Capitolul XXV.

Un sfârşit neaşteptat.

A doua zi eram prezenţi la interogarea lui Jack Renauld. În ciuda timpului scurt, am fost şocat de schimbarea care se petrecuse cu tânărul arestat. Obrajii îi căzuseră, în jurul ochilor avea cearcăne grele şi arăta istovit şi absent ca unul care nu dormise câteva nopţi. Nu trădă nici o emoţie la vederea noastră.

Deţinutul şi avocatul său, maestrul Grosier, stăteau pe scaun. În faţa uşii se afla un gardian înarmat până-n dinţi. Grefierul, răbdător, şedea la masa sa. Începu interogatoriul.

— Renauld, începu judecătorul, negi că te aflai în Merlinville în noaptea crimei?

Jack nu răspunse imediat, apoi rosti cu o ezitare care îţi făcea milă:

— V-am… v-am spus că eram în Cherbourg.

Maestrul Grosier se încruntă şi oftă. Am înţeles că Jack Renauld se încăpăţâna să-şi dirijeze propriu-i caz aşa cum dorea, spre disperarea reprezentantului său legal.

Judecătorul ordonă cu asprime:

— Să intre martorii de la gară.

După câteva momente uşa se deschise şi fu introdus un bărbat pe care l-am recunoscut ca fiind unul din impiegaţii gării din Merlinville.

— Eraţi de serviciu în noaptea de 7 iunie?

— Da, domnule.

— Aţi fost de faţă la sosirea trenului de la 11:40?

— Da, domnule.

— Uitaţi-vă la deţinut. Îl recunoşti ca fiind unul dintre pasagerii acelui tren?

— Da, domnule judecător.

— Sunteţi sigur că nu faceţi vreo confuzie?

— Da, domnule. Îl cunosc bine pe domnul Jack Renauld.

— Şi nici nu vă înşelaţi în privinţa datei?

— Nu, domnule. Pentru că în dimineaţa următoare am aflat despre crimă. Era pe 8 iunie.

A fost adus un alt funcţionar de la căile ferate, care confirmă depoziţia primului. Judecătorul se uită la Jack Renauld.

— Oamenii aceştia v-au identificat fără să şovăie. Ce aveţi de spus?

Jack ridică din umeri.

— Nimic.

Domnul Hautet îi indică din priviri grefierului să consemneze pe hârtie răspunsul.

— Renauld, continuă judecătorul recunoaşteţi asta?

Scoase ceva din sertarul mesei de lângă el şi-l înmână deţinutului.

M-am înfiorat, căci recunoscusem cuţitul executat din elice de avion.

— Pardon! Strigă maestrul Grosier. Cer să vorbesc cu clientul meu înainte de a răspunde la această întrebare.

Însă Jack Renauld n-avea nici o consideraţie pentru strădania amărâtului Grosier. Îl dădu la o parte şi răspunse calm:

— Bine-nţeles că îl recunosc. E un cadou făcut de mine mamei mele, ca amintire din război.

— Mai aveţi cunoştinţă de existenţa vreunui duplicat al acestuia?

Maestrul Grosier izbucni din nou, şi iarăşi Jack îl nesocoti.

— Din câte ştiu, nu. A fost executat după propria-mi schiţă.

Chiar şi judecătorul rămase trăsnit în faţa îndrăznelii acestui răspuns.

Într-adevăr, se părea că Jack îşi bătea joc de soarta sa. Am înţeles că, spre binele Bellei, era de-o importanţă vitală ca el să nege existenţa unui al doilea cuţit. Atâta vreme cât se presupunea existenţa unei singure arme, nici o suspiciune nu se putea îndrepta spre fata care deţinuse celălalt cuţit. Jack o tăinuia curajos pe femeia pe care o iubise cândva… dar cu ce preţ! Am început să înţeleg adevărul spuselor lui Poirot. Nu era deloc uşor de obţinut achitarea lui Jack Renauld, însăilând un alt adevăr.

Domnul Hautet vorbi din nou, cu o inflexiune specific, amară:

— Doamna Renauld ne-a spus că acest cuţit era pe noptieră în noaptea crimei. Dar doamna Renauld e mamă! Poate vă va mira, Renauld, însă eu consider că se înşela, şi că, poate din neatenţie, l-aţi luat cu dumneavoastră la Paris. Fără îndoială că mă veţi contrazice…

Am văzut cum mâinile flăcăului se strânseră puternic una într-alta. Cu fruntea îmbrobonată de sudoare, făcu un efort şi-l întrerupse pe domnul Hautet, cu un glas răguşit:

— Nu vă contrazic. Tot ce se poate.

Urmă un moment de stupoare. Maestrul Grosier sări în picioare, protestând:

— Clientul meu se găseşte într-o stare de profundă agitaţie nervoasă. Doresc să se menţioneze în procesul verbal că nu e conştient de ceea ce spune.

Judecătorul îi privi supărat. Preţ de o clipă, păru, că în mintea lui se strecoară o îndoială. Jack Renauld o dovedise cu prisosinţă. Se aplecă în faţă şi se uită scrutător la deţinut.

— Vă daţi seama, Jack Renauld, că pe baza răspunsului pe care mi l-aţi dat, n-am altă alternativă decât să vă încredinţez tribunalului?

Chipul palid al lui Jack se îmbujoră. Părea ferm hotărât.

— Domnule Hautet, vă jur că nu mi-am ucis tatăl.

Dar scurtul moment de ezitare al judecătorului trecuse. Râse scurt, neplăcut.

— Desigur, desigur… întotdeauna deţinuţii noştri sunt inocenţi! Dar propria dumneavoastră gură v-a condamnaţi Nu ne puteţi oferi nici o apărare, nici un alibi… doar o afirmaţie pe care n-ar crede-o nici măcar un prunc!. aceea că sunteţi nevinovat. V-aţi ucis tatăl, Renauld, o crimă crudă şi laşă, pentru bani. După comiterea faptului, v-aţi folosit de mama dumneavoastră ca accesoriu la crimă. Desigur, având în vedere că a acţionat ca o mamă, juraţii îi vor acorda circumstanţe atenuante, ceea ce nu va face şi în cazul dumneavoastră. Şi chiar aşa şi trebuie! Aţi comis o crimă oribilă, care-i cutremură pe Dumnezeu şi pe oameni!

— Domnul Hautet era mulţumit de el însuşi, de felul în care îşi rostise dizertaţia, pătruns de solemnitatea momentului şi de propriul său rol ca reprezentant al justiţiei.

— Aţi ucis… şi trebuie să plătiţi pentru asta. Vă vorbesc nu ca un om, ci în numele justiţiei, a eternei justiţii care…

Domnul Hautet fu întrerupt… spre marea sa supărare. Uşa se deschise brutal.

— Domnule judecător, domnule judecător, se bâlbâi gardianul, e aici o doamnă care spune… care spune…

— Care spune ce? Răcni pe drept nerăbdător judecătorul. E total neregulamentar. O interzic… o interzic cu desăvârşire!

Dar o siluetă zveltă îl împinse într-o parte pe gardianul bâlbâit. Îmbrăcată toată în negru cu un văl lung ce-i ascundea faţa, înaintă în încăpere.

Inima îmi tresări dureros. Deci, venise! Toate eforturile mele fuseseră zadarnice. Totuşi nu puteam să nu admit curajul care o îndemnase să facă un astfel de pas.

Îşi ridică vălul… şi am înlemnit. Căci, deşi semăna ca două picături de apă, fata asta nu era Cenuşăreasa! Pe de altă parte, acum că o vedeam fără peruca pe care o purta pe scenă, am recunoscut în ea pe fata din fotografia găsită în camera lui Jack Renauld.

— Dumneavoastră sunteţi judecătorul de instrucţie, domnule Hautet? Întrebă ea.

— Da, dar vă interzic…

— Numele meu e Bella Duveen. Vreau să mă predau ca fiind autoarea crimei comise asupra domnului Renauld.