Capitolul XV.

Fotografia.

Cuvintele doctorului erau atât de surprinzătoare încât ne-au zăpăcit pe moment. Lângă noi se afla un bărbat înjunghiat în inimă cu un cuţit ce fusese furat cu douăzeci şi patru de ore mai înainte, şi cu toate astea, doctorul Durand declara hotărât că era mort de cel puţin patruzeci şi opt de ore! Totul era mai mult decât fantastic. Încă nu ne revenisem din surpriza provocată de cuvintele doctorului, când a sosit o telegramă ce-mi era destinată. De la hotel fusese trimisă la vilă. Am deschis-o. Era de la Poirot, care mă anunţa că se întoarce în Merlinville cu trenul de 12:28.

M-am uitat la ceas şi am văzut că numai bine puteam să ajung lejer îa gară ca să-l întâmpin. Consideram că e extrem de important să-l pun de îndată în temă cu noua şi uimitoarea turnură pe care o luase cazul nostru.

Evident, îmi spuneam, Poirot găsise uşor ceea ce căutase la Paris. Faptul că se întorcea atât de repede, o dovedea. Îi trebuiseră doar câteva ore. Mă întrebam cum va reacţiona la aflarea uluitoarelor veşti pe care aveam să i le dau.

Trenul avea câteva minute întârziere şi mă plimbam, fără astâmpăr în susul şi-n josul peronului, până mi-am dat seama că puteam profita de timpul ăsta punând câteva întrebări referitoare la cine plecase din Merlinville cu ultimul tren, în noaptea tragediei.

M-am apropiat de impiegat, un bărbat cu o figură inteligentă, şi mi-a fost uşor să-l fac să intre în subiect. Era o ruşine pentru poliţie, afirmă el cu înfocare, că astfel de bande de criminali îşi fac de cap fără să fie pedepsiţi. I-am sugerat că ar fi fost posibil să fi fugit cu trenul de la miezul nopţii, însă el îmi respinse categoric ideea. Ar fi observat doi străini… era foarte sigur de asta. Doar aproximativ douăzeci de persoane luaseră acel tren şi n-ar fi avut cum să se înşele.

Nu ştiu de unde mi-a venit ideea asta, poate mi-a fost inspirată de profunda nelinişte din tonul domnişoarei Daubreuil, dar am întrebat brusc:

— Tânărul Renauld… n-a plecat cu acel tren, nu-i aşa?

— Ah, nu, domnule. Să soseşti şi să pleci iar, doar într-o jumătate de oră, nu-i o joacă, să ştiţi!

L-am privit lung, aproape fără să înţeleg semnificaţia vorbelor lui. Apoi am priceput…

— Vreţi să spuneţi, am rostit, cu inima bătând ceva mai repede, că domnul Jack Renauld a sosit în Merlinville în noaptea aceea?

— Desigur, domnule. Cu trenul care ajunge aici la 11:40.

Creierul îmi fierbea. Deci, ăsta era motivul neliniştii Marthei Daubreuil! Jack Renauld fusese aici în noaptea crimei! Dar de ce nu ne-o spusese? De ce, dimpotrivă, ne lăsase să credem că rămăsese la Cherbourg? Amintindu-mi de figura lui sinceră, adolescentină, nu-mi prea venea să cred că avea vreo legătură cu crima. Totuşi, de ce atâta tăcere din partea lui într-o problemă atât de vitală? Un lucru era cert. Marthe ştiuse tot timpul. De aici neliniştea ei şi întrebările pe care le pusese lui Poirot în legătură cu existenţa vreunui suspect.

Cugetările mi-au fost întrerupte de sosirea trenului şi, în momentul următor, îl salutam pe Poirot. Omuleţul radia. Zâmbea şi vocifera şi, uitând de reţinerea mea tipic englezească, mă îmbrăţişă cu căldură în văzul tuturor celor de pe peron.

— Mon cher ami, am reuşit… şi încă de minune!

— Zău? Sunt încântat s-o aflu. Ai auzit ultimele noutăţi de aici?

— Cum crezi că puteam să aud ceva? Au fost unele evenimente, nu-i aşa? A arestat pe cineva bravul Giraud? Sau poate chiar pe mai mulţi? Ah, am să-l fac de râs pe individul ăsta! Dar, unde mă duci, prietene? Nu mergem la hotel? Trebuie neapărat să-mi aranjez mustaţa, e îngrozitor de zbârlită din cauza zăpuşelii din tren. Trebuie să-mi fi prăfuit, haina. Cravata nu-mi stă…

I-am tăiat scurt lamentările.

— Dragul meu Poirot… nici nu te gândi la asta. Trebuie să mergem imediat la vilă. S-a comis o nouă crimă!

Fusesem de multe ori dezamăgit când îmi imaginasem că-i dădeam veşti de o mare importanţă prietenului meu. Fie că le cunoştea deja, fie că le respingea ca fiind nesemnificative în dezlegarea problemei, ceea ce, până la urmă, se şi adeverea. De data asta, însă, puteam fi mulţumit de mine însumi. Niciodată nu-î văzusem atât de uluit. Îi căzuse falca. Verva îi dispăru ca prin farmec. Se uita la mine cu gura căscată.

— Ce spui dumneata acolo? Altă crimă? Ah, prin urmare, am dat greş. N-am făcut nimic. Giraud o să-şi bată joc de mine… şi ar avea şi motive s-o facă!

— Nu te aşteptai, nu-i aşa?

— Eu? Pentru nimic în lume. Asta-mi demolează întreaga teorie… distruge totul… ah, nu! Înţepeni în loc, bătându-se în piept. E imposibil! Eu nu pot greşi! Faptele, luate metodic şi în ordinea lor firească, permit o singură explicaţie. Trebuie să am dreptate! Am dreptate!

— Dar atunci…

M-a întrerupt.

— Aşteaptă, prietene. Trebuie să am dreptate, de aceea această nouă crimă e imposibilă, doar dacă… oh, aşteaptă, te implor. Nu scoate nici un cuvânt…

Rămase tăcut o clipă sau două, apoi, revenind la comportarea sa normală, spuse cu o voce foarte sigură:

— Victima e un bărbat de vârstă mijlocie. Cadavrul său a fost descoperit în magazia încuiată, din vecinătatea locului celeilalte crime şi era mort de cel puţin patruzeci şi opt de ore. Şi e foarte probabil că a fost înjunghiat la fel ca domnul Renauld, deşi nu neapărat în spate.

Era rândul meu să rămân blocat… şi blocat am rămas. De când îl cunoşteam pe Poirot, nimic nu mă uimise într-atât. Şi, aproape inevitabil, o bănuială puse stăpânire pe mine.

— Poirot, am strigat, mă duci cu preşul! Ai aflat deja de toate acestea!

Îşi întoarse repede privirea spre mine, cu reproş.

— Aş face eu aşa ceva? Te asigur că n-am ştiut nimic dinainte. N-ai observat cât am fost de şocat când mi-ai dat vestea?

— Dar cum Dumnezeu, ştii toate astea?

— Am dreptate, deci? Ştiam. Micuţele celule cenuşii, prietene, micuţele celule gri! Ele mi-au spus. Astfel şi nu altfel, ar fi putut să existe un alt mort. Şi acum povesteşte-mi totul. Dacă am lua-o pe aici, la stânga, am traversa terenul de golf şi am ajunge mult mai repede în spatele vilei Genevičve.

Am pornit pe drumul pe care-l indicase şi i-am relatat totul de-a fir a păr. Poirot mă asculta cu atenţie.

— Spui că cuţitul era în rană? Asta-i ciudat. Eşti sigur că e acelaşi?

— Absolut sigur. Asta dă peste cap totul, căci e imposibil.

— Nimic nu e imposibil. S-ar putea să existe două cuţite.

Am înălţat din sprâncene.

— Mi se pare foarte improbabil. Ar fi o coincidenţă cu totul extraordinară.

— Vorbeşti fără să gândeşti, că de obicei, Hastings. În unele cazuri, două arme identice ar putea fi foarte improbabile. Dar nu aici. Această armă deosebită era o amintire din război, executată la comanda lui Jack Renauld. E cu totul imposibil, dacă tot ai folosit cuvintele astea, ca el să fi comandat numai una. Foarte posibil să fi avut şi o alta, pentru uzul său propriu.

— Dar nimeni n-a făcut vreo menţiune în privinţa asta, am obiectat.

Tonul lui Poirot deveni uşor didactic.

— Când te ocupi de un caz, nu trebuie să ţii seama doar de ceea ce „s-a menţionat”, prietene. Poate să nu existe nici un motiv să se menţioneze multe lucruri care s-ar dovedi importante. Tot la fel, adesea, există un motiv foarte puternic ca să nu fie menţionate. Poţi să alegi una din două.

Am tăcut, impresionat fără să vreau. După câteva minute ne aflam lângă faimoasa magazie. I-am găsit pe toţi prietenii noştri acolo şi, după un schimb de politeţuri, Poirot îşi intră în rol.

Cum deja îl văzusem pe Giraud la treabă, am fost foarte curios să-l urmăresc pe Poirot. Acesta se învrednici să arunce doar o scurtă privire de jur împrejur. Singurele lucruri pe care le-a examinat au fost cămaşa jerpelită şi pantalonii de lângă uşă. Un zâmbet dispreţuitor flutură pe buzele lui Giraud şi, ca şi cum nu l-ar fi observat, Poirot aruncă lucrurile din nou pe pământ.

— Hainele vechi ale grădinarului? Tatonă el.

— Exact, răspunse Giraud.

Poirot îngenunchie lângă cadavru. Degetele lui se mişcau cu rapiditate, dar metodic. Examină ţesătura hainelor şi se arătă mulţumit de faptul că nu aveau nici o etichetă. O atenţie specială acordă bocancilor şi, de asemenea, unghiilor rupte şi murdare. În timp ce le examina pe acestea din urmă, îl întrebă scurt pe Giraud:

— Aţi văzut asta?

— Da, le-am văzut, replică celălalt. Chipul îi era de nepătruns.

Brusc, Poirot fluieră.

— Doctore Durand!

— Da? Doctorul înaintă.

— Pe buze e spumă. Aţi observat-o?

— Nu, trebuie să recunosc, n-am observat.

— Dar acum o observaţi?

— Oh, bine-nţeles.

Din nou Poirot îi trânti o întrebare repezită lui Giraud.

— Cu siguranţă, dumneavoastră aţi observat-o, nu-i aşa?

Celălalt nu răspunse. Poirot continuă. Cuţitul fusese extras din rană şi se odihnea în borcanul de sticlă de lângă cadavru. Poirot îl examină, apoi cercetă îndeaproape rana. Când îşi ridică privirea, ochii îi erau excitaţi şi în ei strălucea lumina aceea verde pe care o cunoşteam atât de bine.

— Iată o rană ciudată! N-a sângerat. Pe haine nu există nici o pată. Lama cuţitului e uşor colorată, asta e tot. Ce părere aveţi, domnule doctor?

— Pot spune doar că e cu totul anormal.

— Nu e deloc anormal. E foarte simplu. Omul a fost înjunghiat după ce a murit. Şi, potolind rumoarea care se stârnise cu un gest al mâinii, se întoarse spre Giraud şi adăugă: Domnul Giraud e de acord cu mine, nu-i aşa, domnule?

Oricare ar fi fost adevărata părere a lui Giraud, acesta acceptă situaţia fără să i se mişte vreun muşchi. Calm şi aproape dispreţuitor, răspunse.

— Bine-nţeles că sunt de acord.

Murmurele de surpriză şi interes izbucniră din nou.

— Dar ce idee! Strigă domnul Hautet. Să înjunghie un mort! E barbar! Nemaiauzit! O ură feroce, probabil oarbă.

— Nu, domnule judecător, spuse Poirot. Aş zice că s-a făcut cu mult sânge rece… ca să producă impresie.

— Ce impresie?

— Impresia e aproape creată, i-o întoarse Poirot, enigmatic.

Domnul Bex cugetă.

— Atunci, cum a fost omorât?

— N-a fost omorât. A murit. A murit, domnule judecător, de o criză de epilepsie, dacă nu mă înşel prea tare.

Declaraţia lui Poirot stârni din nou o emoţie considerabilă. Doctorul Durand îngenunche din nou şi făcu o cercetare minuţioasă. În cele din urmă se ridică.

— Ei bine, domnule doctor?

— Domnule Poirot, sunt înclinat să cred că afirmaţia dumneavoastră e corectă. M-am înşelat de la bun început. Faptul că omul fusese înjunghiat mi-a abătut atenţia de la celelalte indicii.

Poirot era eroul zilei: Judecătorul de instrucţie nu mai prididea cu complimentele. Poirot răspunse cu amabilitate, apoi se scuză sub pretextul că nici el şi nici eu nu prânziserăm încă şi că voia să-şi refacă ţinuta după ravagiile călătoriei. Tocmai când eram pe cale să ieşim din magazie, Giraud se apropie de noi.

— Încă un lucru, domnule Poirot, spuse el pe tonul său blând batjocoritor. Am găsit firul ăsta de păr, înfăşurat pe mânerul cuţitului. E păr de femeie.

— Ah! Exclamă Poirot. Păr de femeie? Care femeie, mă întreb?

— Şi eu mă întreb tot asta, spuse Giraud, apoi, cu o plecăciune, se îndepărtă.

— A fost insistent, bunul Giraud, rosti gânditor Poirot în timp ce ne îndreptam spre hotel. Mă întreb în ce fel speră să mă inducă în eroare? Păr de femeie… hm!

Am mâncat cu poftă, însă Poirot mi se păru întrucâtva distrat. După masă, ne-am dus în camera de zi şi l-am rugat să-mi spună ceva despre misterioasa lui călătorie la Paris.

— Cu plăcere, prietene. M-am dus la Paris ca să găsesc asta.

Scoase din buzunar o mică porţiune decupată dintr-un ziar foarte vechi. Era reproducerea fotografiei unei femei. Mi-o întinse. Am scos un strigăt de uimire.

— O recunoaşti, prietene?

Am dat din cap. Deşi fotografia fusese făcută cu foarte mulţi ani în urmă, iar coafura era cu totul alta, era imposibil să te înşeli.

— Doamna Daubreuil! Am exclamat.

Poirot clătină zâmbind din cap.

— Nu-i chiar corect, prietene. Pe atunci nu se numea aşa. Asta e fotografia celebrei doamne Beroldy!

Doamna Beroldy! Fulgerător, mi-am amintit întreaga afacere. Procesul de omucidere care stârnise interesul lumii întregi.

Cazul Beroldy.