Capitolul XXVI.

Primesc o scrisoare „Dragă prietene, Când vei primi această scrisoare, vei şti totul. Nimic din ce aş putea spune n-o va clinti pe Bella. S-a hotărât să se predea. Am obosit să mă mai lupt cu ea.

Acum vei şti că te-am înşelat, şi că, încrederii tale i-am răspuns cu minciuni. O să ţi se pară, poate, de neiertat, însă, înainte de a ieşi definitiv din viaţa ta, vreau să ştii totul, aşa cum a fost. Dacă aş şti că m-ai iertat, viaţa mi-ar fi mai uşoară. Tot ce-am făcut, n-am făcut pentru mine… este singurul lucru pe care-l pot invoca întru apărarea mea.

Am să încep cu ziua în care ne-am cunoscut în trenul de la Paris. Eram neliniştită în privinţa Bellei. Era disperată din cauza lui Jack Renauld; era în stare să sărute şi pământul pe care el călca, iar când a început să se schimbe şi a încetat să-i mai scrie atât de des, a început să-şi piardă minţile. Îi intrase în cap că se îndrăgostise de altă fată, cum s-a şi văzut mai târziu, şi avea dreptate. S-a hotărât să se ducă la vila lor din Merlinville şi să încerce să vorbească cu Jack. Ştia că eu sunt împotrivă şi a încercat să mă tragă pe sfoară. Am aflat că nu era în tren la Calais şi m-am hotărât să nu plec în Anglia fără ea. Aveam presimţirea că, dacă nu interveneam, avea să se întâmple ceva îngrozitor.

Am aşteptat următorul tren de la Paris. Venise cu el şi era decisă să plece imediat la Merlinville. Am încercat din răsputeri s-o fac să se răzgândească, dar fără folos. Era de neînduplecat. Ei bine, m-am spălat pe mâini de toată treaba asta. Făcusem tot ce putusem! Se întunecase. Eu m-am dus la hotel, iar Bella a plecat la Merlinville. Nu mă puteam elibera de presimţirea a ceea ce se numeşte „dezastru iminent.”

A doua zi, nici urmă, de Bella. Ne dădusem o oră de întâlnire la hotel, dar nu s-a ţinut de cuvânt. N-am avut nici un semn de la ea toată ziua. Eram tot mai neliniştită. Apoi, în ziarul de seară, a apărut ştirea.

A fost îngrozitor! Nu puteam fi sigură, bine-nţeles,… însă îmi era o frică teribilă. Mi-am imaginat că Bella s-a întâlnit cu bătrânul Renauld şi că i-a spus despre ea şi Jack, iar el a insultat-o sau cam aşa ceva.

Apoi a ieşit la iveală toată afacerea aia cu oamenii mascaţi şi m-am simţit mai uşurată. Totuşi, mă îngrijora faptul că Bella nu venise la întâlnirea pe care o stabiliserăm.

Începând cu o doua zi, mi-am pus în gând să mă duc după ea şi să văd ce-aş putea face. Primul lucru, a fost că am dat peste tine. Tu cunoşteai totul… Când am văzut mortul care semăna leit cu Jack şi am mai văzut şi pardesiul lui Jack, am înţeles! Şi mai era şi cuţitul acela, blestemat să fie! Identic cu cel pe care i-l dăruise Bellei! Mai mult ca sigur că avea amprente pe el. Nu pot să-ţi explic groaza acelui moment. Însă un lucru îmi era clar: trebuia să iau cuţitul şi să fug cu el, înainte ca să se observe dispariţia lui. M-am prefăcut că leşin, şi, în timp ce erai plecat după apă, am luat obiectul şi l-am ascuns în buzunar.

Ţi-am spus că stăteam la Hôtel du Phare, însă în realitate, am plecat direct la Calais şi apoi, cu primul vapor, în Anglia. În timp ce traversam Canalul, cam pe la mijloc, am aruncat nenorocitul ăla de cuţit în mare. M-am simţit respirând în voie, după asta.

Bella era în locuinţa noastră din Londra. Arăta de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. I-am povestit ce făcusem, asigurând-o că nu mai avea de ce să se teamă. S-a uitat lung la mine şi a început să râdă… Râdea… râdea… râdea… era groaznic s-o auzi cum râdea! M-am gândit că cel mai bun lucru era să-i găsesc ceva de făcut, să aibă o ocupaţie. Ar fi înnebunit dacă ar fi avut timp să se gândească la ceea ce făcuse. Din fericire, am prins imediat un contract.

Apoi, v-am văzut pe tine şi pe prietenul tău, în acea seară, urmărindu-ne… Eram înnebunită. Trebuia că ne suspectaţi, altfel nu ne-aţi fi luat urma. Trebuia să pun răul înainte, aşa că te-am urmărit. Eram disperată. Şi atunci, fără să fi apucat să spun ceva, am înţeles că cea suspectată eram eu, nu Bella! Sau, cel puţin, credeai că eu sunt Bella, din moment ce eu furasem cuţitul.

Dragule, dacă ai fi putut citi în inima mea în acel moment… poate m-ai ierta… Eram atât de înspăimântată, şi încurcată şi disperată… Singurul lucru de care îmi dădeam seama clar era că tu vei încerca să mă salvezi. Nu ştiam dacă pe ea ai fi vrut s-o salvezi., m-am gândit că, probabil, nu… nu era acelaşi lucru! Şi nu puteam risca! Bella e sora mea geamănă… aş face orice pentru ea. Aşa că am continuat să mint… mă simţeam josnică… mă simţeam mizerabilă… „Ajunge! Destul!”, mă aştept să spui Da, trebuie să am încredere în tine… dacă aş…

De îndată ce în presă a apărut ştirea că Jack Renauld a fost arestat, totul s-a răsturnat. Bella nici măcar n-a vrut să mai aştepte să vadă cum merg lucrurile…

Sunt foarte obosită… Nu mai pot să scriu…”

Începuse să semneze „Cenuşăreasa”, dar ştersese şi, în schimb, semnase „Dulcie Duveen”.

Scrisoarea era prost scrisă, încâlcită, dar am păstrat-o la mine toată ziua.

Poirot era lângă mine când o citeam. Foile mi-au căzut din mână şi m-am uitat la el.

— Aţi ştiut tot timpul că era… cealaltă?

— Da, prietene.

— De ce nu mi-ai spus?

— În primul rând, pentru că îmi venea destul de greu să cred că dumneata ai putea face o asemenea eroare. Văzuseşi fotografia. Surorile seamănă foarte mult una cu cealaltă, dar în nici un caz într-atât încât să nu le poţi deosebi.

— Dar părul?

— O perucă, purtată pe scenă cu scopul de a face contrastul cât mai picant. Ţi se pare de conceput ca una din gemene să fie blondă iar cealaltă brunetă?

— De ce nu mi-ai spus-o în noaptea aceea, la hotel, în Coventry?

— Dumneata ai nişte metode foarte aparte, mon ami. Nu mi-ai lăsat nici o şansă.

— Dar după aceea?

— Ah, după aceea! În primul rând, mă simţeam lezat de lipsa dumitale de încredere în mine. În al doilea rând, vroiam să văd dacă… sentimentele dumitale rezistă în timp. Altfel spus, dacă era într-adevăr dragoste sau doar un foc de paie. Nu te-aş fi lăsat prea mult să persişti în greşeală.

Am dat din cap. Tonul său era prea afectuos pentru a-i mai păstra vreun resentiment. M-am uitat la foile împrăştiate pe jos. Le-am ridicat repede şi i le-am întins.

— Citeşte, i-am spus. Vreau să le citeşti.

Citi în tăcere, apoi mă privi.

— Ce te necăjeşte, Hastings?

Era ceva cu totul nou la Poirot. Atitudinea sa ironică dispăru complet. I-am putut spune fără prea mare dificultate ce gândeam.

— Nu spune… nu spune… ei bine, dacă îi pasă de mine sau nu!

Poirot răsfoi paginile.

— Cred că te înşeli Hastings.

— Unde? Am strigat aplecându-mă iute în faţă.

— Ţi-o spune în fiecare rând a! Scrisorii, mon ami.

— Dar unde pot s-o găsesc? Scrisoarea nu poartă nici o adresă. O ştampilă din Franţa, atâta tot!

— Nu te agita! Lasă asta în seama lui Papa Poirot. Am să ţi-o găsesc de îndată ce voi avea cinci minute libere.