Capitolul XVII.

Ne continuăm cercetările.

Am descris cazul Beroldy în mare. E de la sine înţeles că nu mi-am putut aminti toate detaliile, însă esenţialul l-am redat cu destulă precizie. La vremea respectivă, cazul stârnise un mare interes şi fusese pe larg descris de ziarele englezeşti, aşa că nu a fost nevoie de un efort deosebit din partea mea ca să mi-l aduc în memorie.

Într-o clipă, în marea mea emoţie, întreaga problemă păru să se clarifice. Recunosc că sunt impulsiv, iar Poirot deplânge prostul meu obicei de a mă repezi să trag concluzii, însă, în cazul de faţă, cred că aveam motive. Modul extraordinar în care această descoperire dădea câştig de cauză punctului de vedere al lui Poirot mă izbi dintr-odată.

— Poirot, am spus, te felicit. Acum înţeleg totul.

— Dacă e chiar aşa, atunci eu te felicit, mon ami. Pentru că, de regulă, nu prea înţelegi… ei, aşa-i sau nu?

M-am cam supărat.

— Ei, hai, nu te mai îmbăţoşa.

— Faci atâta mister din urmele dumitale şi din tot fleacul de detalii, că nici nu-i greu să te înşeli când crezi c-ai înţeles încotro baţi.

Poirot îşi aprinse o ţigară cu precizia sa obişnuită apoi mă privi.

— Mon ami, acum când înţelegi totul, poţi să-mi spui precis ce înţelegi?

— Păi, că doamna Daubreuil – Beroldy e cea care l-a ucis pe domnul Renauld. Similitudinea celor două cazuri o dovedeşte cu vârf şi-ndesat.

— Deci, dumneata consideri că doamna Beroldy a fost pe nedrept achitată? Că, de fapt, era vinovată de complicitate la uciderea soţului său?

Am căscat ochii mari.

— Bine-nţeles! Dumneata nu?

Poirot se duse spre capătul camerei, îndreptă absent un scaun, apoi rosti gânditor:

— Ba da, asta e şi părerea mea. Numai că aici nu încape nici un „bine-nţeles”, prietene. Din punct de vedere tehnic, doamna Beroldy era nevinovată.

— Poate de crima aceea. Însă nu de asta.

Poirot se aşeză din nou, mai gânditor ca niciodată.

— Aşadar, dumneata, Hastings, eşti absolut convins că doamna Daubreuil l-a omorât pe domnul Renauld?

— Da.

— De ce?

Îmi aruncase întrebarea atât de brusc încât m-am zăpăcit.

— De ce? Am bolborosit. De ce? Oh, pentru că… am intrat într-un impas.

Poirot dădu din cap spre mine.

— Vezi, te-ai şi blocat. De ce să-l fi omorât doamna Daubreuil – o voi numi aşa ca să fie mai simplu – pe domnul Renauld? Nu vedem nici cel mai mic motiv. Nu se alege cu nimic de pe urma morţii lui. Dimpotrivă, fie că-i era amantă, fie că-l şantaja, e în pierdere. Nu există crimă fără motiv. Altfel au stat lucrurile cu cealaltă crimă. Acolo era vorba de un bogătaş care abia aştepta să-i ia locul soţului.

— Banii nu sunt singurul motiv de a ucide, am obiectat.

— Adevărat, consimţi Poirot, placid. Mai există alte două, unul fiind crime passionnel. Şi mai e şi un al treilea, mai rar, omorul în numele unei idei, ceea ce implică o anumită formă de dereglare mintală. Mania omuciderii şi fanatismul religios fac parte din această clasă. În cazul de faţă, sunt excluse.

— Dar crima pasională! Putem s-o excludem şi pe ea? Dacă doamna Daubreuil era amanta domnului Renauld şi dacă a simţit că afecţiunea lui era pe cale să se stingă sau dacă i-a stârnit în vreun fel gelozia, n-ar fi putut să-l omoare într-un moment de furie?

Poirot clătină din cap.

— Dacă, am spus: dacă, te rog să notezi, doamna Daubreuil era amanta lui Renauld, el nu avusese timp să se sature de ea. În orice caz, te înşeli în privinţa caracterului ei. E o femeie care poate stimula o puternică stare emoţională. E o actriţă desăvârşită. Însă, privită la rece, viaţa îi contrazice aparenţele. Dacă o examinăm de la un capăt la altul, vedem că a fost foarte lucidă şi calculată în toate acţiunile ei. Nu pentru a-şi uni viaţa cu cea a tânărului amant a consimţit ea la uciderea soţului său. Bogatul american, de care probabil nici nu-i păsa, era scopul ei. Dacă ar comite o crimă, ar face-o întotdeuna ca să câştige. Aici nu-i vorba de nici un câştig. În afară de asta, ce ai de spus în privinţa săpării mormântului? Asta e muncă de bărbat.

— Putea să aibă un complice, am sugerat, nevrând să renunţ la ideea mea.

— Am să trec la altă obiecţie. Vorbeai de similitudinea celor două cazuri. În ce constă ea, prietene?

L-am privit cu uimire.

— Păi tocmai dumneata, Poirot, ai remarcat asta! Povestea cu oamenii mascaţi, „secretul”, hârtiile!

Poirot zâmbi uşor.

— Nu fi atât de indignat, te rog. Nu neg nimic. Cele două cazuri se leagă între ele prin similitudine. Dar reflectează acum la ceva foarte ciudat. Nu doamna Daubreuil ne-a relatat ce s-a petrecut (dacă ar fi fost aşa, totul era limpede), ci doamna Renauld. Să aibă ea vreo legătură cu cealaltă?

— Nu pot să cred, am răspuns încetişor. Dacă ar fi aşa, înseamnă că e cea mai bună actriţă din lume.

— Ta-ta-ta, spuse nerăbdător Poirot. Din nou te iei după sentiment şi nu după logică! Dacă pentru un criminal e necesar să fie un mare actor, atunci va face totul ca să fie. Dar e necesar? Eu nu cred că doamna Renauld şi doamna Daubreuil sunt mână-n mână, şi asta din mai multe motive, dintre care unele ţi le-am expus deja. Celelalte reies de la sine. De aceea, această posibilitate eliminată, începem să ne apropiem de adevăr care, ca întotdeauna, e foarte ciudat şi interesant.

— Poirot, am strigat, ai mai aflat ceva?

— Mon ami, trebuie să deduci şi singur. Ai „acces la informaţii”! Pune-ţi la lucru celulele cenuşii. Raţionează… nu ca Giraud, ci ca Hercule Poirot.

— Dar eşti sigur?

— Prietene, am fost imbecil în multe privinţe. Dar acum, în sfârşit, mi-e limpede totul.

— Ştii totul?

— Am descoperit pentru ce domnul Renauld m-a chemat să descâlcesc problema.

— Şi ştii cine-i criminalul.

— Îl ştiu pe unul din criminali.

— Ce vrei să spui?

— Hai să vorbim ca să ne-nţelegem. Avem de a face nu cu o crimă, ci cu două. Pe prima am rezolvat-o, pe cea de-a doua… eh bien, trebuie să recunosc, nu sunt sigur.

— Dar, Poirot, credeam că ai spus că omul din magazie a murit de moarte naturală?

— Ta-ta-ta! Exclamă Poirot ca ori de câte ori îşi pierdea răbdarea. Încă n-ai înţeles. Poţi avea o crimă fără criminal, însă pentru două crime e esenţial să fie două cadavre.

Afirmaţia asta mi se păru atât de lipsită de logică încât m-am uitat la el neliniştit. Arăta, însă, perfect normal. Se ridică brusc şi ţâşni la fereastră.

— Uite-l, spuse.

— Pe cine?

— Pe domnul Jack Renauld. I-am trimis un bileţel la vilă, rugându-l să vină aici.

Asta îmi schimbă şirul ideilor şi l-am întrebat pe Poirot dacă ştia că Jack Renauld fusese în Merlinville în noaptea crimei. Speram să-l iau pe nepregătite pe micul meu prieten, dar, ca de obicei, era atoateştiutor. Şi el se interesase la gară.

— Şi, fără îndoială, nu suntem singurii. Formidabilul Giraud, mai mult ca sigur, a adulmecat şi el urma asta.

— Nu cred că… am spus, apoi m-am oprit. Ah, nu, ar fi prea oribil!

Poirot mă privi întrebător, dar nu spuse nimic. Tocmai îmi trecuse prin cap că, deşi existau şapte femei direct sau indirect implicate în acest caz: doamna Renauld, doamna Daubreuil şi fiica sa, misterioasa vizitatoare nocturnă şi cele trei servitoare, mai era, cu excepţia bătrânului Auguste, care nici nu se punea la socoteală, un singur bărbat: Jack Renauld. Iar mormântul trebuie că fusese săpat de-un bărbat…

N-am avut timp să aprofundez toate acestea, căci tânărul Renauld intră pe uşă.

Poirot îl salută în maniera-i de profesionist:

— Luaţi loc, domnule. Regret nespus că v-am deranjat, dar sper să mă înţelegeţi când spun că atmosfera de la vilă nu mi-e prea prielnică. Domnul Giraud şi cu mine nu suntem în nici o privinţă de acord. Lipsa de politeţe cu care m-a tratat e de neiertat şi mă veţi înţelege că nu intenţionez câtuşi de puţin să-l fac să beneficieze în vreun fel de orice descoperire, cât de mică, de-a mea.

— Exact, domnule Poirot, spuse flăcăul. Amicul Giraud e o brută încrezută şi aş fi încântat să văd că cineva îl pune cu botul pe labe.

— În cazul ăsta, pot să vă cer o mică favoare?

— Desigur.

— Aş vrea să vă rog să mergeţi la gară şi să luaţi trenul până la staţia următoare, Abbalac. Întrebaţi apoi, la bagaje de mână, dacă, în noaptea crimei, doi străini au lăsat o valiză acolo. E o staţie mică şi, mai mult ca sigur, îşi vor aminti. Sunteţi de acord?

— Cum să nu! Spuse băiatul, oarecum nedumerit, însă gata de plecare.

— Eu şi prietenul meu, mă înţelegeţi, avem treabă în altă parte, explică Poirot. Există un tren peste un sfert de oră şi v-aş ruga să nu vă întoarceţi la vilă căci nu doresc ca Giraud să observe plecarea dumneavoastră.

— Foarte bine, mă voi duce direct la gară.

Se ridică şi dădu să plece, însă glasul lui Poirot îl opri.

— Un moment, domnule Renauld, am o mică nedumerire. De ce nu i-aţi spus domnului Hautet, azi-dimineaţă, că eraţi în Merlinville în noaptea crimei?

Chipul lui Jack Renauld se înroşi. Făcu un efort să se stăpânească.

— Comiteţi o eroare. Mă aflam la Cherbourg, aşa cum am afirmat în faţa judecătorului de instrucţie.

Poirot îl privi cu ochii îngustaţi, ochi de pisică, din care se mai distingea o rază verzuie.

— Eroarea asta n-am comis-o eu, ci personalul gării care a spus că aţi ajuns aici cu trenul de 11:40.

Jack Renauld ezită un moment, apoi se hotărî.

— Şi dacă aş fi fost? Presupun că nu aveţi de gând să mă acuzaţi de a fi luat parte la uciderea tatălui meu? Pusese întrebarea cu aroganţă, semeţindu-şi capul.

— Aş vrea să-mi explicaţi motivul care v-a adus aici.

— E foarte simplu. Am venit să-mi văd logodnica, pe domnişoara Daubreuil. Mă aflam în ajunul unei lungi călătorii, din care nu ştiam când aveam să mă întorc. Vroiam s-o văd înainte de plecare şi s-o asigur de statornicia sentimentelor mele.

— Şi aţi văzut-o? Întrebă Poirot fără să-l scape o secundă din ochi.

Răspunsul lui Jack fu precedat de o pauză apreciabilă. Apoi spuse:

— Da.

— Şi după aceea?

— Am constatat că pierdusem ultimul tren. M-am dus până la St. Beauvais unde am bătut la uşa unui garaj şi am găsit o maşină care m-a dus înapoi la Cherbourg.

— St. Beauvais? Sunt cincisprezece kilometri. O plimbare lungă, domnule Renauld.

— Am… am luat-o ca pe-o plimbare.

Poirot înclină din cap ca şi cum ar fi fost satisfăcut de această explicaţie. Jack Renauld îşi luă pălăria şi bastonul şi ieşi. De îndată, Poirot sări în picioare.

— Repede, Hastings, după el!

Ţinându-ne la o oarecare distanţă de prada noastră, l-am urmat pe străzile din Merlinville. Însă când Poirot îl văzu că dă colţul spre gară, ne oprirăm.

— Merge strună. A înghiţit momeala. Va merge la Abbalac şi se va interesa de o valiză inexistentă lăsată de doi străini inexistenţi. Da, mon ami, totul a fost o mică invenţie de-a mea.

— Ai vrut să-l îndepărtezi de aici!

— Perspicacitatea dumitale e uluitoare, Hastings! Şi acum, dacă vrei, să mergem la vila Genevičve.