Capitolul XI.

Jack Renauld.

Cum ar fi decurs în continuare discuţia, n-aş putea spune căci, în acel moment, uşa fu violent trântită la perete şi un tânăr înalt dădu buzna în cameră.

O clipă am avut cumplita senzaţie că înviase mortul. Apoi, mi-am dat seama că acel cap negru nu avea nici un fir cărunt şi că, de fapt, cel care dăduse peste noi, fără nici cea mai mică politeţe, era doar un flăcău. Se repezi direct la doamna Renauld cu o impetuozitate care nu ţinea seama de prezenţa noastră, a celorlalţi.

— Mamă!

— Jack! Cu un strigăt se aruncă în braţele lui. Iubitul meu! Dar ce te-a adus aici? Trebuia să fii pe „Anzora” care a plecat din Cherbourg acum două zile! Apoi, dându-şi brusc seama de prezenţa noastră, ni se adresă cu o anume demnitate: Fiul meu, domnilor.

— Aha! Spuse domnul Hautet, ca răspuns la plecăciunea tânărului. Deci n-aţi plecat cu „Anzora”?

— Nu, domnule. După cum tocmai vroiam să explic, „Anzora” a fost reţinută în port douăzeci şi patru de ore, din cauza unor probleme ivite la motoare. Urma să plec aseară în loc de alaltăieri seară, dar, cumpărând întâmplător un ziar am aflat de… de groaznica tragedie ce s-a abătut asupra noastră… Glasul i se frânse şi ochii i se umplură de lacrimi. Sărmanul meu tată… bietul, bietul tata.

Privindu-l de parcă visa, doamna Renauld repetă:

— Deci n-ai plecat în călătorie?

Apoi, cu un gest de o infinită oboseală, rosti ca pentru sine:

— La urma urmei, nu mai contează… acum.

— Vă rog luaţi loc, spuse domnul Hautet, indicându-i un scaun. Primiţi întreaga mea compasiune. Trebuie să fi avut un şoc teribil când aţi citit ştirea. Oricum, e mai bine că n-aţi plecat. Nutresc speranţa că poate sunteţi în măsură să ne daţi chiar informaţiile de care avem nevoie pentru a elucida acest mister.

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule judecător, întrebaţi-mă tot ce doriţi.

— Pentru început, am înţeles că urmaţi să întreprindeţi această călătorie la cererea tatălui dumneavoastră, nu?

— Chiar aşa, domnule judecător. Am primit o telegramă prin care-mi ordona să plec fără întârziere la Buenos Aires şi de acolo la Valparaiso, şi apoi la Santiago.

— Ah! Şi care era scopul acestei călătorii?

— N-am idee, domnule judecător.

— Cum?

— Nu. Uitaţi telegrama.

Judecătorul luă telegrama şi o citi cu glas tare.

— Pleacă urgent la Cherbourg. Îmbarcă-te pe „Anzora” ce pleacă la noapte la Buenos Aires. Ultima destinaţie Santiago. Alte informaţii te vor aştepta la Buenos Aires. Nu pregeta. Problema este extrem de importantă. Renauld. Şi n-a existat nici o corespondenţă anterioară cu privire la „problemă”?

Jack Renauld clătină din cap.

— Asta e singura indicaţie. Ştiam, desigur, că tatăl meu, trăind atât timp acolo, avea multe afaceri în America de Sud. Însă niciodată nu-mi dăduse de înţeles că avea de gând să mă trimită acolo.

— Şi dumneavoastră aţi petrecut, bine-nţeles, o bună parte din timp în America de Sud, nu?

— Am fost acolo când eram copil. Dar mi-am format educaţia în Anglia, iar vacanţele mi le-am petrecut în ţară, aşa că, în realitate, cunosc mult mai puţin decât s-ar crede despre America de Sud. Vedeţi, războiul a izbucnit când aveam şaptesprezece ani.

— Aţi servit în aviaţia engleză, nu-i aşa?

— Da, domnule judecător.

Domnul Hautet dădu din cap şi continuă cu întrebările despre, de-acum binecunoscutele, teme. Drept răspuns, Jack Renauld declară hotărât că nu ştia nimic despre vreun duşman pe care să-l fi avut tatăl său în oraşul Santiago sau în orice altă parte de pe continentul sud-american, că nu remarcase nici o schimbare în comportarea tatălui său în ultimul timp şi că nu-l auzise niciodată făcând vreo referire la vreun secret. Misiunea de a călători în America de Sud era în legătură, după părerea sa, doar cu afacerile tatălui său.

În timp ce domnul Hautet făcu o pauză, se auzi glasul liniştit al lui Giraud.

— Aş dori să pun şi eu câteva întrebări, domnule judecător.

— Dar, sunteţi liber s-o faceţi, dacă doriţi, răspunse rece judecătorul.

Giraud îşi trase scaunul puţin mai aproape de masă.

— Eraţi în termeni buni cu tatăl dumneavoastră, domnule Renauld?

— Bine-nţeles că eram, replică flăcăul cu aroganţă.

— Vă menţineţi afirmaţia?

— Da.

— Deci, nici-o mică dispută.

Jack ridică din umeri.

— Oricine poate avea păreri diferite din când în când.

— Chiar aşa, chiar aşa. Dar dacă cineva ar afirma că aţi avut o ceartă violentă cu tatăl dumneavoastră în ajunul plecării dumneavoastră la Paris, fără îndoială, acea persoană ar minţi, nu-i aşa?

N-am putut să nu admir isteţimea lui Giraud. Acel lăudăros „Nu-mi scapă nimic”, nu fusese vorbă-n vânt. Întrebarea îl descumpăni în mod evident, pe Jack Renauld.

— Am… am avut o ceartă, o explicaţie, recunoscu el.

— Ah, o explicaţie! În cadrul acestei explicaţii aţi folosit următoarea frază: „Când ai să mori, am să fac ce vreau”?

— Se poate să fi spus asta, mormăi celălalt. Nu ştiu.

— Ca răspuns, tatăl dumneavoastră a spus: „Dar n-am murit încă!” La care dumneavoastră i-aţi replicat: „Aş dori să o fi făcut!”

Băiatul nu răspunse. Mâinile sale se jucau nervoase cu obiectele de pe masă.

— Aştept un răspuns, domnule Renauld, rosti aspru Giraud.

Cu o exclamaţie de mânie, băiatul trânti pe podea un cuţit greu de tăiat paginile.

— Şi care-i problema? Se pare că ştiţi foarte bine. Da, m-am certat cu tata. Şi poate chiar am rostit acele cuvinte… eram atât de supărat că nici nu-mi mai amintesc ce am spus! Eram furios… aproape că l-aş fi omorât în acei moment… ei bine, sunteţi mulţumit? Se lăsă pe spate în scaun cu un aer sfidător şi roşu la faţă.

Giraud zâmbi, apoi, mişcându-şi puţin scaunul, spuse:

— Asta-i tot. Bănuiesc că vreţi să vă continuaţi interogatoriul, domnule judecător?

— Ah, da, exact, spuse domnul Hautet. Şi care a fost obiectul acestei dispute?

— Refuz să-l dezvălui.

Domnul Hautet se ridică.

— Domnule Renauld, cu legea nu-i de joacă! Tună el. Care a fost motivul acestei certe?

Tânărul Renauld rămase tăcut, cu chipul întunecat şi ţâfnos. Însă se auzi o altă voce, imperturbabilă şi calmă, vocea lui Hercule Poirot.

— Vă pot spune eu, dacă doriţi, domnule judecător.

— Dumneavoastră ştiţi?

— Bine-nţeles că ştiu. Obiectul certei a fost domnişoara Marthe Daubreuil.

Renauld sări în sus, uimit. Judecătorul se aplecă în faţă.

— E adevărat, domnule?

Jack Renauld îşi plecă fruntea.

— Da, recunoscu el. O iubesc pe domnişoara Daubreuil şi vreau să mă însor cu ea. Când i-am adus asta la cunoştinţă tatălui meu, l-a apucat furia. Normal că n-am putut rămâne liniştit auzindu-l cum o insultă pe fata pe care o iubesc şi mi-am pierdut şi eu firea.

Domnul Hautet privi către doamna Renauld.

— Eraţi la curent cu această… legătură, doamnă?

— Mă înspăimânta, răspunse ea, simplu.

— Mamă! Strigă băiatul. Şi tu?! Marthe e tot atât de bună pe cât e de frumoasă. Ce ai împotriva ei?

— N-am absolut nimic împotriva domnişoarei Daubreuil. Dar aş prefera să te căsătoreşti cu o englezoaică, sau chiar cu o franţuzoaică, dar a cărei mamă să n-aibă un trecut atât de dubios!

Ranchiuna împotriva femeii în vârstă răzbătea din plin în glasul ei şi înţelegeam foarte bine ce lovitură amarnică trebuie să fi fost pentru ea când unicul său fiu se îndrăgostise de fata rivalei sale.

Doamna Renauld continuă, acum adresându-se judecătorului:

— Poate ar fi trebuit să-i vorbesc soţului meu despre asta, însă am sperat că un simplu flirt dintre un bărbat şi o fată se va sfârşi mai repede dacă nu-l iei în seamă. Acum îmi blestem tăcerea, însă, după cum v-am mai spus, soţul meu era atât de neliniştit şi preocupat, parcă nici nu mai era el, încât am considerat că era mai bine să nu-i provoc o supărare în plus.

Domnul Hautet dădu din cap, apoi i se adresă tânărului.

— Când l-aţi informat pe tatăl dumneavoastră despre intenţiile pe care le aveaţi cu privire la domnişoara Daubreuil, a fost surprins?

— Părea extrem de surprins. Apoi mi-a ordonat ferm să-mi scot din minte o astfel de idee. El nu şi-ar fi dat niciodată consimţământul la o asemenea căsătorie. Mirat, i-am cerut să-mi spună ce are împotriva domnişoarei Daubreuil. La asta n-a avut să-mi dea, nici un argument satisfăcător, însă vorbea în termeni jignitori despre misterul ce învăluie vieţile mamei şi a fiicei. I-am răspuns că eu mă însor cu fata şi nu cu antecedentele ei, dar el a strigat la mine, refuzând categoric să mai discute despre problema asta. Totul trebuie să înceteze. Nedreptatea şi lipsa de logică m-au scos din minţi… mai ales că el însuşi întotdeauna părea să facă totul ca să intre în graţiile celor două Daubreuil, sugerând chiar că ar trebui să le primim în casă. Mi-am pierdut capul şi ne-am certat îngrozitor. Tata mi-a amintit că sunt total dependent de el şi probabil la asta i-am răspuns că după moartea lui am să fac ce am să vreau…

Poirot interveni cu o întrebare bruscă.

— Asta înseamnă că eraţi în temă cu conţinutul testamentului său?

— Ştiam că-mi lăsase jumătate de avere mie, cealaltă jumătate încredinţând-o mamei, urmând să-mi revină tot mie după moartea ei.

— Continuaţi-vă relatarea, spuse magistratul.

— După asta am strigat unul la altul plini de mânie, până mi-am dat brusc seama că sunt în pericol să pierd trenul spre Paris. A trebuit să alerg până la gară încă turbat de furie. Apoi, odată plecat, m-am calmat. I-am scris lui Marthe, spunându-i tot ce se întâmplase, iar răspunsul ei m-a alinat şi mai mult. Îmi scria că noi trebuia doar să fim uniţi şi, în cele din urmă, orice împotrivire va ceda. Sentimentele pe care le nutream unul pentru altul trebuiau dovedite, iar când părinţii mei îşi vor da seama că nu fusese doar un moft din partea mea, cu siguranţă vor trece de partea noastră. Bine-nţeles că nu-i dezvăluisem principala obiecţie a tatălui meu. Curând mi-am dat seama că nu prin violenţă îmi pot atinge scopul. Tata mi-a scris câteva scrisori la Paris, pe un ton afectuos şi fără nici o referire la cearta noastră, sau la motivul care a generat-o. I-am răspuns în acelaşi stil.

— Ne puteţi arăta acele scrisori? Întrebă Giraud.

— Nu le-am păstrat.

— Nu-i nimic, răspunse detectivul.

Renauld îl privi o clipă, însă judecătorul îşi continuă interogatoriul.

— Trecând la alt punct, vă este cunoscut numele Duveen, domnule Renauld?

— Duveen? Rosti Jack. Duveen? Se aplecă şi culese de jos cuţitul de tăiat hârtie pe care îl aruncase mai înainte de pe masă. Când îşi ridică ochii, întâlni privirea cercetătoare a lui Giraud. Duveen? Nu, nu pot spune că-l cunosc.

— Vreţi să citiţi această scrisoare, domnule Renauld? Şi să-mi spuneţi cine e persoana care i-a adresat-o tatălui dumneavoastră?

Jack Renauld luă scrisoarea, şi, în timp ce-o citea, chipul i se îmbujora.

— Adresată tatălui meu? Emoţia şi indignarea din glasul său erau evidente.

— Da. A fost găsită în buzunarul pardesiului său.

— Aţi… Ezită, strecurând o privire furişă către mama sa. Judecătorul pricepu.

— Până acum… nu. Ne puteţi da vreun indiciu referitor la cea care a scris-o?

— N-am nici cea mai mică idee.

Domnul Hautet oftă.

— Un caz extrem de misterios. În fine, presupun că putem renunţa deocamdată la scrisoare. Ce ziceţi, domnule Giraud? Se pare că nu ne face să înaintăm deloc.

— Asta-i sigur, aprobă detectivul cu emfază.

— Şi când de gândeşti că promitea a fi un caz atât de frumos şi simplu! Oftă din nou judecătorul. Întâlni privirea doamnei Renauld şi se fâstâci. Ah, da, se încruntă el şi răsfoi foile de pe masă. Deci, unde rămăsesem? Da, la arma crimei. Mă tem că asta vă va îndurera, domnule Renauld. Am înţeles că e un cadou pe care l-aţi făcut mamei dumneavoastră. Foarte trist… foarte deprimant…

Jack Renauld se aplecă în faţă. Chipul său, atât de îmbujorat cât fusese în discuţie scrisoarea, era acum alb ca varul.

— Vreţi să spuneţi… că… cu un astfel de cuţit de aluminiu, cuţit de tăiat hârtie a fost… a fost omorât tatăl meu? Dar e imposibil! Un fleac ca ăsta!

— Din păcate, domnule Renauld, e foarte adevărat. O sculă ideală, pot spune. Ascuţită şi uşor de mânuit.

— Unde e? Pot să-l văd? E încă în… în corp?

— Oh, nu, a fost scos. Aţi vrea să-l vedeţi? Să fiţi sigur? Ar fi bine, deşi doamna l-a identificat deja. Totuşi… domnule Bex, aş putea să vă deranjez?

— Desigur, domnule judecător. Îl aduc imediat.

— N-ar fi mai bine ca domnul Renauld să meargă în magazie?

— Sugeră senin Giraud. Fără îndoială că ar dori să vadă trupul tatălui său.

Băiatul se înfioră, iar judecătorul, dispus ca de obicei să-l contrazică pe Giraud, spuse:

— Nu… nu acum. Domnul Bex va avea amabilitatea să-l aducă aici.

Comisarul părăsi camera. Stonor se îndreptă spre Jack şi-i strânse mâna. Poirot se ridicase şi îndrepta o pereche de sfeşnice ce i se păruseră strâmbe. Judecătorul recitea pentru a nu ştiu câta oară scrisoarea de dragoste, agăţându-se cu disperare de prima sa teorie cu privire la gelozie şi înjunghiatul în spate.

Uşa se deschise brusc şi comisarul năvăli înăuntru.

— Domnule judecător! Domnule judecător!

— Da. Ce e?

— Cuţitul! S-a dus!

— Comment… s-a dus?

— Nu e. A dispărut. Borcanul în care era e gol!

— Ce? Am strigat. Imposibil! Doar l-am văzut eu, azi-dimineaţă… Cuvintele îmi îngheţară pe buze.

Însă atenţia întregii asistenţe era îndreptată asupra mea.

— Cum adică, azi-dimineaţă? Strigă comisarul.

— L-am văzut acolo azi-dimineaţă, am răspuns încetişor Ca să fiu mai precis, cam acum o oră şi jumătate.

— Înseamnă că aţi fost în magazie? De unde aţi avut cheie?

— I-am cerut-o lui Marchaud.

— Şi aţi fost acolo? De ce?

Am ezitat, însă în cele din urmă, am hotărât că sigurul lucru pe care-l puteam face era să spun adevărul.

— Domnule judecător, am spus. Am comis o gravă greşeală, pentru care trebuie să fac apel la indulgenţa dumneavoastră.

— Eh bien! Continuaţi domnule.

— Adevărul este că, am spus, dorind să mă fi aflat oriunde, numai acolo nu, m-am întâlnit cu o tânără doamnă, o cunoştinţă de-a mea. Ea şi-a manifestat marea dorinţă de a vedea tot ce era de văzut, iar eu… ei bine, pe scurt, am luat cheia ca să-i arăt cadavrul.

— Ah, par exemple! Strigă indignat judecătorul. Ceea ce aţi făcut dumneavoastră e foarte grav, căpitane Hastings. Şi cu totul neregulamentar. N-ar fi trebuit să vă permiteţi o asemenea prostie.

— Ştiu, am spus moale. Nimic din ce mi-aţi spus n-ar fi prea sever, domnule judecător.

— Dumneavoastră aţi invitat-o pe această doamnă să vină aici?

— Categoric, nu. Am întâlnit-o cu totul întâmplător. E o englezoaică ce se află, pentru scurt timp, în Merlinville, deşi nu eram la curent cu acest lucru până la întâlnirea noastră neaşteptată.

— Bine, bine, spuse judecătorul mai îmblânzit. A fost cu totul neregulamentar, dar, cu siguranţă, doamna este tânără şi frumoasă, n'est-ce pas? Ce înseamnă să fii tânăr! O, jeunesse, jeunesse! Şi oftă sentimental.

Însă comisarul, mai puţin romantic şi mai mult practic, reluă problema.

— Dar n-aţi închis şi uşa după ce aţi plecaţ?

— E adevărat, am spus încetişor. Pentru asta mă simt extrem de vinovat. Prietenei mele i s-a făcut rău când a văzut. Aproape că a leşinat. I-am adus puţin coniac şi apă, apoi am insistat s-o conduc înapoi, în oraş. În toată agitaţia aia am uitat să încui la loc uşa. Am făcut-o abia când m-am întors la vilă.

— Înseamnă că cel puţin douăzeci de minute… spuse încet comisarul, apoi se opri.

— Exact, am spus.

— Douăzeci de minute, murmură comisarul.

— E deplorabil, rosti judecătorul revenind la atitudinea sobră. E fără precedent.

Deodată se auzi o altă voce.

— Găsiţi că-i deplorabil, domnule judecător? Întrebă Giraud.

— Sigur că găsesc.

— Eh bien! Eu găsesc că-i admirabil, răspunse imperturbabil celălalt.

Acest neaşteptat aliat m-a zăpăcit de tot.

— Admirabil, domnule Giraud? Întrebă judecătorul, urmărindu-l atent cu coada ochiului.

— Precis.

— Şi de ce?

— Pentru că acum ştim că asasinul, sau un complice al asasinului, a fost lângă vilă numai cu o oră în urmă. Va fi ciudat dacă, ştiind asta, n-am pune imediat mâna pe el.

Glasul său avea o notă ameninţătoare. Continuă: A riscat enorm ca să intre în posesia cuţitului. Pesemne se temea să nu fi rămas amprente pe el.

Poirot se întoarse spre Bex.

— Parcă dumneata spuneai că nu era niciuna.

Giraud ridică din umeri.

— Poate nu era sigur.

Poirot îl privi.

— Greşiţi, domnule Giraud. Asasinul purta mănuşi. Prin urmare trebuia să fi fost sigur.

— Nu spun că a fost chiar asasinul. Putea fi un complice care nu era la curent cu asta.

— Ils sont mal renseignés, les accomplices! Mormăi Poirot, dar nu mai spuse nimic.

Ajutorul judecătorului aduna hârtiile de pe masă. Domnul Hautet ni se adresă:

— Treaba noastră s-a sfârşit aici. Poate, domnule Renauld, veţi dori să vă auziţi depoziţia când vă va fi citită. Scopul meu a fost ca toate dezbaterile să fie cât mai neoficiale cu putinţă. Mi s-a spus că sunt original în privinţa metodelor mele, însă eu susţin că, în privinţa originalităţii, ar mai fi multe de spus. Cazul e acum în mâinile dibace ale renumitului domn Giraud. Fără îndoială că va avea prilejul să se distingă. De fapt, mă mir că nu i-a înhăţat încă pe criminali! Doamnă, permiteţi-mi să vă asigur de întreaga mea compasiune. Domnilor vă doresc tuturor o zi bună şi, însoţit de ajutorul său şi de comisar, îşi luă la revedere.

Poirot scoase gulia aia mare de ceas al lui şi se uită cât e ora.

— Să ne întoarcem la hotel să prânzim, prietene, îmi spuse. Şi-mi vei povesti pe îndelete tărăşenia de azi-dimineaţă. Nu o să fie nimeni cu ochii pe noi. Nu avem nevoie de auditoriu.

Am ieşit repede din cameră. Judecătorul de instrucţie tocmai demarase în maşina sa. Coboram scările, când glasul lui Poirot m-a ţintuit pe loc.

— O clipă, prietene. Cu dexteritate, scoase o mică ruletă. Şi începu, foarte solemn, să măsoare un pardesiu ce atârna în cuier, de la guler la poale. Nu-l văzusem atârnând acolo mai înainte, şi am bănuit că era fie al domnului Stonor, fie al lui Jean Renauld.

Apoi, cu un chicot satisfăcut, băgă ruleta înapoi în buzunar şi mă urmă afară.