Capitolul IV.

Ancheta.

Ancheta privind cadavrul lui Alex Pritchard avu loc în ziua următoare. Doctorul Thomas depuse mărturie în legătură cu găsirea cadavrului.

— Se stinsese din viaţă? Întrebă procurorul.

— Nu, decedatul încă mai respira. Oricum, nu exista nici o speranţă să scape. Avea…

Aici doctorul se lansă în termeni pur tehnici. Procurorul veni în ajutorul juraţilor:

— În limbaj obişnuit, avea coloana ruptă?

— Se poate spune şi aşa, rosti doctorul cu tristeţe.

Descrise apoi cum plecase după ajutoare lăsându-l pe muribund în sarcina lui Bobby.

— Ce aveţi de spus în legătură cu cauzele nenorocirii, doctor Thomas?

— Aş spune că, după toate probabilităţile (în lipsa oricărei evidenţe privind starea lui mintală), defunctul a păşit fără să ştie peste marginea stâncii. Din mare se ridicase un val de ceaţă, şi în locul acela poteca face o cotitură bruscă. Din cauza ceţii e posibil ca decedatul să nu fi sesizat pericolul şi să fi păşit înainte… În care caz ar fi fost de ajuns ca să cadă în gol.

— Nu există nici un semn de violenţă? Ceva ca şi cum ar fi putut fi vorba de o terţă persoană?

— Pot spune doar că toate leziunile erau pe deplin justificate de lovirea corpului de stânci, în cădere.

— Rămâne problema sinuciderii?

— Desigur, asta e perfect posibilă. Dacă defunctul a călcat în gol sau s-a aruncat în prăpastie, asta este o problemă asupra căreia nu mă pot pronunţa.

Următorul chemat fu Robert Jones.

Bobby povesti cum juca golf cu doctorul şi mingea lui zburase spre mare. La vremea aceea din mare se ridicase ceaţa şi vizibilitatea era scăzută. A crezut că a auzit un strigăt şi s-a întrebat dacă nu cumva mingea lovise pe cineva care trecea pe cărare. Totuşi, hotărâse că n-ar fi putut ajunge atât de departe.

— Aţi găsit mingea?

— Da, era la vreo nouăzeci de metri de potecă.

Apoi descrise cum continuaseră jocul şi cum condusese mingea în prăpastie.

Aici procurorul îl opri, deoarece mărturia lui ar fi fost o repetare a celor spuse de doctor. Totuşi, îl interogă în amănunţime în privinţa strigătului, pe care îl auzise, sau crezuse că-l auzise.

— A fost doar un strigăt.

— Un strigăt de ajutor?

— Oh, nu. Doar un fel de ţipăt. De fapt, nu-s foarte sigur că l-am auzit.

— Un strigăt uimit?

— Mai degrabă aşa, spuse recunoscător Bobby. Un fel de zgomot pe care l-ar scoate un tip dacă o minge l-ar lovi pe neaşteptate.

— Sau dacă ar călca în gol când credea că e pe potecă?

— Da.

Apoi, după ce povesti că, de fapt, omul a murit la câteva minute după plecarea doctorului după ajutoare, chinul lui Bobby luă sfârşit.

Procurorul era nerăbdător să încheie un caz cât se poate de simplu.

Fu chemată doamna Leo Cayman.

Bobby avu un şoc de dezamăgire profundă. Unde era chipul din fotografia care căzuse din buzunarul mortului?

Fotografii erau cel mai rău soi de mincinoşi, îşi spuse el cu dezgust. Era evident că fotografia trebuie să fi fost făcută cu câţiva ani în urmă, dar chiar şi aşa, era greu de crezut că frumoasa cu ochii mari devenise femeia asta cu aspect obraznic, cu sprâncenele smulse şi părul vopsit ţipător. „Ce lucru înspăimântător e timpul!” îşi zise brusc Bobby. Cum va arăta Frankie, de pildă, peste douăzeci de ani? Se înfioră uşor.

Între timp, Amelia Cayman din St. Leonard's Gardins 17, Paddington, depunea mărturie.

Defunctul era singurul ei frate, Alexander Pritchard. Ultima dată îl văzuse cu o zi înainte de tragedie, când el o anunţase că pleacă într-un circuit, prin Wales. Fratele ei se întorsese recent din Orient.

— Părea într-o stare de spirit normală şi era fericit?

— Da, foarte. Alex era întotdeauna vesel.

— Din câte ştiţi, nu avea nimic pe suflet?

— Oh! Sunt sigură că ştiu. Nu-l interesa decât excursia lui.

— N-a avut necazuri cu banii… Sau alte necazuri, de orice fel, în ultimul timp?

— Pai, asta n-aş putea să spun, zise doamna Cayman. Vedeţi, de abia se întorsese, şi nu-l mai văzusem de zece ani, iar el nu se prea omora cu scrisul. Dar m-a dus la Londra la teatru şi la restaurant, şi mi-a făcut câteva cadouri, aşa că nu cred că putea să fi avut vreo problemă.

— Ce profesie avea fratele dumneavoastră, doamnă Cayman?

Doamna păru uşor stânjenită.

— Ei, bine, n-aş putea spune precis. Prospectare… Aşa îi spunea el. Venea foarte rar în Anglia.

— Cunoaşteţi vreun motiv care l-ar fi putut face să-şi ia viaţa?

— Oh, nu, şi nu cred că a făcut una ca asta. Trebuie că a fost un accident.

— Cum vă explicaţi faptul că fratele dumneavoastră nu avea nici un bagaj la el… Nici măcar un rucksack?

— Nu-i plăcea să care rucksack. Intenţiona să-şi trimită bagajele prin poştă, tot la câteva zile. Şi-a pus unul la poştă cu o zi înainte de a pleca, cu lucruri pentru noapte şi o pereche de şosete, doar că a pus adresă Derbyshire în loc de Denbighshire, aşa că abia azi a ajuns aici.

— Ah! Asta clarifică un aspect oarecum ciudat.

Doamna Cayman explică în continuare cum fusese contactată prin intermediul fotografilor a căror nume erau pe fotografia găsită asupra fratelui ei. Venise imediat cu soţul ei la Marchbolt şi îl recunoscuse pe decedat ca fiind fratele ei.

În timp ce rostea aceste cuvinte îşi trase puternic nasul şi începu să plângă.

Procurorul îi spuse câteva cuvinte liniştitoare şi îi spuse să se retragă.

Apoi se adresă juraţilor. Sarcina lor era să stabilească felul în care îşi găsise moartea acest om. Din fericire, problema părea a fi foarte simplă. Nu exista nici un indiciu că domnul Pritchard fusese supărat sau deprimat sau într-o stare mintală care să-l fi făcut să-şi ia viaţa. Dimpotrivă, fusese sănătos şi bine dispus şi aşteptase vacanţa. Era un caz nefericit în care ceaţa urcând dinspre mare făcuse ca poteca din lungul stâncii să fie periculoasă şi, poate erau de acord cu el, era timpul să se facă ceva în privinţa asta.

Verdictul juraţilor fu prompt.

„Am ajuns la concluzia că decedatul şi-a găsit moartea în urma unui accident şi dorim să adăugăm că, după părerea noastră, consiliul orăşenesc ar trebui să întreprindă măsuri imediate de a pune un gard sau o balustradă pe partea potecii care dă înspre mare, în zona prăpastiei”

Procurorul dădu aprobator din cap.

Ancheta era încheiată.