Capitolul XII.

Poirot elucidează anumite aspecte

— De ce ai măsurat pardesiul acela? L-am întrebat oarecum curios, în timp ce străbăteam, fără grabă, drumul alb şi fierbinte.

— Parbleu! Ca să văd cât e de lung, răspunse prietenul meu, imperturbabil.

Eram vexat. Incurabilul obicei al lui Poirot de a face un mister din orice, mă irita întotdeauna. M-am cufundat în tăcere şi mi-am urmat şirul gândurilor. Deşi la timpul lor nu le dădusem prea mare atenţie, anumite cuvinte ale doamnei Renauld adresate fiului său îmi veniră în minte căpătând, de astă data, o nouă semnificaţie. „Deci n-ai plecat în călătorie?” spuse ea, iar apoi adăugase: „La urma urmei, nu mai contează… acum”.

Ce voise să spună prin asta? Cuvintele erau enigmatice… semnificative. Era posibil ca ea să ştie mai multe decât am presupus noi? Negase orice cunoştinţă cu privire la misterioasa misiune pe care soţul său i-o încredinţase fiului. Însă, să fi fost mai puţin ignorantă decât pretindea? Să ne fi indus în eroare cu bună ştiinţă, iar tăcerea ei să fi făcut parte dintr-un plan dinainte conceput şi minuţios elaborat?

Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai convins că aveam dreptate. Doamna Renauld ştia mult mai mult decât binevoise a ne spune. În surpriza ei la vederea fiului, a avut un scurt moment în care s-a trădat. Eram convins că ştia, dacă nu cine erau asasinii, cel puţin motivul crimei. Însă, din consideraţii foarte puternice, trebuia să tacă.

— Gândeşti profund, prietene, remarcă Poirot, întrerupându-mi reflecţiile. Ce te intrigă aşa?

I-am spus, sigur pe deducţiile mele, dar, aşteptându-mă, totuşi, să râdă de bănuielile mele. Însă, spre surprinderea mea, Poirot dădu din cap gânditor.

— Ai foarte mare dreptate, Hastings. De la capăt am fost sigur că ascunde ceva. La început am suspectat-o, dacă nu de plănuirea, cel puţin de tăinuirea crimei.

— Ai suspectat-o? Am strigat.

— Dar bine-nţeles! Ea beneficiază enorm… de fapt conform acestui nou testament, ea e singura persoană care are de câştigat. Astfel, dintr-un bun început, atenţia mi-a fost îndreptată spre ea. Poate ai observat că am prins ocazia să-i examinez încheieturile. Vroiam să văd dacă nu cumva s-a legat şi şi-a pus căluş singură. Eh bien, am văzut pe dată că nu era aşa, sforile fuseseră atât de bine strânse încât îi intraseră în carne. Asta elimina posibilitatea de a fi comis crima de una singură. Dar rămânea cealaltă posibilitate, de a fi ştiut de ea, sau, chiar de a fi înfăptuit-o cu ajutorul unui complice. Mai mult, relatarea pe care ne-a făcut-o îmi era extrem de familiară… bărbaţii mascaţi pe care n-ar putea să-i recunoască, menţionarea cuvântului „secretul”… am mai auzit, sau am citit cândva asemenea lucruri. Un alt mic detaliu mi-a confirmat părerea că nu spunea adevărul. Ceasul de mână, Hastings, ceasul de mână!

Iar ceasul de mână! Poirot mă urmărea curios.

— Vezi, mon ami? Înţelegi?

— Nu, am răspuns, întrucâtva indispus. Nimic nu văd, nici nu înţeleg. Ţeşi atâta mister în jurul tuturor lucrurilor şi nici măcar nu te explici. Totdeauna păstrezi asul în mânecă până în ultima clipă.

— Nu te enerva, prietene, spuse zâmbind Poirot. Dacă vrei, îţi explic, dar nici o vorbă lui Giraud, c'est entendu? Mă tratează ca pe-un boşorog oarecare. Vom vedea! Eu am fost fair play cu el şi i-am dat o pistă. Dacă n-are de gând s-o cerceteze, asta-i numai treaba lui.

L-am asigurat că se poate baza pe totala mea discreţie.

— C'est bien! Să folosim, deci micile noastre celule cenuşii. Spune-mi, prietene, după părerea dumitale, la ce oră a avut loc tragedia?

— Păi, la ora două sau în jurul ei, am răspuns uimit. Adu-ţi aminte că doamna Renauld ne-a spus că a auzit ceasul bătând, în timp ce bărbaţii aceia erau în cameră.

— Exact, şi pe baza asta, dumneata, judecătorul de instrucţie, Bex şi oricine altcineva aţi acceptat ora fără alte întrebări. Dar eu, Hercule Poirot, spun că doamna Renauld a minţit. Crima s-a produs cu cel puţin două ore mai devreme.

— Dar medicii…

— Ei au declarat, după ce au examinat cadavrul, că asasinatul se produsese cu şapte până la zece ore mai devreme. Mon ami, din anumite motive, era imperios necesar să pară că această crimă a fost înfăptuită mai târziu decât fusese de fapt. Ai citit despre pendule sau ceasuri care au indicat ora exactă a crimei? Deci, ca ora să nu se bazeze numai pe declaraţia doamnei Renauld, cineva a mutat limbile ceasului la două şi apoi a dat cu putere de pământ cu el. Dar cum se întâmplă adesea, nu şi-au atins ţelul. Geamul s-a spart, însă mecanismul ceasului n-a fost dereglat. Asta a fost cea mai dezastruoasă manevră a lor, căci mi-a atras atenţia asupra a două puncte: primul, că doamna Renauld minţea; al doilea, că trebuie să existe un motiv de-o importanţă vitală pentru avansarea orei.

— Dar care-ar putea fi motivul?

— Ah, iată întrebarea! Aici e un întreg mister. Încă nu pot să-l explic. Am doar o idee care mi se pare că ar putea avea legătură cu asta.

— Şi care e ideea?

— Ultimul tren a plecat din Merlinville la ora douăsprezece şi şaptesprezece minute.

Am continuat raţionamentul.

— Astfel încât, crima având loc, în aparenţă, cu două ore mai târziu, oricine ar fi plecat cu acest tren ar fi avut un alibi de nezdruncinat.

— Perfect, Hastings! Asta e!

Am sărit în sus.

— Trebuie să ne interesăm la gară. În mod sigur nu puteau trece neobservaţi doi străini care au luat trenul ăsta! Să mergem chiar acum!

Poirot îmi temperă ardoarea cu o uşoară atingere pe braţ.

— Dacă ţii neapărat, du-te, mon ami… Însă în locul dumitale, eu n-aş întreba în mod special de doi străini.

L-am privit lung, iar el a spus aproape iritat:

— Lá, lá, doar nu crezi toată aiureala asta, nu-i aşa? Oamenii mascaţi şi tot restul… cette histoire-lŕ!

Cuvintele lui m-au zăpăcit atât de tare că nici n-am ştiut ce să-i răspund. Continuă senin:

— M-ai auzit spunându-i lui Giraud, nu-i aşa, că toate detaliile acestei crime îmi erau familiare? Eh bien, asta presupune una din două: ori creierul care a pus la cale prima crimă a pus-o pe aceasta, ori, poate, citirea acestui caz celebru a rămas întipărită în subconştientul asasinilor noştri şi le-a sugerat detaliile. Am să mă pronunţ definitiv în privinţa asta după… se opri brusc.

Învârteam în fel şi chip problema în minte.

— Dar scrisoarea domnului Renauld? În ea sunt menţionate clar secretul şi Santiago.

— Fără îndoială că a existat un secret în viaţa domnului Renauld… În privinţa asta nu încape nici un dubiu. Pe de altă parte, cuvântul Santiago, după mintea mea, e doar momeala care să ne pună pe-o pistă greşită. E posibil să fi fost folosit pentru a abate bănuielile domnului Renauld de la cineva din apropierea lui. Oh, fi sigur, Hastings, pericolul care îl ameninţa nu venea din Santiago, ci mult mai de aproape, din Franţa.

Vorbea cu atâta gravitate şi cu atâta siguranţă, încât m-a convins. Totuşi, am ridicat o ultimă obiecţie:

— Dar băţul de chibrit şi mucul de ţigară găsite lângă cadavru? Ce poţi să spui despre ele?

O lumină de adevărată bucurie apăru pe chipul lui Poirot.

— Au fost puse! Au fost puse în mod deliberat de Giraud sau de cineva din gaşca lui, special pentru a fi găsite! Ah, e abil Giraud, se pricepe la şmecherii. La fel face şi un bun câine de vânătoare. Asta îl face să pară grozav. Ore întregi s-a târât pe burtă. „Uite ce am găsit”, spuse el. Şi apoi, din nou către mine: „Ce vedeţi aici?” „Eu, răspund eu cu toată sinceritatea, nimic.” Şi Giraud, marele Giraud, zice în sinea lui: „Oh, că tâmpit mai e şi ăsta! „Dar, vom vedea…

Însă gândul îmi era tot la problema noastră.

— Deci, toată povestea asta cu oameni mascaţi…

— E falsă.

— Ce s-a întâmplat în realitate?

Poirot dădu din umeri.

— O singură persoană ne poate spune… Doamna Renauld. Însă ea nu va vorbi. Nici ameninţările, nici rugăminţile n-or s-o clintească. E o femeie extraordinară, Hastings. Din clipa în care am văzut-o, mi-am dat seama că aveam de luptat cu o femeie cu un caracter deosebit. La început, cum îţi spuneam, eram înclinat să cred că e amestecată în crima asta. După aceea, mi-am schimbat părerea.

— Ce te-a făcut să ţi-o schimbi?

— Durerea spontană şi sinceră la vederea cadavrului soţului său. Pot să jur că disperarea din strigătul ei era adevărată.

— Da, am spus gânditor, nu te poţi înşela în privinţa acestor lucruri.

— Iartă-mă, prietene… Întotdeauna te poţi înşela. Oare marile actriţe nu-şi joacă rolul în aşa fel încât ţi se pare că totul e real şi te impresionează? Nu, oricât de puternice mi-ar fi impresia şi neîncrederea, am nevoie de altă mărturie, înainte de a mă declara satisfăcut. Marele criminal poate fi un bun actor. Certitudinea mea în acest caz se bazează nu pe propriile mele impresii, ci pe faptul că doamna Renauld a leşinat cu adevărat. I-am ridicat pleoapele şi i-am luat pulsul mulţumit că durerea ei era reală şi nu prefăcută. În plus, ca un mic amănunt nu lipsit de interes, nu era nevoie ca doamna Renauld să afişeze o durere nestăpânită. Avusese deja un şoc la auzul morţii soţului său şi nu mai avea nevoie să mai simuleze unul la fel de violent în faţa cadavrului lui. Nu, doamna Renauld nu e asasina soţului său. Dar de ce a minţit? A minţit cu privire la ceasul de mână, a minţit în legătură cu bărbaţii mascaţi… a minţit şi privitor la un al treilea lucru. Spune-mi, Hastings, cum explici dumneata uşa deschisă?

— Păi, am spus, destul de încurcat, presupun c-a fost o scăpare. Au uitat s-o închidă.

Poirot clătină din cap şi oftă.

— Asta este explicaţia lui Giraud. Nu mă satisface. Uşa asta deschisă face parte dintr-un plan pe care, deocamdată, nu pot să-l desluşesc.

— Am o idee, am strigat brusc.

— A la bonne heure! S-o auzim.

— Ascultă. Am căzut de acord că relatarea doamnei Renauld e o invenţie. Deci, n-ar fi imposibil ca domnul Renauld să fi ieşit din casă ca să meargă la întâlnire, poate chiar cu asasinul lui, lăsând uşa deschisă pentru când avea să revină. Dar n-a mai revenit, şi, în dimineaţa următoare, a fost găsit înjunghiat în spate.

— Admirabilă teorie, Hastings, numai că există două lucruri pe care dumneata, în mod caracteristic, le treci cu vederea. În primul rând, cine a legat-o şi i-a pus căluş doamnei Renauld? Şi de ce Dumnezeu s-ar fi întors ei în casă să facă asta? În al doilea rând, nici un om din lume nu s-ar duce la întâlnire doar în lenjerie de corp şi pardesiu. Există situaţii în care un om poate purta pijama şi pardesiu… dar cealaltă, niciodată!

— Adevărat, am recunoscut cam dezumflat.

— Nu, trebuie să căutăm în altă parte răspunsul la misterul uşii deschise. De un lucru sunt absolut sigur… n-au ieşit pe uşă. Au ieşit pe fereastră.

— Ce?

— Precis.

— Dar nu existau urme de paşi în stratul de flori de dedesubt.

— Nu… şi trebuiau să fi fost. Ascultă, Hastings. Grădinarul, după cum l-ai auzit spunându-ne, a pus răsaduri în ambele straturi în după-amiaza precedentă. În unul erau o grămadă de urme lăsate de bocancii lui cu ţinte… În celălalt, niciuna! Vezi? Cineva a trecut pe acolo, cineva care, ca să şteargă urmele paşilor, a netezit suprafaţa stratului cu grebla.

— De unde au luat grebla?

— De acolo de unde au luat şi cazmaua şi mănuşile, rosti Poirot iritat. Nu există nici o dificultate în privinţa asta.

— Totuşi, ce te face să crezi că au ieşit pe acolo? E mult mai probabil să fi intrat pe fereastră şi să fi ieşit pe uşă.

— Sigur că e posibil. Numai că părerea mea e că au ieşit pe fereastră.

— Cred că greşeşti.

— Poate, mon ami.

Am început să meditez asupra noii situaţii pe care deducţiile lui Poirot mi-o puseseră în faţă. Am evocat mirarea mea faţă de aluziile lui obscure cu privire la stratul de flori şi la ceasul de mână. La acea vreme, remarcile lui păreau lipsite de înţeles însă acum, pentru prima dată, mi-am dat seama cât de remarcabil, doar din câteva mici indicii, înlăturase o mare parte din misterul ce învăluia acest caz. I-am înălţat un întârziat omagiu prietenului meu. De parcă mi-ar fi citit gândurile, dădu din cap cu înţelepciune.

— Metodă, mă înţelegi! Metodă! Pune-ţi în ordine faptele. Pune-ţi în ordine ideile. Şi dacă un fapt, cât de mic, nu se potriveşte… nu-l înlătura, ci analizează-l îndeaproape. Deşi semnificaţia lui îţi scapă, să fii sigur că e semnificativ.

— În acelaşi timp, am spus, nu ne-am apropiat de rezolvarea misterului cu privire la cine l-a asasinat pe domnul Renauld.

— Nu, răspunse vesel Poirot. De fapt, mai avem mult până acolo.

Faptul părea să-l amuze nespus şi m-am uitat la el cu mirare. Îmi întâlni privirea şi zâmbi.

— Şi totuşi, e mai bine aşa. Înainte, era o teorie clară despre cum şi de mâinile cui, şi-a găsit moartea. Acum toate astea s-au dus. Suntem în beznă. O sută de puncte care se bat cap în cap ne încurcă şi ne dau de lucru. Asta-i bine. E excelent. Din haos se naşte ordinea. Dar dacă, de la început, totul e ordonat, dacă o crimă pare simplă şi fără probleme, eh bien, méfiez vous! E… cum se spune?. coaptă! Marele criminal e simplist… dar foarte puţini criminali sunt mari. Încercând să-şi acopere urmele, se trădează invariabil. Ah, mon ami, aş dori ca într-o zi, să pot întâlni un adevărat criminal… unul care să-şi comită crima, şi apoi… să nu facă nimic! Însumi eu, Hercule Poirot aş putea da greş în a prinde un astfel de criminal.

Însă eu nu-l mai urmăream. Mintea mi se luminase brusc.

— Poirot! Doamna Renauld! Acum înţeleg. Ea trebuie că acoperă pe cineva.

Din tăcerea cu care Poirot recepţiona cuvintele mele, am înţeles că ideea asta îi trecuse deja prin minte.

— Da, rosti gânditor. Acoperă pe cineva… sau apără pe cineva. Una din două.

N-am văzut mare diferenţă între cele două cuvinte, dar mi-am derulat teoria cu o doză mare de entuziasm. Poirot s-a menţinut într-o atitudine strictă de neangajare, repetând:

— Se poate… se poate. Dar încă nu ştiu! Sub toate astea se ascunde ceva foarte adânc. Ai să vezi. Ceva foarte adânc.

Apoi, în timp ce intram în hotel, îmi făcu semn să tac.