Capitolul XX.

O depoziţie uimitoare.

În clipa următoare Poirot mă îmbrăţişă cu căldură.

— În fine! Ai ajuns. Şi singur! E superb! Continuă-ţi raţionamentul. Ai dreptate. E clar c-am greşit uitând de Georges Conneau.

Eram atât de flatat de laudele micului meu prieten, încât îmi era foarte greu să continui. Însă, în cele din urmă, mi-am adunat gândurile şi am demarat.

— Georges Conneau a dispărut acum douăzeci de ani, dar n-avem nici un motiv să credem că a murit.

— Aucunement, aprobă Poirot. Continuă!

— Să presupunem, prin urmare, că trăieşte.

— Exact.

— Sau că a trăit până de curând.

— De mieux en mieux!

— Să presupunem, am continuat tot mai entuziasmat, că decăzuse în ultimul hal. Devenise un criminal, un pirat, un vagabond… un ce doreşti. Întâmplarea l-a adus la Merlinville. Aici o găseşte pe femeia pe care niciodată n-a încetat s-o iubească.

— Ei, ei! Sentimentalismul! Mă avertiză Poirot.

— Unde-i dragoste e şi ură”, am citat eu. Oricum, o întâlneşte aici, trăind sub un nume de împrumut. Ea, însă, are un nou amant, un englez, Renauld. Georges Conneau, în a cărui minte se redeşteaptă vechile apucături, se ia la ceartă cu acest Renauld. Îl aşteaptă până când îl vede ieşind să-şi întâlnească amanta, şi-l înjunghie în spate. Apoi, îngrozit de fapta sa, se apucă să sape un mormânt. Mi se pare foarte posibil ca doamna Daubreuil să fi ieşit din casă să-şi caute iubitul. Între ea şi Conneau are loc o scenă teribilă. El o târăşte în magazie şi acolo cade răpus de-o criză de epilepsie. Să presupunem acum că apare Jack Renauld. Doamna Daubreuil îi povesteşte totul, atrăgându-i atenţia asupra consecinţelor dezastruoase pe care le-ar fi suportat fiica sa, dacă întreg trecutul ar fi ieşit la iveală. Asasinul tatălui său e mort… cel mai bine ar fi să se muşamalizeze toată afacerea. Jack Renauld consimte… se duce în casă şi are o discuţie cu mama sa, reuşind s-o atragă de partea lui. De acord cu planul pe care doamna Daubreuil i-l sugerase lui Jack, ea se lasă legată şi tot restul. Ei, Poirot, ce zici de asta? Am întrebat mândru de succesul raţionamentului meu.

Poirot mă privi gânditor.

— Cred că ar trebui să scrii pentru cinematografie, mon ami, spuse în cele din urmă.

— Adică?

— Din povestea pe care mi-ai înşirat-o, ar ieşi un film bun… doar că n-are nici o asemănare cu viaţa de zi cu zi.

— Admit că nu deţin toate amănuntele, dar…

— Ai făcut chiar mai mult… le-ai ignorat în mod magnific. Ce părere ai de felul în care erau îmbrăcaţi cei doi? Vrei să spui că, după ce şi-a înjunghiat victima, Conneau i-a luat hainele, i le-a dăruit pe-ale sale, apoi a vârât cuţitul la loc?

— Nu văd ce importanţă are asta, am obiectat, cam mofluz. Putea să fi obţinut haine şi bani de la doamna Daubreuil, prin ameninţări.

— Prin ameninţări, hai? Dumneata chiar vorbeşti serios?

— Bine-nţeles. Putea s-o ameninţe că dezvăluie familiei Renauld adevărata identitate, ceea ce i-ar fi spulberat toate speranţele de a-şi vedea făta măritată.

— Greşeşti, Hastings. El nu putea s-o şantajeze căci îl avea la mână. Aminteşte-ţi că Georges Conneau mai e încă urmărit pentru crimă. O vorbă din partea ei şi-l păştea ghilotina.

M-am văzut nevoit, cam în silă, să recunosc acest adevăr.

— Teoria dumitale, am spus, acid, e fără doar şi poate corectă în toate detaliile, nu-i aşa?

— Teoria mea e adevărul, răspunse liniştit Poirot. Iar adevărul e în mod obligatoriu corect. În raţionamentul dumitale ai comis o eroare fundamentală. Ţi-ai permis să-ţi laşi imaginaţia s-o ia razna, la istorioare de la miezul nopţii şi pasionante scene de amor. Dar în investigarea unei crime trebuie să luăm în considerare banalul. Vrei să-ţi demonstrez metoda mea?

— Oh, va fi o demonstraţie pe cinste!

Poirot se aşeză foarte drept şi începu, mânuindu-şi arătătorul pentru a-şi puncta ideile:

— Am să încep, ca şi dumneata, de la Georges Conneau. Ştim că, povestea cu „ruşii” spusă la proces de doamna Beroldy, s-a dovedit a fi o născocire. Dacă ea era nevinovată în privinţa participării la crimă, atunci născocirea era a ei şi numai a ei. Dacă, dimpotrivă, nu era nevinovată, povestea ar fi putut fi inventată fie de ea, fie de Georges Conneau. În cazul pe care-l investigăm, întâlnim aceeaşi poveste. După cum ţi-am mai explicat, e foarte puţin probabil ca istoria să pornească tot de la ea. În felul acesta trebuie să admitem ipoteza că povestea fusese concepută de creierul lui Georges Conneau. Foarte bine. Prin urmare, Georges Conneau a plănuit crima în complicitate cu doamna Renauld. Ea e în bătaia reflectoarelor iar în spatele ei se află o figură întunecată al cărui pseudonim ne este necunoscut. Acum, hai să reluăm cu grijă cazul Renauld de la început şi să aşezăm fiecare punct semnificativ, în ordinea cronologică. Ai un carnet şi un creion? Bine. Care este primul lucru pe care trebuie să-l notăm?

— Scrisoarea primită de dumneata?

— Ăsta e primul lucru pe care l-am ştiut, dar cazul nu începe propriu-zis cu el. Primul punct cu o anume semnificaţie, aş spune că e schimbarea care s-a produs cu domnul Renauld, la scurt timp după sosirea la Merlinville şi care e atestată de mai mulţi martori. De asemenea, trebuie să luăm în considerare şi prietenia dintre el şi doamna Daubreuil, ca şi sumele mari de bani pe care i le plătea. De aici sărim direct la ziua de 23 mai.

Poirot se opri, îşi drese glasul, şi-mi făcu semn să scriu.

— 23 mai. Domnul Renauld se ceartă cu fiul său din cauza dorinţei acestuia din urmă de a se însura cu Marthe Daubreuil. Fiul pleacă la Paris.

— 24 mai. Domnul Renauld îşi schimbă testamentul, lăsând întregul control al averii în mâinile soţiei sale.

— 7 iunie. Ceartă cu vagabondul în grădină, martoră Marthe Daubreuil.

— Scrisoare trimisă domnului Hercule Poirot, implorând ajutor.

— Telegramă trimisă lui Jack Renauld, ordonându-i să plece cu „Anzora” la Buenos Aires.

— Şofer, Masters, trimis în concediu.

— Vizitat de o doamnă, seara. Văzând-o ieşind, vorbele lui au fost: „Da, da,… pentru Dumnezeu, pleacă acum…”

Poirot se opri.

— Şi acum, Hastings, ia fiecare din aceste puncte, unul câte unul, analizează-le cu grijă pe fiecare în parte, apoi, în corelaţie cu celelalte, vezi dacă problema n-o să-ţi apară într-o nouă lumină.

M-am străduit să fac ce-mi spusese. După câteva minute, am spus cu îndoială.

— În privinţa primului punct, problema se pune dacă să admitem teoria şantajului, sau a faptului că era îndrăgostit de această femeie.

— Categoric, şantaj. Ai auzit ce a spus Stonor despre caracterul şi obiceiurile lui.

— Doamna Renauld n-a împărtăşit punctul lui de vedere.

— Am văzut deja că nu putem pune nici o bază pe mărturia ei. Privitor la acest punct, trebuie să-l credem pe Stonor.

— Totuşi, dacă Renauld avea o legătură cu acea „Bella”, de ce n-am crede că avea şi cu doamna Daubreuil?

— În nici un caz, Hastings, îţi garantez. Dar avea el o legătură cu „Bella”?

— Scrisoarea, Poirot. Ai uitat de scrisoare.

— Nu, n-am uitat. Dar ce te face să crezi că scrisoarea îi era adresată domnului Renauld?

— Păi, a fost găsită în buzunarul lui şi… şi…

— Şi asta-i tot! Mi-o reteză Poirot. Nu avem de unde şti cui era adresată, pentru că nu era menţionat nici un nume. Ne-am însuşit ideea că el era destinatarul, doar pentru că a fost găsită în buzunarul pardesiului său. Apropo, mon ami, legat de pardesiul ăsta e ceva care m-a intrigat în mod deosebit. L-am măsurat şi am remarcat că purta un pardesiu foarte lung. Amănuntul ăsta ar trebui să-ţi dea de gândit.

— Credeam că tocmai vroiai să-mi spui dumneata ce-i cu asta, am mărturisit.

— Ah, quelle idée! Mai târziu m-ai văzut măsurând şi pardesiul domnului Jack Renauld. Eh bien, domnul Jack Renauld poartă un pardesiu foarte scurt. Pune alături cele două amănunte şi adaugă-l şi pe-al treilea că domnul Jack Renauld a părăsit în mare grabă casa să nu piardă trenul, şi spune-mi ce-ai obţinut din toate astea?

— Înţeleg, am rostit încet, descifrând sensul întrebărilor lui Poirot. Scrisoarea aceea îi era adresată lui Jack Renauld… nu tatălui său. În graba şi furia lui, a luat din greşeală alt pardesiu.

Poirot aprobă din cap.

— Précisément! La acest punct vom reveni mai târziu. Pentru moment să ne mulţumim să acceptăm că scrisoarea aceea n-avea nici o legătură cu domnul Renauld – pére, şi să trecem, la următorul eveniment cronologic.

— „23 mai”, am citit, „domnul Renauld se ceartă cu fiul său din cauza dorinţei acestuia din urmă de a se însura cu Marthe Daubreuil. Fiul pleacă la Paris”. Nu prea văd ce-ar fi de remarcat aici, iar schimbarea testamentului în ziua următoare mi se pare destul de limpede. E rezultatul direct al certei dintre cei doi.

— Aici suntem de acord, mon ami… cel puţin în privinţa cauzei. Dar care e motivul exact care a determinat această atitudine a domnului Renauld?

Am căscat ochii de mirare.

— Mânia împotriva fiului său, bine-nţeles.

— Şi totuşi, îi trimite la Paris scrisori pline de afecţiune?

— Aşa ne-a spus Jack Renauld, dar nu ne-a putut furniza niciuna.

— Bine, să trecem peste asta.

— Am ajuns la ziua în care s-a consumat tragedia. Dumneata ai indicat evenimentele din dimineaţa aceea într-o ordine. Ai vreo justificare pentru asta?

— Am stabilit că scrisoarea pentru mine a fost pusă la poştă în acelaşi timp cu telegrama către Jack Renauld. Lui Masters i s-a adus la cunoştinţă că poate să-şi ia un concediu la scurt timp după aceea. După părerea mea, cearta cu vagabondul a avut loc înainte de întâmplările de mai sus.

— Nu înţeleg cum poţi stabili asta în mod sigur, fără a o interoga din nou pe domnişoara Daubreuil.

— Nu e nevoie. Sunt sigur. Iar dacă nu înţelegi asta, nu înţelegi nimic, Hastings!

L-am privit o clipă.

— Bine-nţeles! Sunt tâmpit. Dacă vagabondul era Georges Conneau, abia după întrevederea lor furtunoasă, şi-a dat seama domnul Renauld de pericol. L-a îndepărtat pe şofer, pe Masters, bănuindu-l de a fi în slujba celuilalt, i-a telegrafiat fiului său şi te-a chemat pe dumneata.

Un zâmbet uşor flutură pe buzele lui Poirot.

— Nu ţi se pare ciudat că a folosit aceleaşi expresii în scrisoare, ca şi doamna Renauld în relatarea ei de mai târziu? Dacă menţionarea cuvântului Santiago era o gogoriţă, de ce ar fi vorbit Renauld de ea, ba, mai mult, de ce şi-ar fi trimis fiul acolo?

— E uimitor, recunosc, dar poate vom găsi mai târziu vreo explicaţie. Am ajuns acum la seara aceleaşi zile şi la vizita misterioasei doamne. Îţi mărturisesc că sunt total nedumerit, doar dacă n-o fi fost doamna Daubreuil, aşa cum a susţinut continuu Françoise.

Poirot scutură din cap.

— Prietene, prietene, unde ţi-e mintea? Aminteşte-ţi de fragmentul de cec şi de faptul că numele de „Bella Duveen” îi era vag familiar lui Stonor şi cred că vom fi de acord că Bella Duveen era numele complet al corespondentei necunoscute a lui Jack Renauld şi că ea a fost în noaptea aceea la vila Genevičve. Dacă intenţionase să-l vadă pe Jack, sau dacă avusese în minte să facă apel la tatăl său, nu putem şti cu certitudine, dar cred că putem să ne însuşim acest ultim punct de vedere. Ea s-a plâns de Jack, arătând, probabil, scrisorile pe care acesta i le scrisese, iar bătrânul a încercat s-o cumpere cu un cec. Indignată, femeia l-a rupt. Cuvintele pe care le foloseşte în scrisoare sunt cuvintele unei îndrăgostite la nebunie şi faptul de a i se fi oferit bani a jignit-o puternic. În final, a convins-o cumva, iar cuvintele folosite atunci sunt semnificative.

— Da, da, dar pentru numele lui Dumnezeu, pleacă acum”, am repetat. Mi se par poate puţin cam vehemente, dar atâta tot.

— E suficient. Era disperat de nerăbdător s-o vadă plecată. De ce? Nu doar pentru că întrevederea era neplăcută. Nu, era timpul de mers la culcare şi, dintr-un anumit motiv, timpul era preţios.

— De ce să fi fost?

— Asta ne şi întrebăm. De ce să fi fost? Mai târziu, însă, avem incidentul cu ceasul de mână, care ne arată din nou că timpul a jucat un rol important în această crimă. Ne apropiem rapid de drama în sine. Bella Duveen pleacă la zece jumătate şi, din dovada pe care o deţinem, ceasul de mână, ştim că crima a fost comisă, sau, în orice caz, pusă în scenă înainte de ora douăsprezece. Am revăzut toate evenimentele anterioare crimei, doar unul a rămas neplasat. După mărturia doctorului, vagabondul, când a fost găsit, era mort de cel puţin patruzeci şi opt de ore… cu o marjă de posibilitate de douăzeci şi patru de ore în plus. Acum, fără să am nici un alt fapt care să mă ajute, în afara celor pe care le-am discutat, vin şi spun că moartea s-a produs în dimineaţa zilei de 7 iunie.

L-am privit stupefiat.

— Dar cum? De ce? Cum poţi fi sigur?

— Pentru că doar într-un singur fel succesiunea faptelor are o explicaţie logică. Mon ami, ţi-am arătat drumul pas cu pas. Nici acum nu înţelegi ceea ce este limpede ca lumina zilei?

— Dragul meu Poirot, nu văd nimic limpede în toate astea. Mai înainte credeam că încep să înţeleg, dar acum am intrat iar în ceaţă.

Poirot se uită ia mine cu tristeţe şi clătină din cap.

— Mon Dieu! Dar e trist! Un om atât de inteligent… şi o lipsă de metodă atât de deplorabilă! Există un excelent exerciţiu de stimulare a celulelor gri. Ţi-l voi împărtăşi…

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu acum! Eşti cu adevărat cel mai enervant tip din lume, Poirot. Pe toţi sfinţii, spune-mi odată cine l-a ucis pe domnul Renauld!

— Ăsta este exact lucrul de care nu sunt încă sigur.

— Dar ai spus că e limpede ca lumina zilei!

— Nu ne înţelegem, prietene. Aminteşte-ţi, noi investigăm două crime… pentru care, după cum ţi-am mai atras atenţia, ne trebuie două cadavre. Hai, hai, ne vous impatientez pas! Îţi explic totul. Pentru început, s-o luăm din punct de vedere psihologic. Avem trei situaţii în care domnul Renauld manifestă o clară schimbare de gândire şi comportament… deci, trei elemente psihologice. Primul apare imediat după sosirea la Merlinville, al doilea după cearta cu fiul său pe un anumit subiect, al treilea, în dimineaţa zilei de 7 iunie. Acum, să vedem care au fost cele trei cauze. Putem atribui nr. l întâlnirii cu doamna Daubreuil, nr. 2 indirect legat de ea, căci priveşte căsătoria dintre fiul lui Renauld şi fata ei. Dar cauza nr. 3 ne este necunoscută. Trebuie s-o deducem. Acum, mon ami, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare; cine crezi dumneata că a plănuit această crimă?

— Georges Conneau, am răspuns cu prudenţă.

— Exact. Conform axiomei lui Giraud, o femeie minte în trei cazuri: pentru a se salva pe sine, pe bărbatul pe care îl iubeşte şi pe copiii ei. Prin urmare, dacă afirmăm că Georges Conneau a determinat-o să mintă, iar Georges Conneau nu e Jack Renauld, al treilea caz iese din cauză. Şi, atribuind crima lui Georges Conneau, la fel şi primul. Ne rămâne doar al doilea… acela că doamna Renauld a minţit spre binele bărbatului pe care îl iubea, sau, cu alte vorbe, spre binele lui Georges Conneau. Eşti de acord, nu?

— Da. Pare destul de logic.

— Bien! Doamna Renauld îl iubeşte pe Georges Conneau. Deci, cine e Georges Conneau?

— Vagabondul.

— Avem vreo dovadă că doamna Renauld îl iubea pe vagabond?

— Nu, dar…

— Atunci, foarte bine. Nu te agăţa de o teorie nesusţinută de fapte. În schimb, întreabă-te pe cine iubea doamna Renauld.

Am clătinat perplex din cap.

— Mais, oui, ştii prea bine. Pe cine iubea doamna Renauld atât de mult încât la vederea cadavrului său a căzut leşinată?

L-am privit tâmp.

— Pe soţul său? Am bolborosit.

Poirot dădu din cap.

— Pe soţul său… sau Georges Conneau, numeşte-l cum vrei.

M-am adunat.

— Dar e imposibil!

— De ce „imposibil”? N-am căzut de acord chiar puţin mai înainte că doamna Daubreuil era în situaţia de a-l şantaja pe Georges Conneau?

— Da, dar…

— Şi nu l-a şantajat din plin pe domnul Renauld?

— Poate fi destul de adevărat, dar…

— Şi nu este adevărat că nu cunoaştem nimic despre copilăria şi tinereţea domnului Renauld? Că a început brusc să existe ca francez canadian, exact cu douăzeci de ani în urmă?

— Asta aşa e, am spus mai ferm, dar se pare că treci cu vederea un element izbitor.

— Care e ăsta, prietene?

— Am admis că Georges Conneau a plănuit crima. Asta ne conduce la concluzia ridicolă că şi-a plănuit propria-i crimă!

— Eh bien, mon ami spuse plat Poirot, chiar asta a şi făcut!