Capitolul XVIII.

Giraud acţionează

— Apropo, Poirot, am spus în timp ce străbăteam drumul încins de căldură, am o mică răfuială cu dumneata. Cred că ai fost bine intenţionat, însă nu cred că era treaba dumitale să dai târcoale pe la Hôtel du Phare fără să mă fi anunţat.

Poirot îmi strecură o privire piezişă.

— Dar de unde ştii că am fost acolo? Mă întrebă el.

Spre marea mea supărare, am simţit că mă înroşesc.

— S-a întâmplat să trec pe acolo, am explicat, cât mai demn cu putinţă.

Mă cam temeam de ironia lui Poirot dar, spre uşurarea mea, şi în acelaşi timp şi spre surprinderea mea, se mulţumi doar că clatine din cap cu o anume gravitate.

— Dacă ţi-am lezat în vreun fel susceptibilitatea, te rog să mă ierţi. Curând vei înţelege mai bine. Dar, crede-mă, m-am străduit să-mi concentrez toată energia în elucidarea acestui caz.

— Oh, e-n regulă, am spus, înmuiat de scuzele lui. Ştiu că-mi vrei numai binele. Însă pot să-mi port de grijă şi singur.

Poirot păru că vru să spună ceva, dar se abţinu.

Ajunşi la vilă, Poirot o luă pe poteca ce ducea la magazia în care fusese descoperit al doilea cadavru. Totuşi, nu intră, ci se opri lângă banca ce se afla doar la câţiva yarzi de ea. După ce o contemplă câteva clipe, păşi cu grijă către gardul viu ce marca graniţa dintre vila Genevičve ţi vila Marguerite. Apoi se întoarse dând din cap. Îndreptându-se din nou spre gardul viu, despărţi tufişurile cu mâinile.

— Ce noroc, îmi spuse peste umăr, domnişoara Daubreuil se află în grădină. Vreau să-i vorbesc şi aş prefera să nu o fac în mod oficial, la vila Marguerite. Ah, ce bine, iat-o aici. Pst, domnişoară! Pst! Un moment s'il vous plait.

M-am alăturat lui Poirot exact în momentul în care, uşor tulburată, Marthe Daubreuil se apropie în fugă la chemarea lui.

— Dacă-mi este permis, pot să vă adresez un cuvânt?

— Desigur, domnule Poirot.

În ciuda nonşalanţei sale, ochii ei arătau îngrijoraţi şi speriaţi.

— Domnişoară, vă mai amintiţi când aţi alergat după mine în ziua în care am fost acasă la dumneavoastră cu judecătorul de instrucţie? M-aţi întrebat dacă e cineva suspectat de comiterea crimei.

— Iar dumneavoastră mi-aţi spus că doi chilieni. Glasul îi era uşor întretăiat, iar mâna stângă îi apăsa inima.

— Mă veţi întreba acelaşi lucru şi acum, domnişoară?

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că dacă mi-aţi pune din nou acea întrebare, v-aş da un alt răspuns. Cineva e suspect… dar nu e chilian.

— Cine? Cuvântul abia se auzi.

— Domnul Jack Renauld.

— Ce? Fusese un strigăt. Jack? Imposibil! Cine îndrăzneşte să-l suspecteze?

— Giraud.

— Giraud! Chipul fetei era cenuşiu. Mi-e frică de acest om. E crud. Ar putea… ar putea… Se opri brusc. Pe faţă i se citea curaj şi hotărâre. În acel moment, mi-am dat seama că era o luptătoare.

La rândul lui, Poirot o urmărea atent.

— Ştiţi, desigur, că era aici în noaptea crimei? Întrebă el.

— Da, răspunse fata mecanic. Mi-a spus.

— N-a fost înţelept să încercaţi să ascundeţi asta, se aventură Poirot.

— Da, da, replică ea nerăbdătoare. Dar n-avem timp de pierdut cu regretele. Trebuie să găsim ceva ca să-l salvăm. Bine-nţeles că e nevinovat, dar n-are nici o şansă în faţa unui om ca Giraud, care are reputaţia pe care o are. El trebuie să aresteze pe cineva, iar acel cineva va fi Jack.

— Faptele pledează în defavoarea lui. Vă daţi seama de asta?

Fata îl privi drept şi rosti aceleaşi vorbe pe care le auzisem rostite în camera mamei sale.

— Nu sunt copil, domnule. Am curaj să privesc lucrurile în faţă. Jack e nevinovat şi trebuie să-l salvăm.

Vorbise cu un gen de energie disperată, apoi tăcu şi se încruntă în timp ce se gândea.

— Domnişoară, spuse Poirot urmărind-o cu agerime, nu ascundeţi nimic pe care aţi putea că ni-l spuneţi?

Fata confirmă din cap.

— Da, există ceva, dar îmi vine greu să cred că-l veţi crede… pare atât de absurd!

— Oricum, spuneţi-ne, domnişoară.

— Fie. Domnul Giraud mi-a cerut să văd dacă pot identifica omul de acolo. Făcu un semn din cap în direcţia magaziei. Nu l-am identificat. Cel puţin, nu atunci, pe moment, dar după ce m-am gândit mai mult…

— Ei, bine?

— Pare atât de ciudat, şi cu toate acestea sunt aproape sigură. Am să vă povestesc. În dimineaţa zilei în care a fost omorât domnul Renauld, mă plimbam pe aici, prin grădină, când am auzit nişte voci de bărbaţi care se certau. Am dat la o parte tufişurile şi m-am uitat. Unul dintre bărbaţi era domnul Renauld, celălalt un vagabond, o creatură ce arăta oribil, în haine jegoase. Strigau pe rând unul la altul şi se ameninţau. Am bănuit că vagabondul cerea bani dar tocmai atunci maman m-a chemat în casă şi a trebuit să plec. Asta-i tot, doar că… sunt aproape sigură că vagabondul şi mortul din magazie sunt una şi aceeaşi persoană.

Poirot scoase o exclamaţie.

— Dar de ce n-ai spus asta la timp, domnişoară?

— Pentru că, la început, chipul îmi era oarecum cunoscut şi atât. Omul era altfel îmbrăcat şi părea să facă parte dintr-o clasă socială superioară. Însă, spuneţi-mi, domnule Poirot, n-ar fi fost posibil ca acel om să-l fi atacat şi omorât pe domnul Renauld, luându-i hainele şi banii?

— E o idee, domnişoară, rosti încet Poirot. Nu explică o grămadă de lucruri, dar e într-adevăr o idee. Mă voi gândi la ea.

Dinspre casă se auzi o voce.

— Maman, şopti Marthe. Trebuie să plec. Şi se îndepărtă strecurându-se printre copaci.

— Vino, spuse Poirot şi, luându-mă de braţ, ne îndreptarăm spre vilă.

— Ce crezi de fapt? L-am întrebat destul de curios. Povestea asta e adevărată, sau e o scorneală de-a fetei pentru a abate atenţia de la iubitul ei?

— E o poveste ciudată, dar cred că e adevărată. Fără să ştie domnişoara Marthe ne-a dezvăluit un alt adevăr… Jack Renauld a minţit. Ai observat ezitarea lui când l-am întrebat dacă s-a văzut cu Marthe Daubreuil în noaptea crimei. A tăcut, după care a spus „Da”. L-am suspectat că minte. De aceea trebuia să vorbesc neapărat cu ea, fără să-i dau timp s-o pună în gardă. Trei cuvinte mi-au dat informaţia pe care o doream. Când am întrebat-o dacă ştia că Jack Renauld fusese aici în noaptea crimei, ea mi-a răspuns: „Mi-a spus”. Şi acum, Hastings, ce căuta Jack Renauld aici în acea noapte, şi, dacă nu s-a văzut cu domnişoara Marthe, cu cine s-a văzut?

— Uf, Poirot, am strigat agasat, doar nu crezi că un băiat ca ăsta şi-ar fi putut omorî tatăl!

— Mon ami, continui să fii un sentimental incorijibil! Am văzut mame care şi-au ucis copilaşii ca să le revină lor moştenirile. În definitiv, se poate crede orice.

— Şi motivul?

— Banii, bine-nţeles. Aminteşte-ţi că Jack Renauld „credea că va primi jumătate din averea tatălui său, după moartea” acestuia.

— Dar vagabondul? El ce legătură are cu toate acestea?

Poirot ridică din umeri.

— Giraud ar spune că era un complice… un apaş care l-a ajutat pe tânărul Renauld să comită crima şi care a fost înlăturat după aceea.

— Şi firul de păr de pe mânerul cuţitului? Părul de femeie?

— Ah, rosti Poirot, zâmbind larg. Asta-i o mică şmecherie de-a lui Giraud. După el nu-i deloc păr de femeie. Adu-ţi aminte că tinerii de azi poartă părul pieptănat peste cap şi uns cu pomezi sau uleiuri de păr ca să-l facă să stea întins. Prin urmare, un astfel de păr poate avea o lungime considerabilă. Giraud ştie chestia asta.

— E şi părerea dumitale?

— Nu, răspunse Poirot cu un zâmbet ciudat. Pentru că eu ştiu că e părul unei femei… ba mai mult, ştiu şi care-i femeia.

— Doamna Daubreuil, am afirmat hatărât.

— Poate, răspunse Poirot, privindu-mă enigmatic.

Însă eu nu mi-am permis să mă supăr.

— Şi acum, ce facem? L-am întrebat, în timp ce intram în holul vilei Genevičve.

— Vreau să mă uit prin lucrurile domnului Jack Renauld. De asta l-am îndepărtat pentru câteva ore.

— Dar nu le-a cercetat deja Giraud?

— Bine-nţeles. Ei îşi construieşte un caz aşa cum îşi construieşte castorul stăvilarul, cu o hărnicie obositoare, însă el nu se va fi uitat după lucrurile pe care le caut eu… sau, dacă le-a văzut, mai mult ca sigur că nu şi-a dat seama de importanţa lor. Să începem.

Cu grijă şi metodic, Poirot trase fiecare sertar, îi examină conţinutul, apoi lăsă totul exact cum fusese. Era o treabă plictisitoare şi neinteresantă. Scormoni printre gulere, pijamale şi şosete. Un zgomot venit dinspre afară mă făcu să mă reped la fereastră.

— Poirot, am strigat, tocmai a sosit o maşină! În ea e Giraud, Jack Renauld, şi doi jandarmi.

— Sacré tonnerre! Tună Poirot. Animalul ăsta de Giraud nu putea să mai aştepte? N-am să mai am timp să aşez lucrurile în acest ultim sertar aşa cum se cuvine. Să ne grăbim.

Fără ceremonie, răsturnă pe podea lucrurile, în majoritate cravate şi batiste. Brusc, cu un strigăt de triumf, se repezi la ceva, un mic carton pătrat, evident o fotografie. O băgă în buzunar şi îndesă de-a valma lucrurile în sertar, apoi mă înhăţă de braţ şi mă târî din cameră, pe scări în jos. În hol se afla Giraud, contemplându-şi prizonierul.

— Bună ziua, domnule Giraud, spuse Poirot. Ce-avem aici?

Giraud arătă cu capul spre Jack.

— Încerca să scape, dar am fost mai iute ca el. Se află sub stare de arest, sub acuzaţia de a-şi fi ucis tatăl, domnul Paul Renauld.

Poirot se răsuci spre băiatul care stătea rezemat de uşă, cu chipul pământiu.

— Ce aveţi de spus la asta, jeune homme? Jack Renauld îl privi împietrit.

— Nimic, spuse el.