Capitolul XXIII.

Noi dificultăţi.

După un moment de stres, ca acela pe care tocmai l-am descris, calmarea a venit de la sine. M-am dus la culcare într-o notă de triumf, însă, când m-am deşteptat, mi-am dat seama că, pentru mine, bătălia încă nu se terminase. Era adevărat, nu vedeam nici o fisură în alibiul pe care-l inventasem instantaneu. Trebuia doar să-mi menţin povestea şi nu vedeam cum ar mai fi putut fi Bella bănuită de această crimă. Între noi doi nu era vorba de o veche şi strânsă prietenie care să facă să fiu bănuit de sperjur. Se putea dovedi că, de fapt, nu ne întâlniserăm decât de trei ori. Nu, eram mulţumit de ideea mea… oare nu însuşi Poirot recunoscuse că era genială?

Numai că, simţeam că nu-mi va fi deloc uşor. Foarte frumos din partea vechiului meu prieten că se recunoscuse învins pe moment. Însă aveam prea mare respect pentru isteţimea lui ca să cred că se va complace în situaţia asta. Părerea despre propria-mi inteligenţă era prea umilă când era cazul să mă înfrunt cu el. Poirot nu se va lăsa învins, într-un fel sau altul, va reuşi să întoarcă scorul în favoarea lui, tocmai când mă voi aştepta mai puţin.

Ne-am întâlnit la micul dejun ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Calmul lui Poirot era desăvârşit, totuşi, mi s-a părut că remarc o uşoară rezervă în atitudinea lui, ceea ce era nou pentru mine. După micul dejun, l-am anunţat că intenţionam să fac o mică plimbare. În privirea lui Poirot străluci o undă maliţioasă.

— Dacă vrei să obţii o anumită informaţie, nu e nevoie să te deranjezi. Poate că-ţi spun eu ceea ce doreşti să afli. Surorile Dulcibella şi-au anulat contractul şi au plecat din Coventry într-o direcţie necunoscută.

— Chiar e adevărat, Poirot?

— Poţi să mă crezi, Hastings. Primul lucru pe care l-am făcut în dimineaţa asta a fost să mă informez. De altfel, la ce te aşteptai?

Asta era adevărat, la ce m-aş fi putut aştepta în situaţia dată? Cenuşăreasa profitase de micul avans pe care fusesem în stare să i-l ofer, şi n-ar fi avut de ce să mai piardă timpul, riscând să fie ajunsă de urmăritorul ei. Chiar asta fusese şi intenţia mea când o ajutasem. Cu toate acestea, eram conştient că picasem în plasa unor noi dificultăţi.

Nu aveam absolut nici un mijloc de a comunica cu fata, ori, era vital să cunoască planul pe care-l urzisem pentru a o apăra. Bineînţeles că era posibil ca să-mi trimită o veste într-un mod sau altul, dar nu prea credeam. Nu se putea să nu fie conştientă de riscul pe care şi-l asuma în cazul în care mesajul ar fi încăput în mâinile lui Poirot care, în felul acesta, putea să-i ia urma. Era clar că singurul ei gând fusese să dispară mai repede.

Dar, între timp, ce făcea Poirot? L-am studiat cu atenţie. Avea un aer dintre cele mai inocente şi privea meditativ undeva, departe. Părea mult prea detaşat şi pasiv ca să mă simt liniştit. Învăţasem să-l cunosc şi ştiam că, cu cât părea mai inofensiv, cu atât era mai periculos. Indiferenţa lui mă alarmă. Observând unda de nelinişte din ochii mei, zâmbi blând.

— Te miră, Hastings? Te întrebi de ce n-am început urmărirea?

— Păi… cam aşa ceva.

— Asta ai fi făcut-o dumneata, dacă ai fi fost în locul meu. Te înţeleg. Însă eu nu sunt dintre aceia care să-mi fac de lucru alergând de colo-colo prin toată ţara, căutând acul în carul cu fân, cum spuneţi voi, englezii. Nu, las-o pe domnişoara Duveen să plece. Fără doar şi poate, o voi găsi când va veni timpul. Până atunci, mă mulţumesc să aştept.

L-am privit neîncrezător. Căuta să mă păcălească? Aveam senzaţia iritantă că, chiar şi acum, era stăpân pe situaţie. Sentimentele de superioritate mă părăseau treptat. Contribuisem la fuga fetei şi ticluisem un plan grozav de a scăpa de consecinţele actului ei nebunesc… însă în mintea mea nu eram liniştit. Calmul perfect al lui Poirot îmi provoca mii de întrebări neliniştitoare.

— Poirot, presupun că nu trebuie să te întreb ce planuri ai. Nu mai am nici un drept.

— Dimpotrivă, prietene. Nu-i nici un secret. Ne vom întoarce fără întârziere în Franţa.

— Ne?

— Bine-nţeles, „ne”! Îţi dai foarte bine seama că nu trebuie să-l scapi din ochi pe Papa Poirot. Ei, nu-i aşa, prietene? Dar, dacă doreşti, rămâi în Anglia…

Am clătinat din cap. O nimerise în plin. Nu-mi puteam permite să-l pierd din vedere. Cum nu aveam de ce să mă aştept la confidenţe din partea lui, măcar puteam să-i controlez acţiunile. Singurul pericol pentru Bella venea din partea lui. Giraud şi poliţia franceză habar n-aveau de existenţa ei. Trebuia să mă ţin după el cu orice preţ.

Poirot mă urmărea atent, în timp ce mă gândeam la toate astea, şi dădu din cap, mulţumit.

— Am dreptate, nu-i aşa? Şi cum te văd în stare să încerci să mă urmăreşti sub cine ştie ce deghizare caraghioasă, cum ar fi, de pildă, o barbă falsă, pe care oricine ar ghici-o, bien entendu, prefer să vorbim împreună. Aş fi foarte mâhnit ca cineva să râdă de dumneata.

— Foarte bine, atunci. Însă vreau să te avertizez, în mod prietenesc…

— Ştiu… ştiu tot. Eşti duşmanul meu! Fii, deci. Asta nu mă deranjează deloc.

— Atâta timp cât totul e corect şi stabilit n-am nici un fel de obiecţie.

— Ai o pasiune pur englezească pentru „fair play”! Acum că ţi-ai liniştit scrupulele, să plecăm imediat. Nu e timp de pierdut. Şederea noastră în Anglia a fost scurtă, dar eficientă. Ştiu… ce vroiam să ştiu.

Tonul îi era senin, dar am citit în el o ameninţare voalată.

— Totuşi… am început, apoi m-am oprit.

— Rămâne cum am stabilit. Fără îndoială că eşti mulţumit de rolul pe care îl joci. Cât despre mine, eu mă ocup de Jack Renauld.

Jack Renauld! Numele m-a făcut să tresar. Uitasem complet de acest aspect al cazului. Jack Renauld în închisoare, cu umbra ghilotinei atârnând deasupra capului său! Rolul pe care îl jucam mi-a apărut într-o lumină mult mai sinistră. Puteam s-o salvez pe Bella… însă, în felul acesta, riscam să trimit la moarte un nevinovat.

Am îndepărtat gândul îngrozit. Asta nu putea să se întâmple. Va fi achitat. Va fi achitat în mod sigur! Dar frica mă cuprinse din nou. Totuşi, presupunând că nu va fi? Ce se va întâmpla atunci? Îl voi avea pe conştiinţă. Ce gând cumplit! Ce era de făcut? Să mă hotărăsc… Bella sau Jack Renauld? Inima mă îmboldea s-o salvez pe fata iubită oricât m-ar costa. Dar dacă preţul era viaţa celuilalt, problema se schimba.

Ce ar fi spus fata însăşi? Mi-am amintit că nu-i spusesem o vorbă despre arestarea lui Jack Renauld. Prin urmare, nu ştia nimic despre faptul că al ei iubit era închis sub oribila acuzaţie de a fi comis o crimă pe care, de fapt, nu o comisese. Ar fi fost de acord să-şi salveze viaţa cu preţul vieţii lui? În mod cert, nu trebuia să facă nimic nesăbuit. Jack Renauld putea şi probabil va fi achitat şi fără intervenţia ei. Aşa fiind, era bine. Dar dacă nu era aşa?. Era o întrebare îngrozitoare, fără răspuns: Mi-a trecut prin minte că pe ea n-o ameninţa pedeapsa capitală, în cazul ei, circumstanţele în care se comisese crima, erau cu totul altele. Pentru ea puteau pleda gelozia şi furia de moment, iar tinereţea şi frumuseţea ei ar fi putut face chiar mai mult. Faptul că dintr-o eroare fusese omorât bătrânul Renauld şi nu fiul său nu justifica crima, şi oricât de blândă ar fi fost sentinţa juraţilor, tot ar fi însemnat ani lungi de detenţie.

Nu, Bella trebuia protejată. Dar, în acelaşi timp, trebuia salvat şi Jack Renauld. Cum se puteau realiza toate astea, nu-mi era deloc clar. Însă, îmi puneam speranţă în Poirot. El ştia. Indiferent cum, el va reuşi să salveze un nevinovat. Trebuia să găsească el un pretext, altul decât cel real. Probabil va fi dificil, dar va reuşi el cumva, iar cu Bella scăpată de a fi acuzată şi cu Jack Renauld achitat, totul va fi grozav.

Îmi repetam asta încontinuu, însă, în adâncul sufletului meu persista, totuşi, acea teamă rece.