Capitolul XIII.

Fata cu ochi neliniştiţi.

Am mâncat cu un excelent apetit. Am înţeles destul de bine că Poirot nu dorea să discutăm despre crimă într-un loc unde puteam fi lesne auziţi. Dar, ca atunci când mintea îţi e în cu totul altă parte, nici un alt subiect nu mai prezintă interes. Un timp am mâncat în tăcere, apoi Poirot remarcă maliţios:

— Eh bien! Şi indiscreţiile dumitale? Nu vrei să mai revii la ele?

Am simţit că mă înroşesc.

— Oh, te referi la dimineaţa de azi? Am încercat să-mi compun o atitudine absolut nonşalantă.

Dar pe Poirot nu-l puteam duce. În câteva minute doar, a stors toată povestea de la mine, cu ochii licărind.

— Tiens! O poveste din cele mai romantice. Şi cum o cheamă pe această fermecătoare tânără doamnă?

Am fost nevoit să-i mărturisesc că nu ştiu.

— Ţi mai romantic! Prima ręncontre în trenul de la Paris, a doua aici. Cine se iubeţte se-ntâlneţte, nu se spune aţa?

— Nu fii măgar, Poirot!

— Ieri era domnişoara Daubreuil, azi e domnişoara… Cenuşăreasa! Categoric, ai o inimă de turc. Ar trebui să-ţi faci un harem!

— Nu faci decât să mă enervezi. Domnişoara Daubreuil este o fată foarte frumoasă şi într-adevăr o admir enorm… n-am de ce să n-o recunosc. Cealaltă nu reprezintă nimic… nici nu mi-am imaginat că am s-o mai întâlnesc vreodată. A fost foarte amuzant să stăm de vorbă în timpul călătoriei, însă nu e genul de fată pentru care să fac pasiune.

— De ce?

— Păi… poate sună a snobism… dar nu e o doamnă, în nici un sens al cuvântului.

Poirot dădu gânditor din cap. În glasul lui nu era nici un pic de ironie când mă întrebă:

— Deci, dumneata crezi în naştere şi educaţie?

— Poate sunt demodat, dar în mod sigur nu am încredere în căsătoriile dintre persoane care aparţin claselor diferite. Nu se potrivesc niciodată.

— Sunt de acord cu dumneata, mon ami. În nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută e aşa cum spui. Dar există, totuşi, şi acel unu la sută! Oricum, nu contează, din moment ce nu ţi-ai propus s-o mai vezi.

Ultimele sale cuvinte erau mai mult o întrebare şi nu mi-a scăpat privirea pătrunzătoare pe care mi-o aruncase. Şi, în faţa ochilor mei, scrise cu litere mari de foc, apărură cuvintele „Hôtel du Phare”, şi i-am auzit din nou glasul spunând: „Vino la mine” şi răspunsul meu entuziast: „Am să vin”.

Ei, şi ce-i cu asta? În momentul respectiv avusesem de gând să mă duc. Dar, de atunci, avusesem timp să reflectez. Nu-mi plăcea fata. Gândind la rece, am ajuns la concluzia că, hotărât, îmi era profund antipatică. Primisem o săpuneală zdravănă pentru prostia de a-i fi satisfăcut curiozitatea morbidă şi nu aveam nici cea mai mică dorinţă s-o revăd.

I-am răspuns destul de senin lui Poirot.

— M-a invitat să mă duc s-o văd, dar bine-nţeles că n-am s-o fac.

— De ce „bine-nţeles”?

— Păi… nu vreau.

— Înţeleg. Mă studie cu atenţie câteva minute. Da, înţeleg foarte bine. Şi bine faci. Nu renunţa la ce ţi-ai propus.

— Ăsta pare să fie sfatul dumitale invariabil, am remarcat, uşor înţepat.

— Ah, prietene, ai încredere în Papa Poirot. Într-o bună zi, cu permisiunea dumitale, îţi voi aranja o căsătorie extrem de corespunzătoare.

— Mulţumesc, am spus râzând, însă perspectiva mă lasă rece.

Poirot oftă şi clătină din cap.

— Les Anglais! Murmură. N-au metodă… absolut în nici o privinţă. Lasă totul pe seama norocului! Se încruntă şi schimbă poziţia solniţei. Mi-ai spus că domnişoara Cenuşăreasa stă la Hôtel d'Angleterre, nu-i aşa?

— Nu. La Hôtel du Phare.

— Adevărat, am uitat.

Un fulger mi-a trecut prin minte. În mod sigur, nu menţionasem nici un hotel în faţa lui Poirot. M-am uitat atent la el şi m-am liniştit. Îşi tăia pâinea în bucăţele perfect pătrate, complet absorbit de această ocupaţie. Probabil doar îşi închipuise că i-am spus unde stătea fata.

Ne-am băut cafeaua pe terasa ce da înspre mare. Poirot îşi fumă ţigara, apoi îşi scoase ceasul din buzunar.

— Trenul spre Paris pleacă la două-douăzeci şi cinci, rosti el. Ar trebui s-o iau din loc.

— Paris? Am strigat.

— E tocmai ce-am spus, mon ami.

— Ai de gând să pleci la Paris? Dar, de ce?

Mi-a răspuns foarte serios.

— Să-l caut pe asasinul domnului Renauld.

— Crezi că e la Paris?

— Sunt foarte sigur că nu. Totuşi, acolo trebuie să-l caut. Dumneata nu înţelegi, însă îţi voi explica totul la timpul potrivit. Crede-mă, călătoria asta la Paris e absolut necesară. N-am să stau mult. După toate probabilităţile, mâine voi fi înapoi. Nu-ţi propun să mă însoţeşti. Rămâi aici şi fii cu ochii pe Giraud. De asemenea, cultivează-l pe domnul Renauld fils. În al treilea rând, dacă doreşti, încearcă să-l faci s-o rupă cu domnişoara Daubreuil. Mă tem, însă, că n-ai să ai prea mare succes.

N-am catadixit să-i răspund la ultima remarcă.

— Tocmai aveam de gând să te întreb cum de ştiai de cei doi.

— Mon ami… cunosc natura umană. Pune alături un băiat ca tânărul Renauld şi o fată frumoasă ca domnişoara Marthe şi rezultatul este aproape inevitabil. Apoi, cearta! Ori era vorba de bani, ori de o femeie şi, amintindu-mi cum îmi descrisese Leónie supărarea flăcăului, m-am decis asupra ultimei. Asta a fost presupunerea mea… şi nu m-am înşelat.

— Din cauza asta m-ai avertizat să nu mă îndrăgostesc de Marthe? Bănuiai, deja, că îl iubeşte pe tânărul Renauld?

— În orice caz… am văzut că avea ochi neliniştiţi. Asta mă face să mă gândesc la domnişoara Daubreuil… ca la fata cu ochi neliniştiţi…

Vorbea atât de grav încât mă impresionă în mod neplăcut.

— Ce vrei să spui cu asta, Poirot?

— Îmi închipui, prietene, că vom avea multe de văzut de-acum încolo. Dar trebuie s-o pornesc din loc.

— Mai ai o groază de timp.

— Poate… poate. Dar vreau să ajung pe îndelete la gară. Nu vreau să mă grăbesc, să alerg, să mă agit.

— În tot cazul, am spus, ridicându-mă, te voi însoţi şi am să aştept să te văd plecat.

— N-ai să faci una ca asta. Îţi interzic.

Era atât de pornit încât l-am privit cu surprindere. Dădu din cap apăsat.

— Chiar aşa, mon ami. Au revoir! Îmi dai voie să te îmbrăţişez? Ah, nu, am uitat că englezii n-au obiceiul ăsta. Une poignée de main, alors.

După plecarea lui Poirot, m-am simţit cam debusolat. Am coborât pe plajă şi i-am urmărit pe cei ce făceau baie, fără să simt dorinţa de a mă alătura lor. Chiar mi-am imaginat că Cenuşăreasa se zbenguia printre ei, într-un costum minunat, dar nici urmă de ea. Am luat-o, prin nisip, fără chef, spre celălalt capăt al oraşului. Mi-a trecut prin minte că, în definitiv, ar fi un gest frumos din partea mea să trec pe la ea, s-o vizitez. Şi aş scăpa şi de obligaţie. Apoi, totul s-ar fi terminat. N-aveam chef să-mi mai creeze şi alte probleme. Dacă, însă, nu m-aş fi dus, s-ar fi putut foarte bine ca fata să vină după mine la vilă şi asta ar fi fost deranjant din toate punctele de vedere. Hotărât, era mai bine să-i fac o vizită scurtă, în cursul căreia să-i spun limpede că nu mai aveam de gând să fac pe ghidul pentru ea.

În consecinţă, am părăsit plaja şi, foarte curând, am găsit Hôtel du Phare, o clădire deloc pretenţioasă. Eram extrem de amărât că nu cunoşteam numele doamnei şi, ca să-mi salvez demnitatea, m-am hotărât să intru şi să arunc o privire primprejur. Se putea foarte bine s-o găsesc în hol. Merlinville era un oraş mititel, din hotel ajungeai direct pe plajă şi de pe plajă înapoi în hotel. Alte puncte de atracţie nu existau. Era un cazinou în construcţie, însă nu era terminat.

Am mers de-a lungul falezei ce străjuia plaja, şi n-am văzut-o, am tras concluzia că era la hotel. Am intrat în micul hol erau câteva persoane, însă prada mea nu se afla printre ele. M-am uitat şi prin alte câteva încăperi, dar nici urmă de ea. Am aşteptat un timp, până mi-am pierdut răbdarea. L-am luat pe recepţioner de o parte şi i-am strecurat cinci franci.

— Vreau s-o văd pe o doamnă care stă aici. E englezoaică, micuţă şi brunetă. Nu-mi mai amintesc cum o cheamă.

Bărbatul clătină din cap şi păru să-şi înăbuşe un rânjet.

— Nu stă aici nici o doamnă care să corespundă descrierii dumneavoastră.

— S-ar putea să fie americană, i-am sugerat. Tipul era atât de prost.

Însă omul continuă să clatine din cap.

— Nu, domnule. Avem cu totul doar şase sau şapte englezoaice şi americance şi sunt cu mult mai în vârstă decât doamna pe care o căutaţi. Nu aici o veţi găsi, domnule.

O spusese cu atâta convingere încât am început să am dubii.

— Dar doamna mi-a spus că stă aici.

— Poate că domnul se înşeală… sau mai degrabă doamna a comis o eroare, căci a mai întrebat şi o altă persoană de ea.

— Ce spui?

— Da, domnule. Un domn care a descris-o exact ca dumneavoastră.

— Cum arăta?

— Era un domn scund, bine îmbrăcat, foarte elegant, fără cusur, cu o mustaţă foarte stufoasă şi cu un cap de o formă deosebită, şi cu ochi verzi.

Poirot. Aşadar de asta îmi interzisese să-l conduc la gară. Câtă impertinenţă! I-aş fi fost recunoscător dacă nu s-ar fi amestecat în treburile mele. Îşi închipuia că am nevoie de o dădacă care să aibă grijă de mine?

I-am mulţumit omului şi am plecat, oarecum încurcat, dar foarte furios pe băgăreţul meu prieten. Pe moment, mi-a părut rău că nu era de faţă ca să-i fi spus tot ce credeam despre intervenţia lui gratuită. Nu-i specificasem clar că n-aveam nici o intenţie să mai văd fata? Hotărât, unii prieteni sunt mult prea zeloşi!

Însă unde era doamna? Am lăsat mânia la o parte şi am încercat să dezleg enigma. Era clar că, din greşeală, îmi dăduse un alt hotel. Apoi, m-a fulgerat un alt gând. Să fi fost „din greşeală”? Sau în mod voit, îşi ascundea numele şi-mi dăduse o adresă greşită?

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai convins că această din urmă presupunere a mea era adevărată. Dintr-un motiv sau altul, nu vroia ca relaţia noastră să se transforme în prietenie. Şi cu toate că doar cu o jumătate de oră în urmă acesta fusese categoric propriul meu punct de vedere, nu m-a bucurat deloc să-mi dau seama că ideea nu-mi aparţinea. Întreaga afacere era complet deranjantă ţi am pornit spre vila Genevičve într-o stare de profundă indispoziţie. Nu m-am dus direct către casă, ci am luat-o pe potecă, spre băncuţa de lângă magazie şi am stat acolo destul de mohorât.

Gândurile mi-au fost destrămate de sunetul unor voci din apropiere. Mi-am dat repede seama că veneau nu dinspre grădina în care mă aflam, ci din grădina alăturată a vilei Marguerite şi că se apropiau tot mai repede. Glasul care vorbea era un glas de fată, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind al frumoasei Marthe.

— Chéri, spunea ea, chiar e adevărat? S-a terminat cu toate necazurile noastre?

— Doar ştii şi tu, Marthe, răspunse Jack Renauld. Nimic nu ne mai desparte, iubito! Ultimul obstacol din calea căsătoriei noastre a fost înlăturat. Nimeni nu poate să mi te ia.

— Nimeni… nimic? Murmură fata. Oh, Jack, Jack… mi-e frică.

M-am ridicat să plec, dându-mi seama că, cu totul neintenţionat trăgeam cu urechea. Atunci i-am văzut printr-o spărtură a gardului viu. Stăteau amândoi cu faţa la mine, braţul bărbatului petrecut în jurul fetei, ochii lui privind în ai ei. Formau un cuplu superb, el brunet, bine clădit, ea o tânără blondă zeiţă. Păreau făcuţi unul pentru altul, aşa cum stăteau acolo, fericiţi, în pofida cumplitei tragedii care umbrise vieţile lor tinere.

Însă chipul fetei era frământat şi Jack Renauld păru să-şi dea seama de asta, căci o strânse mai tare la piept, întrebând:

— Dar de ce ţi-e frică, draga mea? Ce te mai poate înspăimânta… acum?

Şi atunci am văzut privirea ochilor ei, privirea de care-mi vorbise Poirot, în timp ce murmura astfel încât mai mult i-am ghicit vorbele.

— Mă tem… pentru tine…

N-am auzit răspunsul tânărului Renauld, căci atenţia mi-a fost distrasă de o apariţie neobişnuită, puţin mai încolo, în josul gardului viu. Părea să fie un tufiş arămiu, ceea ce era cel puţin ciudat, ţinând cont că ne aflam abia la începutul verii. M-am dus într-acolo să cercetez, dar, la înaintarea mea, arămiul tufiş ţâşni precipitat şi se întoarse spre mine cu degetul la buze. Era Giraud.

Cu deosebită precauţie o luă pe după magazie, până acolo de unde nu puteam fi auziţi.

— Ce făceaţi acolo? L-am întrebat.

— Exact ce făceaţi şi dumneavoastră… ascultam.

— Dar eu nu-mi propusesem asta!

— Ah! Spuse Giraud. Eu, da.

Ca întotdeauna, l-am admirat şi antipatizat în acelaşi timp. Mă privea de sus în jos cu un fel de dezaprobare dispreţuitoare.

— Mai mult m-aţi încurcat. Încă un minut şi aş fi putut afla ceva folositor. Ce aţi făcut cu fosila dumneavoastră?

— Domnul Poirot a plecat la Paris, am răspuns rece. Şi pot să vă spun, domnule Giraud, că nu-i deloc o fosilă. A soluţionat multe cazuri în care poliţia engleza a dat greş.

— Pff! Poliţia engleză! Giraud pocni din degete dezgustat. Trebuie că e cam la acelaşi nivel cu judecătorii noştri de instrucţie. Prin urmare, a plecat la Paris, da?

Ăsta-i un lucru bun. Cu cât stă mai mult acolo, cu atât e mai bine. Dar ce crede că va găsi acolo?

Mi s-a părut că citesc în întrebarea lui o undă de nelinişte. M-am îndreptat de spate.

— Asta nu am libertatea să vă spun, am răspuns liniştit.

Giraud mă învrednici cu o privire ascuţită.

— Are probabil destulă minte ca să nu vă spună, remarcă el grosolan. Bună ziua. Sunt ocupat.

Şi cu asta, s-a răsucit pe călcâie şi m-a părăsit fără ceremonie. La vila Genevičve, lucrurile păreau să fi intrat într-un impas. Era clar că Giraud nu-mi dorea compania şi, din câte văzusem, era mai mult ca sigur că nici tânărul Renauld.

M-am dus înapoi în oraş, am făcut o baie excelentă în mare, apoi m-am întors la hotel. M-am culcat destul de devreme, întrebându-mă dacă ziua următoare avea să ne aducă ceva interesant.

Eram complet nepregătit pentru ceea ce ne-a adus. Îmi luam micul dejun în sufragerie când chelnerul, care stătuse de vorbă cu cineva, afară, s-a întors foarte agitat. Un moment a ezitat, mototolindu-şi şervetul, apoi a izbucnit.

— Să mă ierte domnul, dar domnul se ocupă, nu-i aşa, de afacerea de la vila Genevičve?

— Da, am răspuns repede. De ce?

— Aşadar, domnul n-a auzit ultimele veşti?

— Ce veşti?

— Că s-a comis o altă crimă acolo, noaptea trecută!

— Ce?

Am lăsat baltă micul dejun, mi-am înhăţat pălăria şi am luat-o la goană cât mă ţineau picioarele. Altă crimă… şi Poirot lipsea! Ce fatalitate! Dar cine fusese omorât?

Am ajuns la poartă. Un grup de servitori stătea în drum, vorbind şi gesticulând. Am tras-o pe Françoise.

— Ce s-a întâmplat?

— Oh, domnule! Domnule! Alt mort! E îngrozitor. Casa asta e blestemată. Da, chiar aşa, blestemată! Ar trebui să trimită după preot, să aducă nişte apă sfinţită. N-am să mai dorm o noapte sub acoperişul ăsta. S-ar putea să urmez eu, cine ştie?

Îşi făcu cruce.

— Da, am strigat, dar cine a fost omorât?

— Păi, nu ştiu. Un bărbat… un străin. L-au găsit acolo… în magazie… la nici ia o sută de yarzi de locul unde a fost omorât bietul stăpân. Şi asta nu e tot. A fost înjunghiat… înjunghiat în inimă cu acelaşi cuţit!