Capitolul XXII.

Descopăr iubirea.

Câteva clipe am rămas împietrit, cu fotografia încă în mână. Apoi, apelând la toate resursele mele ca să par eu, cel firesc, am înapoiat-o. În acelaşi timp, i-am aruncat o privire rapidă lui Poirot. Observase ceva? Însă, spre uşurarea mea, nu părea să mă fi studiat. Cu siguranţă îi scăpase atitudinea mea neobişnuită.

Se ridică sprinten.

— N-avem timp de pierdut. Trebuie să ne grăbim. Totul e bine… marea va fi calmă.

În zarva plecării n-am avut timp de gândit, dar, odată ajuns la bordul vaporului, scăpat de privirile lui Poirot (care, ca de obicei, exersa „cea mai eficace metodă împotriva răului de mare”), m-am adunat şi am început să judec lucrurile la rece. Câte ştia Poirot? Era avizat că însoţitoarea mea din tren şi Bella Duveen erau una şi aceeaşi persoană? De ce se dusese la Hôtel du Phare? Spre binele meu, aşa cum crezusem? Sau fusesem prea naiv când gândisem aşa şi, de fapt, vizita lui avusese un scop mai adânc şi mai sinistru?

Dar, în orice caz, de ce se pornise s-o caute pe fata asta? O bănuia de a-l fi văzut pe Jack Renauld asasinându-şi tatăl? Sau bănuia… dar era imposibil! Fata n-avea pică pe bătrânul Renauld şi nici motiv ca să-i dorească moartea. Ce o făcuse să se reîntoarcă la locul crimei? Am analizat faptele cu mare grijă. Ea trebuie că se dăduse jos din tren la Calais, unde m-am despărţit de ea în ziua aceea. Nu era de mirare că n-o văzusem pe vapor. Dacă luase masa la Calais şi apoi plecase cu trenul la Merlinville, ajunsese la vila Genevičve exact în jurul orei indicate de Françoise. Ce făcuse după ce părăsise casa imediat după zece? Fie s-a dus la un hotel, fie s-a întors la Calais. Şi apoi? Crima fusese comisă marţi noaptea. Joi dimineaţă, era din nou la Merlinville. Chiar să-l fi părăsit de tot? Mă îndoiam foarte tare. Ce o reţinea aici… speranţa că o să-l vadă pe Jack Renauld? Îi spusesem (căci la vremea aceea aşa credeam) că el e în plină călătorie spre Buenos Aires. Posibil să fi aflat că „Anzora” nu ridicase ancora, iar ea trebuia neapărat să-l vadă pe Jack. Jack Renauld, întors s-o vadă pe Marthe Daubreuil, se întâlnise, în schimb, faţă-n faţă cu fata pe care o părăsise fără milă?

Începeam să mă limpezesc. Dacă lucrurile stăteau cu adevărat aşa, asta putea constitui alibiul de care Jack avea nevoie. Chiar şi în această situaţie, tăcerea lui era greu de explicat. De ce nu o spunea deschis? Se temea că fosta lui combinaţie ar fi ajuns la urechile domnişoarei Daubreuil? Am clătinat din cap, nesatisfăcut. Treaba n-ar fi produs cine ştie ce zarvă, o idilă între un băiat nebunatic şi o fată, atâta tot, am reflectat eu cu cinism, nu renunţi la un fiu de milionar pentru o afacere de doi bani.

Cel puţin nu asta ar fi făcut franţuzoaica săracă, care, pe deasupra, îl şi iubea cu pasiune.

În linii mari, afacerea mi se părea încurcată şi nesatisfăcătoare. Îmi displăcea profund că mă asociasem cu Poirot la vânarea acestei fete, dar nu vedeam nici o cale de a evita asta fără să-i dezvălui totul lui Poirot, ceea ce, din anumite motive, nu-mi convenea.

La Dover, Poirot apăru proaspăt şi zâmbitor. Călătoria noastră la Londra fu lipsită de evenimente. Era trecut de nouă când am ajuns şi am presupus că ne vom duce direct la apartamentul nostru, fără să întreprindem nimic până dimineaţă. Însă Poirot avea alte planuri.

— Nu trebuie să irosim timpul, prietene. Vestea arestării nu va apare în ziarele engleze decât poimâine, dar şi aşa, tot nu trebuie să pierdem timpul.

Nu i-am prea înţeles raţionamentul dar m-am mulţumit doar să-l întreb cum va proceda ca să dea de urma fetei.

— Ţi-l aminteşti pe Joseph Aarons, agentul teatral? Nu? L-am ajutat într-o mică problemă cu un luptător japonez. O drăguţă mică problemă, pe care trebuie să ţi-o povestesc într-o zi. Cu siguranţă el ne va putea ajuta să găsim ceea ce căutăm.

Ne-a luat ceva timp să dăm de bârlogul lui Joseph Aarons şi trecuse de miezul nopţii când am ajuns la el. Îl salută pe Poirot plin de căldură şi se arătă gata să ne fie de folos în orice privinţă.

— Nu cred să existe ceva legat de profesia asta pe care să nu-l ştiu, spuse el, cu o siguranţă de sine, demnă de invidiat.

— Eh bien, domnule Aarons, vreau să găsesc o tânără pe care o cheamă Bella Duveen.

— Bella Duveen. Cunosc numele, dar pe moment nu ştiu de unde să-l iau. Ce specialitate are?

— Asta n-o ştiu… însă uite fotografia ei.

Domnul Aarons o studie un moment, apoi chipul i se lumină.

— Asta e! Îşi dădu el cu palma peste frunte. Cuplul Dulcibella!

— Cuplul Dulcibella?

— Chiar aşa. Sunt surori: Acrobate, dansatoare, cântăreţe. Au un număr chiar foarte reuşit. Sunt pe undeva, prin provincie, aşa cred… dacă n-or fi în vacanţă, în ultimele două sau trei săptămâni au fost la Paris.

— Poţi să afli precis unde le pot găsi?

— Floare la ureche. Mergeţi acasă şi mâine veţi primi un bilet de la mine.

Cu promisiunea asta, l-am părăsit. Se părea că nu se lăudase degeaba. În ziua următoare, cam pe la unsprezece, am primit biletul.

„Surorile Dulcibella sunt la palatul din Coventry. Succes.”

Fără prea multă vorbă, am pornit spre Coventry. Poirot nu întrebă nimic la teatru, ci se mulţumi să cumpere bilete pentru spectacolul din seara aceea.

Reprezentaţia era plictisitoare în ultimul grad… sau, poate, dispoziţia mea mă făcea s-o văd aşa. Familii de japonezi se balansau nesigur, pretinşi bărbaţi moderni, îmbrăcaţi în costume de seară gri şi cu părul uns din abundenţă, interpretau o scenetă în stil scoţian, vorbind repede şi dansând uluitor, o primadonă corpolentă atacă cea mai înaltă notă a registrului uman, un comic îl imita pe domnul George Robey şi eşuă magistral.

În sfârşit, fu anunţat şi numărul următor, cel al „Cuplului Dulcibella”. Inima îmi bătea înfiorător. Şi, iată-le!. erau amândouă acolo, pereche, una cu părul ca inul, alta brunetă, de aceeaşi statură, cu fustiţe scurte, înfoiate şi cu imense papioane. Păreau o pereche de fetiţe extrem de picante. Au început să cânte. Vocile lor erau limpezi şi corecte, puţin cam subţirele şi teatrale, dar atractive.

Era un număr foarte drăguţ. Dansau bine şi au executat câteva numere de acrobaţie inteligent concepute. Textele cântecelor erau vioaie şi pline de haz. Când cortina căzu, sala izbucni în aplauze furibunde. Era limpede că surorile Dulcibella avuseseră succes.

Brusc, am simţit că nu mai pot să rămân. Trebuia să ies la aer. I-am spus lui Poirot că plec.

— Du-te liniştit, prietene. Pe mine mă amuză, aşa că voi rămâne până la sfârşit. Ne revedem mai târziu.

De la teatru până la hotel erau doar câţiva paşi. M-am dus în camera de zi, am comandat whisky cu sifon şi am început să beau, privind meditativ în gol. Am auzit deschizându-se uşa şi am întors capul crezând că era Poirot. Apoi am sărit în picioare. În prag stătea Cenuşăreasa. Începu să vorbească şovăitor, cu respiraţia uşor întretăiată.

— V-am văzut în faţă. Pe dumneata şi pe prietenul dumitale. Când ai plecat, am aşteptat ascunsă şi te-am urmărit. Ce căutaţi… în Coventry? Ce faceţi aici, în noaptea asta? Omul care era cu dumneavoastră… e detectivul?

Stătea acolo, cu mantia pe care şi-o aruncase peste costumul de scenă alunecându-i de pe umeri. Sub ruj, i-am văzut faţa albă ca varul şi am auzit groaza din glasul ei. Şi în acel moment am înţeles totul… am înţeles de ce Poirot o căuta şi de ce îi era ei frică şi mi-am înţeles, în sfârşit, inima.

— Da, am răspuns blând.

— Mă caută… pe mine? Şopti ea.

Atunci, cum nu am răspuns imediat, fata se prăbuşi într-un fotoliu şi izbucni într-un plâns amar şi zguduitor.

Am îngenuncheat lângă ea, am luat-o în braţe, şi i-am ridicat părul ce-i căzuse pe faţă.

— Nu plânge, copilă, nu plânge, pentru numele lui Dumnezeu. Aici eşti în siguranţă. Am să am grijă de tine. Nu plânge, iubito. Nu plânge. Ştiu… ştiu totul.

— Oh, nu ştii!

— Ba eu cred că da. Şi, după câteva clipe, când hohotele ei se mai liniştiră, am întrebat: Tu ai luat cuţitul, nu-i aşa?

— Da.

— De asta m-ai rugat să-ţi arăt împrejurimile? De asta te-ai prefăcut că ai leşinat?

Confirmă din nou. Era ciudat ce am gândit în acel moment, dar eram bucuros că ăsta fusese motivul pentru care făcuse tot ce făcuse… şi nu doar dintr-o curiozitate bolnavă şi morbidă, cum crezusem la vremea respectivă. Cât de convingător îşi jucase rolul în ziua aceea, învingându-şi teama şi tremuratul de care trebuie să fi fost cuprinsă. Bietul suflet, ce povară grea trebuie să poarte de pe urma unei nechibzuinţe de moment!

— De ce ai luat cuţitul? Am întrebat.

Îmi răspunse exact ca un copil:

— Îmi era frică să nu fie amprente pe el.

— Dar nu mai ţineai minte că purtaseşi mănuşi?

Clătină din cap încurcată, apoi rosti încetişor:

— O să mă duceţi la… la poliţie?

— Sfinte Doamne, nu!

— De ce?

Nu era nici locul, nici momentul potrivit pentru o declaraţie de dragoste… şi Dumnezeu ştie, niciodată nu-mi imaginasem că iubirea mă va cuprinde sub o asemenea înfăţişare. Dar i-am răspuns cât se poate de simplu şi firesc.

— Pentru că te iubesc, Cenuşăreaso.

Îşi lăsă capul în jos, parcă ruşinată şi murmură cu glasul întretăiat.

— Nu poţi… nu poţi… dac-ai şti… şi atunci, ca şi cum s-ar fi adunat, mă privi drept în faţă şi întrebă:

— De fapt, ce ştii?

— Ştiu că te-ai întâlnit cu domnul Renauld în noaptea aceea. El ţi-a oferit un cec pe care l-ai rupt indignată. Apoi ai ieşit din casă… M-am oprit.

— Continuă. Şi, mai departe?

— Nu ştiu dacă ştiai că Jack Renauld urma să vină acasă în noaptea aia sau dacă doar ai sperat să prinzi ocazia să-l vezi, dar ai aşteptat prin apropiere. Probabil erai nefericită şi te plimbai fără ţintă… însă, în orice caz, chiar înainte de miezul nopţii erai acolo, aproape, şi ai văzut un bărbat pe terenul de golf…

M-am oprit din nou. Ghicisem adevărul chiar din clipa în care intrase în încăpere, însă acum, filmul evenimentelor mi se derula în faţa ochilor cu şi mai mare claritate. Vedeam modelul deosebit al pardesiului de pe corpul neînsufleţit al domnului Renauld, şi mi-am amintit şi asemănarea uimitoare care mă şocase într-atât încât, pentru o clipă, crezusem că mortul reînviase, când fiul său se năpustise în salon.

— Continuă, repetă fata cu fermitate.

— Îmi închipui că era cu spatele la tine… dar l-ai recunoscut, sau ai crezut că l-ai recunoscut. Mersul şi ţinuta îţi erau familiare, ca şi modelul pardesiului. Am făcut o pauză. În tren mi-ai spus că ai în vene sânge italian şi că asta o să te bage în bucluc într-o zi. Într-una dintre scrisorile trimise lui Jack Renauld l-ai ameninţat. Când l-ai văzut acolo, supărarea şi gelozia te-au orbit… şi ai lovit! Nu cred nici o clipă că ai avut de gând să-l omori. Dar chiar l-ai omorât, Cenuşăreaso.

Îşi acoperi faţa cu mâinile şi spuse, cu o voce îngrozită:

— Ai dreptate… ai dreptate… a fost cum spui. Apoi se întoarse spre mine aproape sălbatic. Şi mă iubeşti? Ştiind toate astea, mă poţi iubi?

— Nu ştiu, am răspuns, puţin istovit. Cred că dragostea este… un lucru de care n-ai cum scăpa. Am încercat, ştiu… chiar din prima zi când te-am întâlnit. Dar dragostea a fost mai puternică decât mine.

Şi atunci, când mă aşteptam mai puţin, fata se aruncă la podea şi începu să hohotească sfâşietor.

Am îngenunchiat din nou lângă ea, liniştind-o cum am putut de bine.

— Să nu-ţi fie frică de mine, Bella. Te conjur, în numele lui Dumnezeu, nu te teme de mine. Te iubesc, e adevărat… dar nu-ţi cer nimic în schimb. Numai să mă laşi să te ajut. Iubeşte-l în continuare dacă vrei, dar lasă-mă pe mine să te ajut căci el nu poate.

A fost ca şi cum i-aş fi dat cu ceva în cap. Îşi luă mâinile de pe faţă şi se uită lung la mine.

— Tu asta crezi? Şopti. Crezi că eu îl iubesc pe Jack Renauld?

Şi, râzând şi plângând în acelaşi timp, îşi aruncă braţele după gâtul meu şi îşi lipi faţa dulce de a mea.

— Nu cum te iubesc pe tine, şopti ea. În nici un caz, cum te iubesc pe tine.

Îşi trecu buzele peste faţa mea, apoi, întâlnindu-mi gura, mă sărută iar şi iar, cu o dulceaţă şi-o patimă greu de închipuit. Acea frenezie minunată n-am s-o uit… nu, n-am s-o uit câte zile voi avea!

Un zgomot ne-a făcut să ne uităm înspre uşă. Poirot stătea în prag şi ne privea.

N-am stat pe gânduri. Dintr-un salt am fost lângă el şi l-am imobilizat.

— Repede, i-am spus fetei. Pleacă de aici, cât poţi de repede. Am să-l ţin.

Cu o ultimă privire spre mine, fata trecu pe lângă noi şi părăsi camera. Îl ţineam pe Poirot într-o încleştare de oţel.

— Mon ami, rosti el, blând, dumneata te pricepi chiar foarte bine la treburile de genul ăsta. Bărbatul puternic mă ţine ca într-o menghină, iar eu sunt neajutorat ca un copil. Doar că toată chestia asta e inconfortabilă şi niţel caraghioasă. Hai să stăm jos şi să ne calmăm.

— N-ai s-o urmăreşti?

— Mon Dieu! Nu. Eu sunt Giraud? Dă-mi drumul, prietene.

Ţinându-l sub ochiul meu bănuitor, căci, ca să-i fac un compliment, ştiam foarte bine, nu ne puteam compara ca isteţime, l-am eliberat din strânsoare. Poirot se lăsă să cadă într-un fotoliu şi începu să-şi frece braţul cu delicateţe.

— Ai o putere de taur când eşti încolţit, Hastings. Eh bien, şi crezi că te-ai purtat frumos cu bătrânul tău prieten? Ţi-am arătat fotografia fetei şi ai recunoscut-o, dar n-ai suflat o vorbă.

— Nici nu era nevoie dacă tot ai ştiut că am recunoscut-o, i-am răspuns cu o oarecare amărăciune. Aşadar, Poirot o ştiuse tot timpul! Nu-l păcălisem nici un moment.

— Ta-ta. Nu ştiai că ştiu. Şi ai mai şi lăsat fata să scape după ce o găsisem atât de greu! Eh bien, problema se pune în felul următor: ai de gând să lucrezi cu mine sau împotriva mea, Hastings?

N-am răspuns imediat. Mă îndurera gândul că am s-o rup cu vechiul meu prieten. Totuşi, trebuia să lupt împotriva lui. Eram hotărât; oare mă va ierta vreodată? Poirot continuă să rămână extrem de calm, însă îi cunoşteam minunata stăpânire de sine.

— Poirot, am spus, îmi pare rău. Recunosc, m-am purtat urât cu tine. Însă, uneori nu ai de ales. Iar de acum înainte trebuie să merg pe drumul meu.

Poirot dădu din cap de câteva ori.

— Înţeleg, spuse. Luminiţele ironice din priviri îi dispăruseră şi îmi vorbea cu o sinceritate şi o blândeţe care mă surprindeau. Asta e, prietene! Aşa vine iubirea… nu ca o adiere înmiresmată cum ţi-ai imaginat, ci cu paşi mari, sălbatici, de tigru. Măi, măi… eu te-am avertizat. Când am înţeles că fata asta ar fi luat cuţitul, te-am avertizat. Poate îţi aminteşti. Dar întotdeauna e prea târziu. Dar, spune-mi, cât de mult ştii?

I-am susţinut, drept, privirea.

— Nimic din ce mi-ai putea spune n-ar fi o surpriză pentru mine, Poirot. Înţelege. Însă în cazul în care te gândeşti s-o urmăreşti iar pe domnişoara Duveen, aş vrea să-ţi fie foarte clar un lucru. Dacă ai vreo idee că ea are vreo legătură cu crima, sau dacă crezi că ea e misterioasa doamnă care l-a vizitat pe domnul Renauld în noaptea aceea, te înşeli. În ziua aceea am călătorit cu ea din Franţa şi seara m-am despărţit de ea în gara Victoria, aşa încât îi era imposibil să fi fost în Merlinville.

— Ah! Poirot mă privi gânditor. Ai putea jura asta la proces?

— Mai mult ca sigur că aş jura.

Poirot se ridică şi se înclină.

— Mon ami! Vive l'amour! Poate face minuni. Hotărât, modul în care ai ticluit asta e ingenios. Îl înfrânge chiar pe Hercule Poirot!