Capitolul XVI.

Cazul Beroldy.

Cu douăzeci de ani în urmă, sau pe-aproape, când a început povestea asta, domnul Arnold Beroldy, de fel din Lyon, sosea la Paris însoţit de frumoasa lui soţie şi de micuţa lor fiică, pe atunci doar un bebeluş.

Domnul Beroldy era proaspăt asociat la o firmă ce se ocupa cu comerţul cu vinuri, un bărbat de vârstă mijlocie, corpolent, atras de plăcerile vieţii şi devotat încântătoarei sale soţii şi cu totul neremarcabil din nici un punct de vedere. Domnul Beroldy era partener la o firmă mică, şi, deşi bine condusă, nu-i aducea cine ştie ce venit. Soţii Beroldy aveau un apartament mic şi duceau, la început, o viaţă foarte modestă.

Pe cât de insignifiant era domnul Beroldy, pe atât era soţia sa aureolată de un nimb de romantism. Tânără şi frumoasă, încântător de manierată, doamna Beroldy produse de la început senzaţie în cartier, mai ales când începu să se şuşotească printre vecini că naşterea ei era învăluită de un anumit mister. Se şoptea că era fiica nelegitimă a unui mare duce rus. Alţii asigurau că a unui arhiduce austriac şi că, deşi morganatică, acea căsătorie fusese legitimă. Dar toate istorioarele aveau un punct comun – acela că doamna Beroldy era centrul unui mister interesant. Întrebată de cei curioşi, Jeanne Beroldy nu negă aceste zvonuri. Pe de altă parte, dădu clar de înţeles că, deşi „buzele îi erau sigilate”, toate aceste zvonuri aveau un fundament real. Prietenilor intimi le destăinui ceva mai mult, vorbindu-le de intrigi politice, de „hârtii”, de pericole neştiute care o ameninţau. De asemenea, s-a vorbit mult şi despre bijuteriile Coroanei care trebuiseră să se vândă în secret, ea acţionând ca mijlocitoare.

Printre prietenii şi cunoştinţele familiei Beroldy era un tânăr avocat, Georges Conneau. Foarte curând deveni evident că fascinanta Jeanne îi robise complet inima. Doamna Beroldy îl încurajă pe tânăr, într-o manieră discretă, având, însă, în permanenţă grijă să apară ca o soţie extrem de fidelă. Cu toate acestea, multe persoane invidioase n-au ezitat să afirme că tânărul Conneau era amantul ei… şi nu singurul!

Trecuseră în jur de trei luni de la sosirea soţilor Beroldy la Paris, când un alt personaj intră în scenă. Acesta era domnul Hiram P. Trapp, originar din Statele Unite, şi extrem de bogat. Prezentat fermecătoarei şi misterioasei doamne Beroldy, căzu pe dată victimă farmecelor ei. Admiraţia lui era făţişă, deşi strict respectuoasă.

Cam în acel timp, doamna Beroldy deveni mai vorbăreaţă în legătură cu confidenţele ei. Unor prieteni le declară că se simţea foarte îngrijorată pentru soţul său. Le destăinui că fusese atras în nişte manevre politice şi chiar făcu referire la anumite documente importante ce-i fuseseră încredinţate spre păstrare şi care conţineau un „secret” de-o covârşitoare importanţă la nivel european. Documentele îi rămăseseră lui în custodie, pentru ca urmăritorii să le piardă urma; însă doamna Beroldy era neliniştită întrucât îi recunoscuse pe câţiva dintre membrii marcanţi ai Cercului Revoluţionar la Paris.

Bomba căzu pe 28 noiembrie. Femeia, care venea zilnic să facă ordine şi să gătească pentru familia Beroldy, văzu cu surprindere că uşa de la intrare era larg deschisă. Auzind gemete înfundate dinspre dormitor, alergă într-acolo. O privelişte înspăimântătoare îi apăru în faţa ochilor. Doamna Beroldy zăcea pe podea, legată la mâini şi la picioare şi gemea de durere, după ce reuşise să se elibereze de căluşul din gură. Pe pat zăcea, într-o baltă de sânge, domnul Beroldy, înjunghiat în inimă.

Relatarea doamnei Beroldy fu destul de clară. Brusc deşteptată din somn, văzuse doi oameni mascaţi aplecaţi deasupra ei. Înăbuşindu-i strigătele, o legaseră, îi puseseră căluş în gură. Apoi îi ordonaseră domnului Beroldy să le spună unde ţinea faimosul „secret”.

Dar curajosul neguţător de vinuri refuzase cu încăpăţânare să le răspundă la întrebare. Înfuriat de acest refuz, unul dintre ei, într-un gest nestăpânit, îl înjunghiase drept în inimă. Cu cheile victimei descuiaseră seiful din colţul camerei şi plecaseră luând cu ei toate bijuteriile aflate în seif. Ambii asasini aveau bărbi mari şi purtau măşti, însă doamna Beroldy declară hotărâtă că erau ruşi.

Afacerea a produs o imensă senzaţie. A fost denumită ba „Atrocitatea nihiliştilor”, ba „Revoluţionari la Paris”, ba „Misterul rus”. Timpul a trecut şi cei doi misterioşi bărbaţi n-au fost depistaţi niciodată. Şi apoi, tocmai când interesul publicului era pe cale să se stingă, o altă întâmplare stârni vâlvă. Doamna Beroldy fu arestată sub acuzaţia de a-şi fi ucis soţul.

Când veni vremea procesului, interesul ajunsese la paroxism. Tinereţea şi frumuseţea acuzatei, precum şi trecutul ei misterios, fură suficiente ca să facă din această afacere un caz celebru. Lumea se împărţise în două tabere gata să se încaiere, una pro şi cealaltă contra inculpatei. Însă tabăra partizanilor ei avea să primească nişte lovituri grele. Trecutul romantic al doamnei Beroldy, sângele său regal şi misterioasele intrigi în care fusese implicată se dovediră a fi simple fabulaţii.

Ieşi la iveală faptul că părinţii ei erau o pereche foarte respectabilă, dar prozaică, se ocupau cu negoţul de fructe şi locuiau la periferia Lyonului. Marele duce rus, intrigile de palat şi manevrele politice fuseseră doar rodul imaginaţiei ei. În plus, se dovedi că îşi însuşise o considerabilă sumă de bani de la diferite persoane care avuseseră naivitatea să creadă în povestea cu „bijuteriile Coroanei”, bijuteriile în cauză fiind simple ştrasuri. Ca atare, întreaga poveste a vieţii ei se duse pe apa sâmbetei. Motivul crimei a fost descoperit în persoana domnului Hiram P. Trapp. Domnul Trapp se ţinu cât putu de bine, dar, supus tirului încrucişat al procurorilor şi interogatoriilor conduse cu abilitate, trebui să recunoască faptul că o iubea pe doamna Beroldy şi, dacă ar fi fost liberă i-ar fi cerut să-i fie soţie. Mărturisirea lui, conform căreia relaţiile dintre ei fuseseră strict platonice, intensifică acuzaţiile împotriva ei. Neputând deveni amanta domnului Trapp, din cauza sentimentului de onoare al acestuia, doamna Jeanne Beroldy pusese la cale monstruosul plan de a se elibera de aproape vârstnicul şi neînsemnatul ei soţ, pentru a se putea căsători cu bogatul american.

În pofida tuturor dovezilor, doamna Beroldy îşi înfruntă acuzatorii cu o hotărâre şi stăpânire de sine absolut remarcabile. Îşi menţinu prima depoziţie fără să schimbe un cuvânt. Continuă să declare ferm că era din neam regal şi că fusese substituită ca fiică a vânzătorului de fructe la o vârstă foarte mică. Pe cât de absurde şi nefondate erau aceste depoziţii, un mare număr de oameni le crezură.

Dar procurorul fu implacabil. El denunţă povestea cu ruşii „mascaţi” ca fiind o scorneală şi afirmă că asasinatul fusese comis de doamna Beroldy şi de amantul său Georges Conneau. Fu emis un mandat de arestare pe numele acestuia din urmă, dar prezumtivul complice dispăruse între timp. Probele au dovedit că sforile cu care stătuse legată doamna Beroldy fuseseră destul de larg strânse astfel încât ea să se poată uşor elibera.

Şi atunci, tocmai când procesul era pe punctul de a fi declarat închis, pe adresa procurorului public sosi o scrisoare purtând ştampila poştei din Paris. Era de la Georges Conneau şi, fără să indice locul în care se afla, conţinea o mărturisire completă a crimei. El declara că îl înjunghiase pe domnul Beroldy la îndemnul doamnei Beroldy. Crima fusese plănuită de amândoi: încredinţat că soţul ei o trata cu cruzime şi orbit de pasiune pentru frumoasa femeie, în a cărei dragoste crezuse, pusese la cale crima şi o înfăptuise, din dorinţa de a o elibera din crunta sclavie. Acum, pentru prima dată, afla de Hiram P. Trapp şi îşi dădea seama că femeia pe care o iubea îl trădase! Nu pentru el dorise ea să fie liberă… ci pentru a se mărita cu bogatul american! Se folosise de el, iar acum, turbat de gelozie, se întorcea împotriva ei şi o denunţa ca fiind instigatoarea crimei.

A fost momentul în care doamna Beroldy se dovedi a fi o femeie absolut remarcabilă, ceea ce şi era, de fapt. Fără să ezite, renunţă la declaraţiile anterioare şi admise că povestea cu „ruşii” fusese o invenţie a ei. Adevăratul criminal era Georges Conneau. Orbit de pasiune, comisese crima, jurându-i că, dacă va scoate vreun cuvânt, nu va scăpa de răzbunarea lui oriunde s-ar afla. Îngrozită de ameninţările lui, consimţi să păstreze tăcerea, cu atât mai mult cu cât se temuse că, spunând adevărul, era foarte posibil să fie acuzată de complicitate. Dar ea refuzase cu hotărâre să mai aibă ceva de-a face cu ucigaşul soţului ei şi, ca răzbunare pentru atitudinea asta a sa, el trimisese scrisoarea incriminatorie. Negă cu încăpăţânare că ar fi avut vreun amestec în asasinarea soţului sau, iar scrisoarea aceasta acuzatoare era doar un act de răzbunare din partea lui. Jură că nu ştiuse nimic dinainte şi că, în acea noapte fatală, se trezise şi-l văzuse pe Georges Conneau aplecat deasupra ei, cu un cuţit plin de sânge în mână.

Afacerea era încurcată. Relatarea doamnei Beroldy era greu de crezut. Însă această femeie, ale cărei poveşti imaginare despre intrigi regale fuseseră atât de uşor acceptate, poseda suprema artă de a se face crezută. Depoziţia ei în faţa juraţilor fu o adevărată capodoperă. Cu faţa şiroindu-i de lacrimi, vorbi despre copilul său, despre onoarea unei femei… despre dorinţa de a-şi păstra neîntinată reputaţia spre binele fiicei sale. Admise că, Georges Conneau fiindu-i amant, putea fi considerată ca răspunzătoare morală de această crimă… dar, în numele lui Dumnezeu, nimic mai mult! Ştia că greşise grav nedenunţându-l pe Conneau, dar cu glasul frânt, declară că nici o femeie n-ar fi făcut-o… îl iubise! Ar fi putut să-l trimeată cu mâna ei la ghilotină pe bărbatul pe care-l iubise? Putea fi învinuită de multe, dar era absolut nevinovată de îngrozitoarea acuzaţie ce i se aducea, de a-şi fi omorât soţul.

Oricum ar fi stat lucrurile, elocinţa şi personalitatea ei biruiră. În faţa unui public aflat în delir, doamna Beroldy fu achitată.

În ciuda tuturor eforturilor depuse de poliţie, Georges Conneau n-a putut fi niciodată găsit. În ceea ce o priveşte pe doamna Beroldy, nu s-a mai auzit nimic despre ea. Luându-şi copilul, părăsi Parisul pentru a începe o nouă viaţă.