Capitolul XIV.

Al doilea cadavru.

N-am mai aşteptat, m-am întors şi am alergat pe poteca ce ducea la magazie. Cei doi bărbaţi care stăteau de pază mi-au făcut loc să trec şi, plin de emoţie, am intrat.

Lumina era slabă, iar locul doar o baracă de lemn în care se păstrau vechituri şi unelte. Intrasem intempestiv dar m-am oprit ca paralizat în faţa spectacolului ce mi se oferea.

Giraud, în patru labe, examina cu o lanternă de mână fiecare milimetru de pământ. La intrarea mea, privi în sus şi se încruntă, apoi faţa i se destinse într-un fel de amuzament dispreţuitor.

— Ah, c'est l'Anglais! Intraţi. Să vedem cum o scoateţi la capăt cu afacerea asta.

Cam iritat de tonul lui, m-am stăpânit şi am înaintat.

— Iată-l, spuse Giraud îndreptând lanterna spre colţul îndepărtat.

— M-am dus acolo.

Mortul zăcea drept pe spate. Era de înălţime medie, oacheş la faţă, şi în jur de cincizeci de ani. Era îmbrăcat elegant într-un costum albastru închis, bine croit şi lucrat, probabil, de un croitor de lux, însă nu nou. Chipul îi era teribil de convulsionat, iar în partea stângă, exact în dreptul inimii, se vedea mânerul negru şi strălucitor al unui cuţit. L-am recunoscut. Era acelaşi cuţit pe care-l văzusem în borcanul de sticlă, în dimineaţa precedentă.

— Îl aştept pe doctor dintr-un minut în altul, explică Giraud. Deşi nu prea avem nevoie de el. Nu există nici un dubiu asupra modului în care a murit omul ăsta. A fost înjunghiat în inimă şi moartea a survenit, aproape sigur, instantaneu.

— Când s-a întâmplat asta? Noaptea trecută?

Giraud clătină din cap.

— N-aş zice. Eu nu prea pun bază pe probele medicale, dar omul e mort de cel puţin douăsprezece ore. Când spuneaţi că aţi văzut ultima dată acest cuţit?

— Ieri dimineaţă, pe la zece.

— În cazul ăsta aş fi înclinat să cred că crima s-a produs nu mult după aceea.

— Dar lumea intră şi iese din magazia asta continuu.

Giraud râse dezagreabil.

— Progresaţi de minune! Cine v-a spus că a fost omorât în magazia asta?

— Păi… am simţit cum mă înroşesc… aşa am presupus.

— Oh, ce grozav detectiv! Uitaţi-vă la el, mon petit… un om înjunghiat în inimă cade în felul ăsta, cu picioarele alăturate şi cu mâinile în lungul corpului? Nu. Sau stă întins pe spate şi se lasă înjunghiat fără să ridice o mână ca să se apere? E absurd, nu-i aşa? Dar uitaţi aici… şi aici… Lumină de jur împrejur pământul cu lanterna. Am văzut nişte urme ciudate, neregulate în pământul moale. A fost cărat aici după ce a fost omorât. Jumătate târât, jumătate ţinut de două persoane. Pe pământul tare de afară, urmele lor nu se văd, iar aici au avut grijă să le înlăture… însă una din cele două e a unei femei, tânărul meu prieten.

— O femeie?

— Da.

— Dar dacă au fost şterse, de unde ştiţi?

— Pentru că, aşa neclare cum sunt, urmele unor pantofi de damă nu pot fi confundate. În plus, după asta… şi, aplecându-se, luă ceva de pe mânerul cuţitului şi mi-l întinse ca să-l examinez. Era un fir de păr lung şi negru de femeie… identic cu acela pe care Poirot îl găsise pe spătarul fotoliului din bibliotecă.

Cu un uşor zâmbet ironic îl petrecu la loc în jurul mânerului. Să lăsăm pe cât posibil lucrurile aşa cum le-am găsit, explică el. Aşa îi place judecătorului de instrucţie. Eh bien, aţi mai observat şi altceva?

M-am văzut obligat să clatin din cap.

— Uitaţi-vă la mâinile lui.

M-am uitat. Unghiile erau rupte şi decolorate, iar pielea aspră. Astea nu mi-au spus prea multe, cum mi-ar fi plăcut mie. L-am privit pe Giraud.

— Astea nu sunt mâini de domn, spuse, răspunzând privirii mele. În schimb, hainele sunt ale unui om înstărit. E ciudat, nu-i aşa?

— Foarte ciudat, am aprobat.

— Şi niciuna din haine n-are etichetă. Ce concluzie tragem din asta?

Omul ăsta încerca să treacă drept altul. Era travestit. De ce? Se temea de ceva? Încerca să scape oare deghizându-se? Asta nu ştim, însă un lucru tot ştim: dorea cu orice preţ, să-şi ascundă identitatea, tot atât de mult cum dorim noi să i-o descoperim.

Se uită din nou în jos, la cadavru.

— Ca şi în cazul precedent, nu există amprente pe mânerul cuţitului. Asasinul a purtat iar mănuşi.

— Credeţi prin urmare, că e vorba de acelaşi criminal? Am întrebat repede.

Chiput lui Giraud deveni de nepătruns.

— Nu contează ce cred. Vom vedea. Marchaud!

Sergentul apăru în pragul uşii.

— Domnule?

— De ce nu e aici doamna Renauld? Am trimis după ea acum un sfert de oră.

— Tocmai vine pe potecă împreună cu fiul dumneaei.

— Bine, dar să intre pe rând.

Marchaud salută şi dispăru din nou. O clipă mai târziu apăru cu doamna Renauld.

— Doamna e aici.

Giraud înaintă cu o plecăciune repezită.

— Pe aici, doamnă. O conduse spre colţul magaziei, apoi se dădu brusc la o parte. Ăsta e omul. Îl cunoaşteţi?

Şi în timp ce vorbea, ochii săi ca un sfredel îi cercetau chipul, căutând să-i citească gândurile, observând orice amănunt al comportării ei.

Însă doamna Renauld rămase perfect calmă… prea calmă, după părerea mea. Se uită la cadavru aproape fără interes şi fără absolut nici un semn de emoţie sau recunoaştere.

— Nu, spuse ea. Nu l-am văzut în viaţa mea. Îmi e complet străin.

— Sunteţi sigură?

— Foarte sigură.

— Nu recunoaşteţi în el pe unul din atacatorii dumneavoastră, de exemplu?

— Nu, păru să ezite, ca şi când ar fi fulgerat-o o idee. Nu, nu cred. Desigur, purtau bărbi… false, după părerea judecătorului de instrucţie, dar totuşi… nu. Acum părea definitiv hotărâtă. Sunt sigură că niciunul din cei doi n-a fost omul ăsta.

— Foarte bine, doamnă. Atunci, asta-i tot.

Doamna Renauld ieşi cu capul drept, cu părul argintiu sclipind sub razele soarelui. I-a urmat Jack Renauld. Nici el nu putu să identifice cadavrul, iar comportarea lui fu absolut firească.

Giraud doar mormăi. N-aş fi putut spune dacă era, sau nu, mulţumit.

— Mai e şi cealaltă?

— Să intre.

Acea „cealaltă” era doamna Daubreuil. Intră indignată, protestând cu vehemenţă.

— Obiectez, domnule! Asta e o insultă! Ce legătură am eu cu toate astea?

— Doamnă, spuse Giraud cu brutalitate, cercetez nu o crimă, ci două crime. Din câte cunosc, dumneavoastră le-aţi fi putut comite pe amândouă.

— Cum îndrăzneşti? Strigă ea. Îndrăzneşti să mă insulţi cu o astfel de acuzaţie? E o infamie!

— Infamie, da? Dar despre asta ce spuneţi? Se aplecă şi luă din nou firul de păr. Îl vedeţi, doamnă? Înaintă spre ea. Îmi permiteţi să văd dacă seamănă?

Cu un strigăt, doamna se dădu înapoi, albă ca varul.

— E o înscenare… jur! Nu ştiu nimic despre crimă… despre nici o crimă. Oricine spune asta, minte! Ah! Mon Dieu, ce mă fac?

— Calmaţi-vă doamnă, spuse rece Giraud. Nimeni nu vă acuză, încă. Însă veţi face bine să răspundeţi la întrebările mele, fără ocolişuri.

— Întrebaţi-mă tot ce doriţi, domnule, rosti ea, revenind la pronumele de reverenţă.

— Uitaţi-vă la mort. L-aţi mai văzut până acum?

Apropiindu-se, cu obrajii uşor reveniţi la culoarea lor naturală, doamna Daubreuil privi spre victimă cu un anumit interes şi chiar cu curiozitate. Apoi clătină din cap.

— Nu-l cunosc.

Părea imposibil să fi minţit, vorbise atât de natural! Giraud îi indică printr-un semn din cap să iasă.

— O lăsaţi să plece? Am întrebat pe un ton coborât. E bine ce faceţi? În mod sigur firul de păr e al ei.

— N-am nevoie de sfaturi, răspunse sec Giraud. E supravegheată. Deocamdată, nu doresc deloc s-o arestez.

Apoi, încruntându-se, se uită în jos, la cadavru.

— Aţi putea spune cu certitudine că e de rasă spaniolă? Întrebă brusc.

— Nu, am răspuns, după un timp. Mai mult ca sigur e francez.

Giraud mormăi nemulţumit.

— Cam pe-aici.

Rămase aşa câteva clipe, apoi, cu un gest imperativ mă dădu la o parte, şi din nou, în patru labe, începu să cerceteze pământul din jur. Nimic nu-i scăpa. Înainta milimetru cu milimetru, studia orice cutie, cotrobăia prin sacii vechi. Se repezi la o boccea de lângă uşă, care se dovedi a conţine doar o cămaşă zdrenţuită şi nişte pantaloni, şi o trânti la pământ cu scârbă. Două perechi de mănuşi vechi îi stârniră interesul, dar, în cele din urmă, clătină din cap şi le dădu de o parte. Reveni la cutii, cercetându-le una câte una. În sfârşit, se ridică şi clătină gânditor din cap. Părea depăşit, perplex. Cred că uitase de prezenţa mea.

În acel moment, un tropăit şi o înjurătură se auziră de afară şi vechiul nostru prieten, judecătorul de instrucţie, însoţit de ajutorul său şi de domnul Bex, şi urmaţi de doctor, se năpustiră înăuntru.

— Dar e fantastic, domnule Giraud! Strigă domnul Hautet. Altă crimă! Ah, n-o să terminăm niciodată cu cazul ăsta! Aici se ascunde un mister de nepătruns. Dar cine e, de data asta, victima?

— Tocmai asta nu ne-a putut spune nimeni, domnule judecător. N-a fost identificat.

— Unde e cadavrul? Întrebă doctorul.

Giraud se dădu puţin la o parte.

— Acolo, în colţ. După cum vedeţi, a fost înjunghiat în inimă. Şi chiar cu cuţitul furat ieri dimineaţă. După părerea mea, crima a fost înfăptuită după furt… dar asta vă revine dumneavoastră să stabiliţi. Puteţi umbla în voie cu cuţitul… nu există nici o amprentă.

Doctorul se lăsă în genunchi lângă mort, iar Giraud se întoarse către judecătorul de instrucţie.

— O chestie drăguţă, nu-i aşa? Dar am s-o rezolv.

— Prin urmare, nimeni nu l-a putut identifica, murmură judecătorul. Ar putea fi unul dintre asasini? E posibil să se fi încăierat între ei.

Giraud clătină din cap.

— Omul e francez… pot să jur că aşa e…

Însă, în acel moment, interveni doctorul care, sprijinit pe călcâie, ne privea cu o expresie perplexă.

— Spuneţi că a fost omorât ieri dimineaţă?

— M-am orientat după furtul cuţitului, explică Giraud. Desigur, se poate să fi fost omorât mai târziu, după-amiaza.

— După-amiaza? Prostii! Omul e mort de cel puţin patruzeci şi opt de ore, dacă nu şi mai mult.

Ne-am uitat unul la altul încremeniţi de uimire.