Capitolul XIX.

Îmi folosesc celulele cenuşii.

Eram trăsnit. Până în ultima clipă am crezut în nevinovăţia lui Jack Renault. Mă aşteptam să-l aud protestând vehement la întrebarea lui Poirot. Însă acum, urmărindu-l cum stătea, alb şi ţeapăn, rezemat de perete, şi auzindu-i răspunsul sec, n-am mai avut nici un dubiu.

Poirot se întoarse către Giraud.

— Şi care sunt probele pe baza cărora l-aţi arestat?

— Vă aşteptaţi să le dezvălui?

— Ca o problemă de curtoazie, da.

Giraud îl privi cu îndoială. Oscila între dorinţa de a-l refuza brutal şi plăcerea de a-şi vedea adversarul învins.

— Credeţi că am făcut o greşeală? Rânji el.

— Nu m-ar surprinde, replică Poirot cu o undă de maliţiozitate.

Chipul lui Giraud se înroşi puternic.

— Eh bien, fie! Vă las să judecaţi singur. Deschise larg uşa salonului şi intrarăm, lăsându-l pe Jack Renauld în grija celor doi jandarmi.

— Şi acum, domnule Poirot, spuse Giraud, punându-şi pălăria pe masă şi adoptând un ton foarte sarcastic, am să vă arăt metodele noastre moderne.

— Bien! Răspunse Poirot, pregătindu-se să asculte. Iar eu vă voi dovedi că admirabila bătrână gardă ştie să asculte; se lasă pe spate, cu ochii închişi, deschizându-i doar pentru a mai face o precizare: Să nu vă fie teamă că am să dorm. Voi fi deosebit de atent.

— Desigur, începu Giraud, în curând mi-am dat seama că istoria cu chilienii era o tâmpenie. Erau amestecaţi doi oameni… dar nu chilieni, nici străini misterioşi! Totul era praf în ochi.

— Până aici, foarte credibil, dragul meu domn Giraud, murmură Poirot. Mai ales după ce li s-a descoperit trucul cu chibritul şi mucul de ţigară.

Giraud privi fioros, dar continuă:

— Pentru săparea mormântului, trebuia să fi fost şi un bărbat implicat în acest caz. În momentul de faţă nu există nici un bărbat care să beneficieze de pe urma crimei, dar există unul care credea că va beneficia. Am auzit de cearta dintre Jack Renauld şi tatăl său şi de ameninţările pe care le-a proferat. Motivul era stabilit. Acum despre mijloace. Jack Renauld se afla în Merlinville în acea noapte. A ascuns faptul ăsta… ceea ce a făcut ca suspiciunea să devină certitudine. Apoi am descoperit o a doua victimă… înjunghiată cu acelaşi cuţit. Ştim când a fost furat cuţitul. Căpitanul Hastings, aici de faţă, poate preciza ora. Jack Renauld, sosit de la Cherbourg, era singura persoană care ar fi putut să-l ia. I-am pus la socoteală pe toţi ceilalţi din casă.

— Greşiţi. Mai există o persoană care ar fi putut lua cuţitul.

— Vă referiţi la domnul Stonor? El a sosit la uşa din faţă, în automobilul care îl aducea direct de la Calais. Ah, credeţi-mă, am avut în vedere totul. Domnul Jack Renauld a venit cu trenul. Între sosirea lui şi momentul când a intrat în casă, a trecut o oră. Nu încape îndoială că l-a văzut pe căpitanul Hastings părăsind magazia însoţit de tovarăşa lui, s-a strecurat înăuntru, a luat cuţitul şi şi-a înjunghiat complicele…

— Care era deja mort!

Giraud ridică din umeri.

— Poate că n-a observat asta. A crezut, probabil, că dormea. Cu siguranţă avuseseră un rendez vous. În orice caz, ştia că această aparent a doua crimă va complica extrem de mult cazul, cum de altfel, a şi făcut-o.

— Dar n-a reuşit să-l înşele pe domnul Giraud, murmură Poirot.

— Vă bateţi joc de mine. Însă vă voi da o ultimă dovadă de netăgăduit. Povestea doamnei Renauld era de la un capăt la altul o născocire. Credem că doamna Renauld şi-a iubit bărbatul… şi totuşi, a minţit să-l acopere pe ucigaşul lui. Pentru cine ar minţi o femeie? Uneori pentru ea însăşi, de regulă pentru bărbatul pe care-l iubeşte, dar întotdeauna pentru copiii ei. Aceasta din urmă e dovada irefutabilă. Nu puteţi s-o respingeţi.

Giraud se opri, îmbujorat şi triumfător.

Poirot îl privi senin.

— Ăsta e cazul meu, spuse Giraud. Ce aveţi de spus?

— Doar că mai e un iucru pe care l-aţi pierdut din vedere.

— Care?

— Jack Renauld era probabil la curent cu proiectul construirii terenului de golf. Ştia că, odată cu începerea săpării bunkerului, cadavrul ar fi fost descoperit imediat.

Giraud râse zgomotos.

— Dar e o idioţenie ceea ce spuneţi! El asta chiar dorea…, să se descopere cadavrul! Cât timp nu era descoperit, moartea nu era dovedită. Şi n-ar fi putut intra în posesia moştenirii.

În timp ce se ridica în picioare, un fulger verde trecu prin ochii lui Poirot.

— Atunci de ce să-l mai îngroape? Întrebă moale. Reflectaţi, domnule Giraud. Dacă descoperirea neîntârziată a cadavrului era în avantajul lui Jack Renauld, de ce să mai fi săpat un mormânt?

Giraud nu răspunse. Întrebarea îl luase pe nepregătite. Ridică din umeri, ca şi cum lăsa să se înţeleagă că asta nu avea nici o importanţă.

Poirot se îndreptă spre uşă. L-am urmat.

— Mai e un lucru pe care nu l-aţi pus la socoteală, spuse el peste umăr.

— Care?

— Bucata de ţeavă de plumb, trânti Poirot şi părăsi încăperea.

Jack Renauld se afla încă în hol, cu chipul alb şi tâmp, dar când am ieşit din salon, ne privi pătrunzător. În acelaşi moment, se auzi un zgomot de paşi. Doamna Renauld coborî scările. La vederea fiului său, încadrat de doi oameni ai legii, se opri ca împietrită.

— Jack, îngăimă ea, Jack, ce e asta?

El o privi, calm.

— Sunt arestat, mamă.

— Ce?

Urletul fu cutremurător şi, înainte ca cineva s-o poată prinde, se clătină şi se prăbuşi greu. Am alergat amândoi şi am ridicat-o. Într-un moment, Poirot era din nou în picioare.

— Şi-a spart rău capul de colţul scării. Cred că are şi o uşoară contuzie. Dacă Giraud vrea o depoziţie din partea ei, va trebui să aştepte. Va fi în stare de inconştienţă cel puţin o săptămână.

Denise şi Françoise alergaseră spre stăpâna lor şi lăsându-le-o în grijă, Poirot părăsi casa. Mergea cu capul aplecat, încruntându-se gânditor la pământ. Un timp n-am mai vorbit, în cele din urmă, m-am aventurat să-i pun o întrebare.

— Prin urmare, în ciuda tuturor aparenţelor care dovedesc contrariul, crezi că Jack Renauld nu e vinovat?

Poirot nu-mi răspunse pe loc, dar, după o lungă aşteptare, rosti grav:

— Nu ştiu, Hastings. Există o singură şansă. Bine-nţeles că Giraud greşeşte… greşeşte de la cap la coadă. Dacă Jack Renauld e vinovat, e în ciuda argumentelor lui Giraud şi nu pe baza lor. Iar cel mai grav indiciu care îl acuză e ştiut doar de mine.

— Care e? Am întrebat impresionat.

— Dacă ţi-ai folosi celulele cenuşii ai vedea întregul caz limpede, aşa cum o fac eu, l-ai descoperi şi dumneata, prietene.

Asta era ce numeam eu un răspuns enervant de-al lui Poirot. Confirmă, fără a-mi da timp să vorbesc:

— S-o luăm pe drumul ăsta, spre mare. Ne vom aşeza pe moviliţa de acolo, vom avea priveliştea întregii plaje şi vom trece în revistă cazul. Vei cunoaşte tot ce cunosc eu, însă aş prefera să descoperi adevărul prin propriile dumitale eforturi… şi nu dus de mână de mine.

Ne-am aşezat pe moviliţa verde, aşa cum sugerase Poirot şi am privit marea. Dinspre capătul îndepărtat al plajei, strigătele turiştilor ce se scăldau ajungeau vag până la noi. Marea era de-un albastru pal, iar întinderea seninului calm mi-a amintit de ziua în care sosiserăm la Merlinville. Părea că trecuse o veşnicie de atunci. În realitate, doar trei zile!

— Gândeşte, prietene, spuse Poirot încurajator. Puneţi în ordine ideile. Fii metodic, fii ordonat. În asta constă secretul succesului.

M-am conformat concentrându-mi mintea asupra tuturor detaliilor cazului. În silă, am ajuns la concluzia că singura clară şi posibilă soluţie era cea a lui Giraud… pe care Poirot o dispreţuia. Am reflectat din nou. Un lucru era limpede ca lumina zilei şi acela avea legătură cu doamna Daubreuil. Giraud era străin de implicarea ei în cazul Beroldy. Poirot declarase cazul Beroldy ca fiind foarte important. Deci, aici trebuia să caut. Acum eram pe drumul cel bun. Şi, brusc, creierul mi se lumină. Tremurând, am început să-mi clădesc ipoteza.

— Observ că ţi-a venit o mică idee, mon ami. Capitală. Progresăm.

M-am ridicat şi mi-am aprins pipa.

— Poirot, am spus, mi se pare că am fost nepermis de neglijenţi. Am spus noi, deşi mai corect era să spun eu. Dar trebuie să-ţi primeşti pedeapsa pentru că ai fost atât de secretos. Aşadar, repet că am fost nepermis de neglijenţi. Există cineva de care am uitat.

— Şi cine e acel cineva? Mă întrebă Poirot, cu ochii ghiduşi.

— Georges Conneau!