Capitolul XXIV.

„Salvaţi-l!”

Am părăsit Anglia cu vaporul de după-amiază, şi dimineaţa următoare eram la Saint-Omer, unde era închis Renauld.

Poirot îl vizită de îndată pe domnul Hautet, şi, cum nu ridică nici o obiecţie în a-l acompania, l-am însoţit.

După câteva formalităţi preliminare, furăm conduşi în biroul judecătorului de instrucţie. Ne salută cordial.

— Mi s-a spus că v-aţi întors din Anglia, domnule Poirot. Mă bucur să aflu că n-a trebuit să vă pierdeţi timpul pe-acolo.

— E drept că am fost în Anglia, domnule judecător, însă doar pentru o scurtă vizită. O chestiune colaterală, însă una pe care mi-o închipuiam c-ar putea relansa cazul.

— Şi-l relansează?

Poirot se mulţumi să ridice din umeri. Domnul Hautet clătină din cap şi oftă.

— Mă tem că trebuie să ne resemnăm. Animalul ăla de Giraud, cu manierele lui dezgustătoare, e fără îndoială deştept! Nu prea sunt şanse să fi greşit.

— Credeţi că nu, domnule judecător?

Fu rândul judecătorului să ridice din umeri.

— Eh bien, sincer vorbind… confidenţial, c'est entendu, puteţi trage altă concluzie?

— Domnule judecător, ca să fiu sincer, mi se pare că multe elemente rămân nelămurite.

— Cum ar fi?…

Însă Poirot nu se lăsă tras de limbă.

— Încă nu mi le-am ordonat, răspunse. Am făcut doar o remarcă generală. Îmi plăcea tânărul şi aş fi cumplit de mâhnit să-l ştiu vinovat de o crimă atât de odioasă. Apropo, el ce a avut de spus în problema asta?

Judecătorul se încruntă.

— Nu pot să-l înţeleg. Pare incapabil să găsească ceva întru apărarea sa. A fost extrem de greu să-l facem să răspundă la întrebări. Se mulţumeşte doar să nege, iar în rest, tace cu încăpăţânare. Mâine îl interoghez din nou. N-aţi dori să fiţi şi dumneavoastră de faţă?

Am acceptat invitaţia cu nerăbdare.

— Un caz dureros, zise domnul Hautet şi oftă. Este foarte profundă compasiunea mea pentru doamna Renauld.

— Cum se simte?

— Încă nu şi-a recăpătat cunoştinţa. Biata femeie, într-un fel e mai bine, căci măcar nu suferă. Doctorii spun că-i în afară de orice pericol; însă când îşi va reveni va trebui să evite supărările. Situaţia în care se află se datorează şocului mult prea mare pe care l-a suferit. Ar fi îngrozitor să-şi fi pierdut minţile, dar nu m-ar mira deloc… nu, chiar deloc.

Domnul Hautet se lăsă pe spate, scuturând din cap cu un gen de mulţumire sumbră în faţa acestei perspective întunecate.

După un timp îşi reveni şi rosti brusc:

— Mi-am adus aminte. Am o scrisoare pentru dumneavoastră, domnule Poirot. Numai puţin, să văd unde-am pus-o.

Începu să cotrobăie printre hârtii. În cele din urmă găsi misiva şi i-o înmână lui Poirot.

— Mi-a fost trimisă mie, ca s-o fac să vă parvină, explică judecătorul. Cum, însă, n-aţi lăsat nici o adresă, n-am ştiut unde să v-o trimit.

Poirot studie curios scrisoarea. Scrisul era mare, înclinat şi aparţinea fără îndoială unei femei. Poirot nu o deschise. O băgă în buzunar şi se ridică.

— Ŕ demain, atunci, domnule judecător. Mii de mulţumiri pentru amabilitate.

— Plăcerea a fost de partea mea. Sunt la ordinele dumneavoastră. Toţi tinerii ăştia detectivi aparţinând şcolii lui Giraud seamănă între ei ca două picături de apă… nepoliticoşi şi dispreţuitori. Nu-şi dau seama că un judecător de instrucţie cu… ăăă… experienţa mea are un anumit discernământ, un anumit flair. Enfin! Politeţea vechii şcoli e mult mai pe gustul meu. De aceea, dragul meu prieten, cere-mi orice. Noi doi mai ştim câte ceva… ei?

Şi râzând gros, încântat de sine şi de noi, domnul Hautet ne ură noroc. Îmi pare rău că trebuie să reproduc remarca lui Poirot, făcută în timp ce străbăteam coridorul.

— Un imbecil desăvârşit! De o prostie care-ţi stârneşte mila.

Tocmai părăseam clădirea când ne-am întâlnit faţă în faţă cu Giraud. Arăta mai spilcuit ca oricând şi complet mulţumit de el însuşi.

— Aha! Domnul Poirot, exclamă el. Deci, v-aţi întors din Anglia!

— După cum se vede.

— Îmi închipui că sfârşitul cazului e aproape.

— De acord cu dumneavoastră, domnule Giraud.

Poirot vorbea pe un ton moale. Purtarea sa oarecum umilă părea să-l încânte pe celălalt.

— Ce ţi-e şi cu criminalii ăştia papă-lapte! N-are nici o idee cum să se apere. E extraordinar!

— Atât de extraordinar că-ţi dă de gândit, nu-i aşa?

— Întrebă Poirot încetişor.

Însă Giraud nici măcar nu asculta. Îşi răsucea vesel bastonul.

— O zi bună, domnule Poirot. Mă bucur că până la urmă v-aţi convins de vinovăţia lui Jack Renauld.

— Pardon! Dar nu sunt deloc convins. Renauld e nevinovat.

Giraud îl privi un moment… apoi izbucni în râs, ciocănindu-şi fruntea cu un gest semnificativ şi remarcă scurt: „Toqué”.

Poirot îşi îndreptă spatele. În ochi îi apăru o lumină primejdioasă.

— Domnule Giraud, de-a lungul acestui caz, m-aţi insultat în mod deliberat! Aveţi nevoie să vi se dea o lecţie. Sunt gata să pun la bătaie 500 de franci că voi găsi criminalul domnului Renauld înaintea dumneavoastră. De acord?

Giraud se uită cu milă la el şi repetă:

— Toqué!

— Haideţi o dată, îl repezi Poirot, sunteţi de acord?

— N-am nici o dorinţă să vă iau banii.

— Fiţi pe pace, n-o să mi-i luaţi.

— Oh, atunci, bine, s-a făcut! Spuneţi că purtarea mea e insultătoare. Eh bien, o dată sau de două ori, purtarea dumneavoastră m-a supărat pe mine.

— Sunt încântat s-o aud. Bună ziua, domnule Giraud. Să mergem, Hastings.

N-am scos un cuvânt tot drumul. Aveam inima grea. Poirot îşi dăduse foarte clar intenţia pe faţă. Mă îndoiam mai mult ca niciodată de puterea mea de a o salva pe Bella. Întâlnirea asta nefericită cu Giraud îl aţâţase pe Poirot şi-i redeşteptase ambiţia.

Am simţit o mână pe umăr şi, întorcându-mă, l-am văzut pe Gabriel Stonor. Ne-am oprit şi l-am salutat, iar el propuse să ne însoţească până la hotel.

— Dar ce faceţi aici, domnule Stonor? Întrebă Poirot.

— Trebuie să fii alături de prieteni la greu, răspunse celălalt, sec. Mai ales când sunt acuzaţi pe nedrept.

— Deci, dumneavoastră nu credeţi că Jack Renauld a comis crima? Am întrebat repede.

— Bine-nţeles că nu cred. Îl ştiu pe flăcău. Trebuie să admit că unele din isprăvile lui m-au lăsat complet mască, dar în nici un caz asta din urmă; în ciuda modului prostesc în care se comportă, n-am să cred niciodată că Jack Renauld e criminal.

L-am privit cu căldură pe secretar. Vorbele lui parcă-mi luaseră o greutate de pe inimă.

— N-am nici o îndoială că multă lume gândeşte ca dumneavoastră, am spus. Există absurd de puţine dovezi împotriva lui. Aş spune că nu există nici un dubiu în privinţa achitării lui… absolut nici un dubiu.

Însă Stonor nu răspunse întocmai cum aş fi dorit.

— Aş da orice să fie ca dumneavoastră, spuse grav. Se întoarse către Poirot. Ce părere aveţi, domnule?

— Cred că lucrurile stau rău pentru el, răspunse Poirot liniştit.

— Credeţi că e vinovat?

— Nu. Dar cred că va fi greu să i se dovedească nevinovăţia.

— Comportarea lui e a naibii de ciudată, mormăi Stonor. Desigur, îmi dau seama că în spatele acestei afaceri se ascund mult mai multe treburi decât lasă să se vadă. Giraud nu vede asta pentru că priveşte din afară, dar toată povestea e a naibii de ciudată. În orice caz, dacă doamna Renauld vrea să ascundă ceva, la fel voi face şi eu. Am prea mare respect pentru felul ei de a judeca şi oricum, e treaba ei, nu am de ce să-mi bag eu nasul, dar nu pot să spun acelaşi lucru şi despre atitudinea lui Jack. S-ar zice că vrea să se creadă că e vinovat.

— Dar e absurd! Am izbucnit. Dacă ne gândim numai la un lucru, la cuţit… M-am oprit, nesigur, neştiind în ce măsură ar fi fost Poirot încântat să vorbesc despre asta. Am continuat, alegându-mi cu grijă cuvintele: Ştim că în seara aceea cuţitul nu putea fi în posesia lui Jack Renauld. Doamna Renauld ştie asta.

— E adevărat, spuse Stonor. Nu încape îndoială că atunci când îşi va reveni, o va spune, şi poate chiar mai mult. Acum trebuie să vă părăsesc.

— O clipă. Poirot îi puse mâna pe umăr. Puteţi să mă înştiinţaţi imediat ce doamna Renauld îşi va fi recăpătat cunoştinţa?

— Bine-nţeles. S-a făcut.

— Treaba cu cuţitul e clară, Poirot am spus în timp ce urcam scările. Nu puteam spune mai mult în faţa lui Stonor.

— Ai făcut foarte bine. Trebuie să păstrăm doar pentru noi ceea ce ştim, cât mai mult cu putinţă. Cât despre cuţit, nu cred că-l va ajuta prea mult pe Jack Renauld. Ţi-aduci aminte că, înainte de a pleca din Londra, am lipsit o oră?

— Da.

— Ei bine, am încercat să-l găsesc pe cel căruia i-a comandat Jack Renauld suvenirurile. N-a fost prea greu. Eh bien, Hastings, i s-a dat comandă nu pentru două, ci pentru trei cuţite.

— Deci…

— Deci, după ce i-a dat unul mamei sale şi unul Bellei Duveen, pe al treilea l-a păstrat fără doar şi poate pentru el. Nu, Hastings, mă tem că problema cuţitului nu-l va salva pe Jack Renauld de la ghilotină.

— Asta nu se poate întâmpla! Am strigat, îngrozit.

Poirot clătină din cap, nesigur.

— Ai să-l salvezi! Am strigat din nou, hotărât.

Poirot îmi aruncă o privire uscată.

— Şi cum crezi c-ar fi posibil? Mă întrebă.

— În vreun alt fel, am îngăimat.

— Ah! Sapristi! Dar dumneata îmi ceri să fac o minune! Nu… nu mai spune nimic. În schimb, hai să vedem ce e cu scrisoarea asta.

Scoase plicul din buzunar. Pe măsură ce citea chipul i se întunecă, apoi îmi întinse singura foaie subţire.

— Mai e o femeie pe lume care suferă, Hastings. Scrisul era grăbit, se vedea că scrisoarea fusese încropită în mare grabă.

„Stimate domnule Poirot, Dacă veţi primi această scrisoare, vă rog să-mi veniţi în ajutor. N-am la cine să apelez, iar Jack trebuie salvat cu orice preţ. Vă conjur în genunchi să ne ajutaţi.

Marthe Daubreuil”

I-am înapoiat-o, mişcat.

— Te vei duce?

— Imediat. Trebuie să comandăm un taxi.

Jumătate de oră mai târziu, eram la vila Marguerite.

Marthe ne aştepta în uşă, şi-l conduse pe Poirot înăuntru, ţinându-i mâna cu ambele ei mâini.

— Aţi venit! Ce drăguţ din partea dumneavoastră! Eram disperată, nu ştiam ce să fac. Nu mi-au dat voie nici măcar să-l văd în închisoare. Sufăr îngrozitor, aproape că am înnebunit. E adevărat ce se spune, că el nu neagă crima? Dar asta e o nebunie. E imposibil să fi făcut una ca asta! Pentru nimic în lume nu cred!

— Nici eu nu cred, domnişoară, spuse, blând, Poirot.

— Dar atunci de ce tace? Nu înţeleg.

— Poate pentru că acoperă pe cineva, sugeră Poirot, urmărind-o.

Marthe se încruntă.

— Acoperă pe cineva? Vă referiţi la mama lui? Ah, de la început am suspectat-o. Cine moşteneşte întreaga avere? Ea. E uşor să porţi doliu şi să joci cu ipocrizie rolul de văduvă. Şi se mai spune că atunci când a fost arestat a căzut… uite-aşa! Făcu un gest teatral. Şi mai mult ca sigur că domnul Stonor, secretarul, a ajutat-o. Ăştia doi sunt nişte hoţi. E drept că e mai bătrână decât el… dar ce le pasă bărbaţilor… dacă femeia e bogată!

Tonul ei avea o notă de amărăciune.

— Stonor era în Anglia am intervenit eu.

— Aşa spuse ea… dar cine poate şti?

— Domnişoară, rosti, blând, Poirot, dacă va trebui să luptăm împreună, dumneavoastră şi cu mine, trebuie să avem lucrurile clare. În primul rând vreau să vă pun o întrebare.

— Da, domnule.

— Ştiţi care e numele adevărat al mamei dumneavoastră?

Marthe îl privi o clipă, apoi, îngropându-şi faţa în mâini, începu să plângă.

— Hai, hai, o linişti Poirot, bătând-o uşurel pe umăr. Calmaţi-vă, petite, văd că ştiţi. Acum, altă întrebare. Ştiţi cine era domnul Renauld?

— Domnul Renauld? Fata înălţă capul şi se uită întrebătoare la el.

— Ah, văd că asta n-o ştiţi. Acum ascultaţi-mă cu atenţie.

Pas cu pas, trecu în revistă cazul, mai amănunţit decât o făcuse pentru mine în ziua plecării noastre spre Anglia. Marthe ascultă înmărmurită. Când Poirot termină, fata inspiră adânc.

— Sunteţi extraordinar… magnific! Sunteţi cel mai mare detectiv din lume.

Cu un gest uşor alunecă din fotoliu şi îngenunchie la picioarele lui într-o plecăciune tipic franţuzească.

— Salvaţi-l, domnule strigă. Îl iubesc atât de mult! Oh, salvaţi-l, salvaţi-l… salvaţi-l!