi omul lăsă roaba şi veni şchiopătând înspre noi.

— Ai de gând să-i ceri un bocanc ca să compari urmele? Am întrebat în şoaptă. Încrederea mea în Poirot reînviase cât de cât. Din moment ce spusese că urmele de paşi din acel strat erau importante, probabil că erau.

— Exact, spuse Poirot.

— Dar n-o să i se pară ciudat?

— Nici n-o să-şi dea seama.

N-am putut vorbi mai mult, căci bătrânul ajunsese lângă noi:

— Doriţi ceva, domnule?

— Da. Lucrezi aici de mult timp, nu-i aşa?

— De douăzeci şi patru de ani, domnule.

— Şi te numeşti?…

— Auguste, domnule.

— Tocmai admiram aceste splendide muşcate. Sunt cu adevărat minunate. Au fost plantate de mult?

— De câtva timp, domnule. Da, desigur, ca straturile să arate mereu frumos, trebuie să răsădeşti flori noi care să le înlocuiască pe cele ce s-au trecut şi, în plus, să cureţi frunzele ofilite.

— Ai răsădit câteva flori proaspete ieri, nu-i aşa? Acelea de acolo din mijloc, şi de asemenea, în celălalt strat.

— Domnul are ochi foarte buni. Totdeauna îmi ia o zi şi ceva ca să le „pigulesc”. Da, noaptea trecută, am răsădit câte zece flori noi în fiecare strat. După cum, fără îndoială, domnul ştie, florile nu se răsădesc când bate soarele.

Auguste era încântat de interesul lui Poirot şi era foarte înclinat spre flecăreală.

— Uite acolo un exemplar splendid, spuse Poirot arătând cu degetul. Aş putea să-l am?

— Dar bine-nţeles, domnule. Bătrânul călcă în strat, şi tăie cu grijă un fir din floarea pe care Poirot o admirase.

Poirot se pierdu în mii de mulţumiri şi Auguste îşi luă roaba şi se îndepărtă.

— Vezi? Spuse Poirot cu un zâmbet, în timp ce se apleca peste strat ca să examineze urmele lăsate de bocancii cu ţinte ai grădinarului. E foarte simplu.

— N-am înţeles…

— Că bocancul va fi în picior? Nu-ţi foloseşti în mod eficient capacitatea mintală. Ei bine, ce zici de urme?

Am cercetat atent stratul.

— Toate urmele au fost lăsate de aceiaşi bocanci, am spus, după o analiză minuţioasă.

— Aşa crezi? Eh bien, sunt de aceeaşi părere, răspunse Poirot.

O spusese fără interes, ca şi cum s-ar fi gândit în altă parte.

— Oricum, ai mai pierdut un as din mânecă – l-am tachinat eu.

— Mon Dieu! Ce limbaj! Ce vrea să însemne?

— Că nu mai au de ce să te intereseze aceste urme de paşi.

Însă, spre marea mea surprindere, Poirot scutură din cap.

— Nu, nu, mon ami. În sfârşit sunt pe calea cea dreaptă. Mai bâjbâi încă în întuneric, însă, după cum tocmai îi spuneam domnului Bex, aceste urme sunt cel mai important şi mai interesant lucru din acest caz! Acest biet Giraud… nu m-aş mira să nu le fi observat nicicum.

În acel moment, uşa din faţă se deschise şi domnul Hautet şi comisarul ieşiră şi începură să coboare scările.

— Ah, domnule Poirot, tocmai vroiam să te căutăm, spuse judecătorul. E destul de târziu, dar vreau să-i fac o vizită doamnei Daubreuil. Sunt sigur că moartea domnului Renauld a tulburat-o şi n-o să fie deloc uşor să aflam ceva de la ea, dar trebuie să încercăm. Secretul pe care nu l-a dezvăluit soţiei sale e posibil să-l fi încredinţat femeii pe care o iubea. Cunoaştem, doar, povestea cu Samson şi Dalila, nu? Slăbiciunea Samsonilor.

Am admirat pitorescul exprimării şi am intuit că judecătorul îşi luase deja foarte în serios atribuţiile şi că îi făcea plăcere rolul în această dramă misterioasă.

— Domnul Giraud nu ne va însoţi? Întrebă Poirot.

— Domnul Giraud ne-a dat foarte clar de înţeles că are de gând să lucreze pe cont propriu, după propriile sale metode, răspunse sec domnul Hautet.

Nu era deloc greu de observat că atitudinea uşuratică a lui Giraud faţă de judecătorul de instrucţie atrăsese antipatia acestuia din urmă. Fără alte vorbe, am pornit la drum. Poirot mergea alături de judecător, iar eu şi comisarul îi urmam la câţiva paşi.

— Nu încape îndoială că relatarea lui Françoise e foarte corectă, mi se adresă Bex pe un ton confidenţial. Am telefonat la sediu. Se pare că, în ultimele şase săptămâni, asta înseamnă odată cu sosirea domnului Renauld, doamna Daubreuil a depus la bancă, în trei rânduri, sume importante în contul ei. În total, două sute de mii de franci.

— Doamne! Am exclamat uimit, asta înseamnă cam patru mii de lire!

— Exact. Da, nu încape nici o îndoială că era nebun după ea. Rămâne de văzut dacă i-a împărtăşit şi secretul. Judecătorul de instrucţie e optimist, însă eu nu-s deloc de aceeaşi părere.

Tot discutând, ne-am apropiat de bifurcaţia unde, ne opriserăm cu maşina în ziua sosirii noastre şi, în clipa următoare, mi-am dat seama că vila Marguerite, locuinţa misterioasei doamne Daubreuil, era căsuţa din care o văzusem ieşind pe acea frumoasă fată.

— Locuieşte de mult aici, spuse comisarul, arătând cu capul spre casă. Foarte liniştit, foarte retras. Se pare că n-are prieteni sau alte relaţii, în afara cunoştinţelor pe care şi le-a făcut în Merlinville. Nu se referă niciodată la trecutul său, nici la soţul său. Nici măcar nu ştii dacă a murit sau trăieşte. E ceva misterios în treaba asta, mă înţelegi.

Am confirmat, simţind cum devin tot mai curios.

— Şi… fata? M-am aventurat.

— O tânără cu adevărat minunată… modestă, serioasă, tot ce vrei. E de compătimit căci, deşi ea poate că nu ştie nimic despre trecut, bărbatul care o va cere în căsătorie va dori inevitabil să se informeze, ori atunci… Comisarul dădu din umeri cu cinism.

— Dar ea n-are nici o vină! Am protestat indignat.

— Nu. Dar, ce vrei? Bărbaţii ţin foarte mult la trecutul soţiilor lor. N-am mai avut timp să mă revolt căci ajunsesem în faţa uşii.

Domnul Hautet sună. Câteva clipe de linişte, după care se auziră paşi înăuntru şi uşa se deschise. În prag apăruse zeiţa mea din acea după-amiază. Când ne văzu, sângele îi fugi din obraji lăsându-i livizi, şi ochii i se măriră de teamă… fără îndoială!

— Domnişoară Daubreuil, începu domnul Hautet, scoţându-şi pălăria, regretăm nespus că trebuie să vă deranjăm, dar exigenţele legii… mă înţelegeţi? Transmiteţi complimentele mele mamei dumneavoastră şi rugămintea de a avea bunătatea să-mi acorde o întrevedere de câteva minute.

O clipă, fata rămase nemişcată. Mâna stângă îi apăsa pieptul, ca şi cum ar fi vrut să-şi stăvilească bătăile puternice ale inimii. Se stăpâni şi spuse cu glas coborât:

— Mă duc să-i spun. Vă rog să poftiţi.

Intră într-o cameră de pe partea stângă a holului, şi auzirăm murmurul scăzut al glasului său. Apoi altă voce, cu un timbru foarte asemănător, dar cu o inflexiune ceva mai matură, rosti:

— Dar desigur. Roagă-i să vină.

În clipa următoare eram faţă în faţă cu misterioasa doamnă Daubreuil.

Nu era chiar atât de înaltă ca fiica ei, iar rotunjimea trăsăturilor chipului său avea graţia deplinei maturităţi. Părul ei, şi el diferit de al fetei, era negru şi despărţit printr-o cărare, într-o pieptănătură de madonă, ochii, pe jumătate ascunşi de pleoapele coborâte, erau albaştri. Avea o gropiţă în bărbia rotundă, iar buzele uşor întredeschise păreau să schiţeze în permanenţă un surâs misterios. Respira prin toţi porii o feminitate care te subjuga pe dată. Deşi foarte bine conservată, evident nu mai era tânără, însă farmecul ei nu ţinea cont de vârstă.

Stând aşa, în rochia neagră cu guler şi manşete de un alb strălucitor, cu mâinile împreunate, părea subtil rugătoare şi neajutorată.

— Aţi dorit să-mi vorbiţi, domnule? Întrebă.

— Da, doamnă. Domnul Hautet îşi drese glasul. Cercetez moartea domnului Renauld. Aţi aflat despre ea, desigur…

Femeia coborî capul fără să vorbească şi fără ca expresia feţei să i se schimbe.

— Am venit să vă rugăm, dacă puteţi… ăăă… să ne spuneţi ceva care ar putea să facă o oarecare lumină asupra împrejurărilor în care s-a produs.

— Eu? Surpriza din glasul ei era formidabilă.

— Da, doamnă. Poate ar fi mai bine să vorbim doar între noi. Privi cu înţeles spre fată.

Doamna Daubreuil se întoarse spre ea.

— Marthe, draga mea…

Însă fata dădu energic din cap.

— Nu, maman, nu plec. Nu sunt copil. Am douăzeci şi doi de ani. Nu plec. Doamna Daubreuil se întoarse din nou spre judecătorul de instrucţie.

— Vedeţi, domnule.

— Aş prefera să nu vorbesc în faţa domnişoarei Daubreuil.

— După cum v-a spus chiar fiica mea, nu e un copil.

Un moment, judecătorul ezită, nedumerit.

— Prea bine, doamnă, spuse în cele din urmă. Fie ca dumneavoastră. Avem motive să credem că aveaţi obiceiul să-l vizitaţi pe răposat seara, în vila lui. E adevărat?

Obrajii palizi ai doamnei se colorară, însă răspunse foarte calmă:

— Nu aveţi dreptul să-mi puneţi o asemenea întrebare.

— Doamnă, noi cercetăm o crimă.

— Bine, şi ce-i cu asta? Eu n-am nici o legătură cu crima.

— Nici n-am spus asta, vreo clipă, doamnă. Însă îl cunoşteaţi bine pe defunct. V-a mărturisit vreodată că-l paşte vreo primejdie?

— Niciodată.

— V-a vorbit vreodată despre viaţa lui din Santiago şi despre anumiţi duşmani pe care poate şi i-a făcut acolo?

— Nu.

— Deci nu ne puteţi ajuta deloc?

— Mă tem că nu. De fapt, nici nu înţeleg de ce aţi venit la mine. Soţia lui nu vă poate spune ce doriţi să ştiţi? În glasul său se distingea clar o undă de ironie.

— Doamna Renauld ne-a spus tot ce ştia.

— Ah! Spuse doamna Daubreuil. Mă întreb…

— Ce vă întrebaţi, doamnă?

— Nimic.

Judecătorul de instrucţie o privi lung. Îşi dădea seama că se angajase într-un duel şi că adversarul său nu era deloc de neglijat.

— Vă menţineţi declaraţia că domnul Renauld nu v-a mărturisit nimic?

— Ce vă face să credeţi că mi-ar fi mărturisit ceva?

— Faptul că, doamnă, un bărbat îi spune amantei sale lucruri pe care nu întotdeauna i le spune soţiei, răspunse domnul Hautet cu brutalitate calculată.

— Ah! Exclamă ea, repezindu-se în faţă. Ochii îi scoteau flăcări. Mă insultaţi, domnule! Şi asta în faţa fiicei mele! N-am nimic de spus. Vă rog să părăsiţi casa mea!

Fără doar şi poate, onoarea rămăsese de partea doamnei. Am părăsit vila Marguerite ca nişte şcolari ruşinaţi. Judecătorul bombănea supărat în barbă. Poirot părea pierdut în gânduri. Se smulse brusc din reverie şi îl întrebă pe domnul Hautet dacă ştie vreun hotel prin apropiere.

— E unul micuţ, Hôtel des Bains, în partea asta a oraşului, la câteva sute de yarzi de aici. E numai bun pentru investigaţiile dumneavoastră, căci e aproape. Deci ne vedem mâine dimineaţă, nu?

— Da, şi vă mulţumesc, domnule Hautet.

Ne-am despărţit cu cuvenitele politeţuri, Poirot şi cu mine îndreptându-ne spre Merlinville, ceilalţi întorcându-se la vila Genevičve.

— Sistemul poliţist francez e minunat, spuse Poirot, privind în urma lor. Informaţiile pe care le deţin despre viaţa fiecăruia, în cele mai mici detalii, sunt extraordinare. Deşi locuia doar de cel mult şase săptămâni aici, sunt perfect la curent cu ocupaţiile şi obiceiurile domnului Renauld şi în momentul anunţării veştii morţii lui, au şi fost în stare să furnizeze informaţii cu privire la contul bancar al doamnei Daubreuil, şi la sumele depuse în ultima vreme! Fără îndoială, dossier-ul e o mare instituţie. Dar, ce-i asta? Se întoarse rapid.

O siluetă fără pălărie, alerga după noi. Era Marthe Daubreuil.

— Vă cer iertare, strigă ea cu respiraţia întretăiată, când ajunse lângă noi, nu… nu trebuia să fac asta, ştiu… Să nu-i spuneţi mamei. Dar e adevărat ce vorbeşte lumea, că domnul Renauld a chemat, înainte să moară, un detectiv şi… şi că acela sunteţi dumneavoastră?

— Da, domnişoară, răspunse cu blândeţe Poirot. E foarte adevărat. Dar cum ai aflat?

— Françoise i-a spus lui Amelie, servitoarea noastră, explică Marthe, roşind.

Poirot se strâmbă.

— În afaceri de genul ăsta, discreţia e imposibilă! Dar nu asta-i problema. Ei bine, domnişoară, ce vrei să ştii?

Fata ezită. Părea dornică, deşi se temea, să vorbească. În cele din urmă, aproape în şoaptă rosti:

— E… există vreun suspect?

Poirot o privi pătrunzător, apoi răspunse evaziv:

— În momentul de faţă toată lumea e suspectă, domnişoară.

— Da, ştiu… însă… e cineva în mod deosebit?

— De ce vrei să ştii?

Întrebarea păru s-o sperie. Brusc mi-au venit în minte cuvintele lui Poirot din după-amiaza aceea: „Fata cu ochii neliniştiţi!”

— Domnul Renauld a fost întotdeauna amabil cu mine, răspunse într-un târziu Marthe. E normal să mă intereseze.

— Înţeleg, spuse Poirot. Ei bine, domnişoară, în prezent, bănuiala se îndreaptă asupra a două persoane.

— Două?

Puteam să jur că în glasul ei erau şi surpriză şi uşurare.

— Nu li se cunoaşte numele, dar se presupune că sunt chilieni din Santiago. Ei vezi, domnişoara, ce înseamnă să fi tânără şi frumoasă! Pentru dumneata am trădat secretele profesionale!

Fata râse fericită şi apoi, aproape timid, îi mulţumi.

— Acum trebuie să fug înapoi. Maman ar putea să-mi observe lipsa. Se întoarse şi o luă la fugă, semănând cu o modernă Atalantă4. M-am uitat lung în urma ei.

— Mon ami, rosti Poirot cu glasul său blând-ironic, o să rămânem proţăpiţi aici toată noaptea… numai pentru că ai văzut o tânără frumoasă şi mintea ţi-a luat-o razna?

Am râs şi m-am scuzat.

— Într-adevăr, e frumoasă, Poirot. Oricine poate fi iertat că şi-a pierdut capul din pricina ei.

Poirot mormăi:

— Mon Dieu! Dar chiar că ai o inimă foarte sensibilă!

— Poirot, îţi aminteşti că după afacerea Styles5, când…

— Când te-ai îndrăgostit de două încântătoare femei deodată, şi niciuna nu era pentru dumneata?

— Da, mi-aduc aminte. M-ai consolat spunându-mi că, poate, într-o zi, vom vâna din nou împreună, şi că atunci…

— Eh bien?

— Păi, acum vânăm iar împreună şi… M-am oprit şi-am izbucnit în râs, fără să vreau.

Însă, spre marea mea surpriză, Poirot îşi clătină capul cât se poate de serios.

— Ah, mon ami, scoate-ţi-o din inimă pe Marthe Daubreuil. Nu-i pentru dumneata! Ascultă-l pe papa Poirot!

— Dar de ce? Am strigat. Comisarul m-a asigurat că-i tot atât de bună pe cât e de frumoasă! Un adevărat înger!

— Câţiva dintre cei mai mari criminali pe care i-am cunoscut aveau feţe de îngeri, răspunse Poirot mucalit. O malformaţie a celulelor gri poate să coincidă foarte uşor cu un chip de madonă.

— Poirot, am protestat, terifiat, să nu-mi spui că suspectezi un copil inocent ca acesta!

— Ta-ta-ta! Nu te agita! N-am spus că o suspectez… însă, trebuie să admiţi că insistenţa ei de a afla cât mai multe despre cazul de faţă e oarecum ciudată.

— Pentru prima dată văd mai departe decât dumneata, am spus. Nu e neliniştită pentru ea, ci pentru mama ei.

— Prietene, nu vezi nimic, ca de obicei. Doamna Daubreuil este foarte capabilă să-şi poarte singură de grijă fără s-o mai amărască şi pe fata ei. Recunosc că sunt pisălog însă îţi repet ce-am spus mai înainte. Nu te îndrăgosti. Nu e pentru dumneata! Eu, Hercule Poirot, ştiu ce spun! Sacré, dacă aş putea să-mi aduc aminte unde am mai văzut faţa asta!

— Ce faţă? Am întrebat, surprins. A fetei?

— Nu. A mamei.

Observându-mi surprinderea, dădu din cap, apăsat.

— Exact ce-ai auzit. E mult de-atunci, eram încă în poliţia belgiană. De fapt, n-am văzut-o niciodată, dar i-am văzut fotografia… şi asta în legătură cu un caz. Chiar am impresia…

— Da?

— S-ar putea să mă înşel, însă am impresia că era vorba de-o crimă.