Capitolul XXI.

Hercule Poirot călare pe caz!

Cu glas măsurat, Poirot îşi începe expozeul.

— Ţi se pare ciudat, mon ami, ca un om să-şi planifice propria-i moarte? Atât de ciudat încât preferi să respingi adevărul ca fiind fantastic şi să iei de bună o poveste care, în realitate, e de zece ori mai imposibilă? Da, domnul Renauld şi-a plănuit propria moarte, dar există un amănunt care îţi scapă probabil… el nu intenţiona să moară.

Am clătinat din cap, neîncrezător.

— Ba da, totul e cât se poate de real, spuse, blând, Poirot. Pentru crima pe care a pus-o la cale domnul Renauld nu era nevoie de un criminal însă era nevoie de un cadavru. Să reconstituim evenimentele, privindu-le dintr-un alt punct de vedere. Georges Conneau fuge de justiţie… în Canada. Acolo, sub un nume de împrumut se căsătoreşte şi în final, achiziţionează o vastă avere în America de Sud. Dar intervine nostalgia după ţara natală. După douăzeci de ani de absenţă, este considerabil schimbat ca înfăţişare, în plus, e un om atât de important încât nimănui nu i-ar trece prin minte să facă vreo legătură între el şi fugarul de acum douăzeci de ani. E convins că se poate întoarce în deplină siguranţă. Îşi stabileşte sediul la Londra, însă intenţionează să-şi petreacă verile în Franţa. Dar ghinionul, acea nevăzută justiţie care dejoacă scopurile oamenilor şi nu le permite să se sustragă de la consecinţele faptelor lor, îl ajunge din urmă în Merlinville. Aici, din întreaga Franţă, se află singura persoană capabilă să-l recunoască. Faptul reprezintă o mină de aur pentru doamna Daubreuil şi nu pregetă să profite de ea. El este neputincios, cu totul în puterea ei. Iar ea îl stoarce zdravăn. Şi atunci se produce inevitabilul. Jack Renauld se îndrăgosteşte de frumoasa fată pe care o vede aproape zilnic şi vrea să se însoare cu ea. Asta îl scoate din minţi pe tatăl său. E hotărât, cu orice risc, să împiedice căsătoria fiului cu fiica acelei ticăloase. Jack Renauld nu ştie nimic despre trecutul tatălui, dar doamna Renauld ştie totul. Ea este o femeie cu mare tărie de caracter şi îndrăgostită cu pasiune de soţul său. Se sfătuiesc împreună. Renauld vede un singur mod de a scăpa: moartea. Trebuie să apară ca mort, în realitate fugind în altă ţară unde s-o ia de la capăt, sub alt nume de împrumut şi unde doamna Renauld, după ce-şi va fi jucat un timp rolul de văduvă, să i se alăture. Este esenţial ca ea să deţină controlul averii, drept care Renauld îşi schimbă testamentul. Cum s-au gândit ei la început, să rezolve problema cadavrului, nu ştiu… poate cu ajutorul unui schelet după care studiază studenţii de la medicină şi un incediu, sau cam aşa ceva, însă, cu mult înainte ca planul lor să se fi copt, are loc un incident care le dă apă la moară. Un vagabond zdrenţăros, violent şi neruşinat trece prin grădina lor. Are loc o încăierare, domnul Renauld încearcă să-l dea afară, şi brusc, vagabondul, un epileptic, cade răpus de o criză. E mort. Domnul Renauld îşi cheamă soţia. Împreună cară cadavrul în magazie, căci, după cum ştim, întâmplarea a avut loc afară, şi îşi dau seama de nemaipomenitul noroc care a dat peste ei. Trăsăturile mortului nu au nici o asemănare cu cele ale domnului Renauld, dar e de vârstă medie şi e tipul de francez get-beget. Asta e suficient. Îmi imaginez chiar cum stau alături pe banca de afară, departe de posibilitatea de a fi auziţi din casă, dezbătând problema. Planul e rapid pus la punct. Problema identificării cadavrului trebuie să-i revină în exclusivitate doamnei Renauld, mai precis, identificarea să se facă numai pe baza mărturiei ei. Jack Renauld şi şoferul (care era în slujba stăpânului de doi ani) trebuie îndepărtaţi. Era foarte puţin probabil ca vreuna dintre servitoarele franţuzoaice să se apropie de cadavru şi, oricum, Renauld intenţiona să ia măsuri ca să facă să dispară amănuntele care ar fi putut avea importanţă. Masters e trimis în concediu, lui Jack îi este expediată o telegramă, Buenos Aires fiind ales tocmai pentru a da credibilitate poveştii pe care doamna Renauld avea s-o spună mai apoi. Întrucât auzise vorbindu-se despre mine ca despre un bătrân detectiv, cam obscur, mi-a trimis, acea scrisoare în care îmi cerea ajutorul, ştiind că, în momentul sosirii mele, acea scrisoare va avea un puternic efect asupra judecătorului de instrucţie… ceea ce, desigur, s-a întâmplat. Au îmbrăcat cadavrul vagabondului cu un costum al domnului Renauld şi i-au ascuns cămaşa jerpelită şi pantalonii în magazie, neîndrăznind să le ducă în casă. Apoi, pentru ca povestea doamnei Renauld să aibă credibilitate, implantă cuţitul în mort. În acea noapte, domnul Renauld îşi va lega soţia şi-i va pune căluş, pentru ca, mai apoi, să ia o cazma şi să sape un mormânt exact chiar pe locul unde urma să se facă… cum îi spune? Bunker? Este esenţial ca mortul să fie găsit… doamna Daubreuil nu trebuie să aibă nici o bănuială. Pe de altă parte, cu cât timpul e mai scurt, cu atât orice pericol privind identitatea victimei e mai scăzut. În continuare, domnul Renauld va îmbrăca zdrenţele vagabondului şi se va strecura la gară de unde va pleca, neobservat, cu trenul de la 12:10. Cum crima urma să se fi produs cu două ore mai târziu, era scutit de orice bănuială. Îi înţelegi acum supărarea cauzată de vizita inoportună a acelei fete, Bella. Orice minut de întârziere poate să-i dea planul peste cap. Reuşeşte să scape de ea într-un fel oarecare. Apoi, la treabă! Lasă uşa din faţă uşor întredeschisă pentru a crea impresia că asasinii au ieşit pe acolo. Îşi leagă soţia şi-i pune căluş, ne mai făcând greşeala de acum douăzeci şi doi de ani, când sforile nu prea strânse au cauzat bănuiala care a căzut pe capul complicei sale, dar înarmând-o cu aceeaşi poveste pe care o concepuse şi atunci, demonstrând inconştientul refuz al minţii umane în faţa originalităţii. Noaptea e răcoroasă şi îşi trage un pardesiu peste lenjeria de corp, intenţionând să-l arunce în groapă odată cu mortul. Iese pe fereastră, călcând cu grijă peste stratul de flori, pe care apoi îl nivelează cu grebla furnizând astfel cea mai evidentă mărturie care îl încriminează. Se duce pe pustiul teren de golf, sapă… şi atunci…

— Atunci?!

— Şi atunci, rosti grav Poirot, justiţia pe care o eludase atâta timp îl ajunge din urmă. O mână necunoscută îl înjunghie în spate… Acum, Hastings, înţelegi ce am vrut să spun când vorbeam de două crime. Prima crimă, crima pe care domnul Renauld, în aroganţa lui, ne-a cerut s-o investigăm. (Ah, dar a comis o greşeală uriaşă! L-a subestimat pe Hercule Poirot!) este soluţionată. Însă în spatele ei se ascunde o enigmă şi mai profundă. Iar de soluţionat va fi greu… căci criminalul, în deşteptăciunea sa, a avut plăcerea să se folosească din plin de planul pus la cale de domnul Renauld. A fost un mister foarte complicat şi greu de rezolvat. Un cap tânăr, ca Giraud, care nu pune nici o bază pe psihologie, e gata, mai mult ca sigur să dea greş.

— Eşti formidabil! Nimeni altul pe lume n-ar fi putut s-o facă.

Cred că laudele mele i-au făcut plăcere. Pentru prima dată în viaţă, părea aproape stânjenit.

— Eh, nu-l mai dispreţuieşti pe bietul bătrân Papa Poirot? Ţi s-a spulberat încrederea în omul-ogar?

Felul ăsta de a-l numi pe Giraud mă făcea întotdeauna să zâmbesc.

— Cam aşa ceva. L-ai pus frumuşel la podea.

— Sărmanul Giraud, spuse Poirot, încercând să pară modest. Nu e chiar prost. O dată sau de două ori a avut la mauvaise chance. Acel fir de păr negru înfăşurat pe mânerul cuţitului, de exemplu. Ca să fim cinstiţi, era înşelător.

— Drept să-ţi spun, Poirot, nici acum nu prea înţeleg… al cui era părul?

— Al doamnei Renauld, bine-nţeles. Aici a intervenit la mauvaise chance. Părul ei, la origine negru, este aproape complet argintiu. Tot aşa de bine firul de care vorbim putea fi argintiu… şi atunci, nimic nu l-ar mai fi putut face pe Giraud să tragă concluzia că era al lui Jack Renauld! Dar ăsta-i numai un element. Întotdeauna faptele trebuie astfel tălmăcite încât să se potrivească cu teoria! Nu Giraud a descoperit, în magazie, urmele a două persoane, un bărbat şi o femeie? Şi cum se regăsesc ele în reconstituirea cazului făcută de Giraud? Să-ţi spun eu: nu se regăsesc deloc, aşa că n-o să mai auzim de ele! Te întreb pe dumneata, ăsta-i un stil metodic de a lucra? Marele Giraud! Marele Giraud nu e decât un balon… umflat cu propria-i importanţă. Însă eu, Hercule Poirot, pe care el îl dispreţuieşte, voi fi acela care va face balonul să pocnească… comme ça! Şi făcu un gest expresiv. Apoi, calmându-se, reluă: Nu încape îndoială că, după ce-şi va reveni, doamna Renauld va vorbi. Niciodată nu i-a trecut prin minte posibilitatea ca fiul său să fie acuzat de crimă. Cum să-i fi trecut, când îl credea în siguranţă, călătorind la bordul navei „Anzora”? Ah, voilŕ une femme, Hastings! Ce tărie, ce stăpânire de sine! A făcut o singură greşeală. La întoarcerea neaşteptată a lui, i-a scăpat acel: „nu mai contează… acum.” Şi nimeni n-a observat, nimeni nu a înţeles semnificaţia acelor cuvinte. Biata femeie, ce rol îngrozitor a trebuit să joace! Imaginează-ţi ce şoc trebuie să fi suferit când, mergând să identifice cadavrul, în locul celui la care se aştepta, îl vede pe al propriului său soţ, pe care îl credea la multe mile departe de aici. Nu-i de mirare că a leşinat! Dar, după aceea, în ciuda durerii şi disperării sale, cu câtă neclintire şi-a jucat rolul şi ce chin trebuie să fi fost pentru ea. Nu scoate o vorbă care ar putea să ne pună pe urmele adevăraţilor criminali. Pentru binele fiului său, nimeni nu trebuie să ştie că Paul Renauld era Georges Conneau, criminalul. Ca o ultimă şi amară lovitură, a trebuit să admită în public că doamna Daubreuil era amanta soţului său… căci, dacă s-ar fi pus problema şantajului, secretul ei putea fi în mod fatal descoperit. Cu câtă inteligenţă l-a dus de nas pe judecătorul de instrucţie când a întrebat-o dacă există vreun mister în trecutul soţului ei! „Nimic atât de romantic, sunt sigură, domnule judecător”. A fost perfect, tonul indulgent, uşoara ironie răutăcioasă. Pe dată, domnul Hautet s-a simţit prost şi melodramatic. Da, e o femeie grozavă! Dacă a iubit un criminal, l-a iubit regeşte!

Poirot se pierdu în visare.

— Încă un lucru, Poirot. Ce-a fost cu bucata de ţeavă de plumb?

— Nu înţelegi? Ca să desfigureze cu ea faţa victimei astfel încât să nu poată fi recunoscută. Ăsta a fost primul lucru care m-a pus pe drumul cel bun. Şi imbecilul ăla de Giraud care adulmeca peste tot după mucuri de ţigări! Nu ţi-am spus că nu indiciu lung de un metru e tot atât de important ca unul de câţiva milimetri?

— Bine, de-acum Giraud n-o să se mai laude, am spus nerăbdător să abat discuţia de la propriile mele greşeli.

— Oare? Dacă a ajuns la persoana justă printr-o metodă greşită, asta nu-l va deranja.

— Însă, cu siguranţă… M-am oprit căci am văzut un nou curs al lucrurilor.

— Înţelegi că trebuie s-o luăm de la început, Hastings? Cine l-a ucis pe domnul Renauld? Cineva care era lângă vilă, exact înainte de miezul nopţii, cineva care avea de profitat de pe urma morţii lui… descrierea i se potriveşte perfect lui Jack Renauld. Crima nu era nevoie să fi fost premeditată. Şi apoi, cuţitul!

Am tresărit. Nu mă gândisem la acest element.

— Desigur! Am spus. Al doilea cuţit pe care l-am găsit înfipt în vagabond era al doamnei Renauld. Deci, au existat două.

— Cu siguranţă, şi cum erau duplicate, justifică ipoteza că Jack Renauld era stăpânul său. Dar asta nu mă preocupă prea mult. Am eu o idee legată de asta. Nu, cel mai grav indiciu în defavoarea lui e tot unul psihologic… ereditatea, mon ami, ereditatea! Cum e tatăl e şi fiul, iar Renauld, orice s-ar zice sau orice s-ar face, este fiul lui Georges Conneau.

Tonul său era grav şi posomorât şi fără să vreau, am fost impresionat.

— Care e ideea de care tocmai vorbeai? Am întrebat.

Drept răspuns, Poirot îşi consultă ceasul în formă de gulie, şi apoi întrebă.

— La ce oră pleacă vaporul de după-amiază din Calais?

— Cred că în jur de cinci.

— E foarte bine. Ajungem exact la timp.

— Te duci în Anglia?

— Da, prietene.

— De ce?

— Să găsesc un posibil… martor.

— Pe cine?

Cu un zâmbet puţin ciudat în colţul gurii, Poirot răspunse:

— Pe domnişoara Bella Duveen.

— Dar cum ai s-o găseşti… Ce ştii despre ea?

— Nu ştiu nimic despre ea… însă pot ghici o bună parte. Putem lua drept certitudine faptul că numele ei este Bella Duveen şi, din moment ce acest nume îi era vag familiar domnului Stonor, deşi, evident, nu în legătură cu familia Renauld, e probabil ca fata să aparţină scenei. Jack Renauld era un tânăr plin de bani şi avea douăzeci de ani. Se poate ca prima lui iubire să fi venit din această lume. Asta ar explica şi faptul că domnul Renauld a încercat să-i închidă gura oferindu-i bani. Cred că am s-o găsesc foarte uşor… mai ales cu ajutorul acesteia.

Şi scoase din buzunar fotografia pe care îl văzusem luând-o din sertarul lui Jack Renauld. „Cu dragoste, de la Bella”, era mâzgălit într-un colţ, dar nu asta a fost ceea ce m-a făcut să rămân interzis. M-a cuprins un fior de gheaţă, ca şi cum cine ştie ce calamitate se abătuse asupra mea.

Era chipul Cenuşăresei.