Capitolul V.

Domnul şi doamna Cayman.

Ajungând la parohie o oră şi jumătate mai târziu, Bobby descoperi că legătura lui cu moartea lui Alex Pritchard nu luase încă sfârşit. Fu anunţat că domnul şi doamna Cayman veniseră să-l vadă, şi se aflau în birou cu tatăl său. Bobby se duse acolo şi îşi găsi tatăl întreţinând curajos o conversaţie care, în mod vizibil, nu-i făcea o plăcere deosebită.

— Ah! Exclamă acesta cu un oftat vag de uşurare. Iată-l pe Bobby.

Domnul Cayman se ridică şi înaintă spre Bobby cu mâna întinsă. Domnul Cayman era un bărbat masiv şi înfloritor, cu o purtare pretins exuberantă şi cu o privire rece şi pătrunzătoare care contrazicea purtarea. Cât despre doamna Cayman, deşi ar fi putut fi considerată atrăgătoare la modul obraznic şi vulgar, nu prea avea nimic în comun cu cea care fusese cândva, aşa cum o arătase fotografia, şi nici o urmă din expresia aceea visătoare. De fapt, gândi Bobby, dacă nu şi-ar fi recunoscut ea însăşi fotografia, nimeni altul n-ar fi putut s-o facă.

— Am venit cu soţia, spuse domnul Cayman prinzând mâna lui Bobby într-o strânsoare puternică şi dureroasă. A trebuit să-i fiu alături; Amelia este, firesc, foarte supărată.

Doamna Cayman îşi trase nasul.

— Am venit la dumneata, continuă domnul Cayman, înţelegi, bietul ei frate a murit, practic vorbind, în braţele dumitale. E firesc să vrea să cunoască totul despre ultimele lui clipe.

— Absolut, spuse nefericit Bobby. Absolut.

Rânji nervos şi fu imediat conştient de privirea tatălui său – o privire de Crist răstignit.

— Sărmanul Alex, spuse doamna Cayman frecându-şi ochii. Sărmanul meu Alex.

— Înţeleg, e foarte trist, spuse Bobby.

Se fâţâi, stânjenit…

— Înţelegi, spuse doamna Cayman uitându-se plină de speranţă la Bobby, dacă a mai spus ceva, sau a transmis un mesaj în acele ultime clipe, normal că vreau să le ştiu.

— Desigur, spuse Bobby. Dar, de fapt, n-a făcut-o.

— N-a spus absolut nimic?

Doamna Cayman părea dezamăgită şi neîncrezătoare. Bobby simţi nevoia să se scuze.

— Nu… Ei bine… De fapt, absolut nimic.

— Mai bine că a fost aşa, rosti solemn domnul Cayman. Să te stingi inconştient… Fără dureri… Vai, Amelia ar trebui să te gândeşti la asta ca la o îndurare din partea cerului.

— Poate că da, spuse doamna Cayman. Crezi că a simţit vreo durere?

— Sunt sigur că nu, răspunse Bobby.

Doamna Cayman oftă adânc.

— Măcar pentru asta să fim recunoscători soartei. Am sperat că a lăsat vreun mesaj, dar înţeleg că e mai bine aşa. Bietul Alex. Cât îi plăcea să hoinărească în aer liber!

Bobby îşi aminti chipul bronzat, ochii intens albaştri. O persoană atrăgătoare, acel Alex Pritchard, atrăgătoare chiar şi în pragul morţii. Ciudat că fusese fratele doamnei Cayman şi cumnatul domnului Cayman! Ar fi meritat ceva mai bun.

— Ei bine, îţi rămânem îndatoraţi, spuse doamna Cayman.

— Oh, în regulă. Adică… N-am putut face nimic… Vreau să spun…

Se zbuciumă neajutorat.

— N-o să uităm asta, spuse doamna Cayman.

Bobby avu din nou parte de-o strângere de mână dureroasă. Doamna Cayman îi întinse o mână flască. Vicarul rosti câteva cuvinte de despărţire. Bobby conduse familia Cayman până la uşa principală.

— Iar dumneata cu ce te ocupi, tinere? Întrebă Cayman. Eşti acasă în concediu… Ceva în genul ăsta?

— Îmi petrec majoritatea timpului căutând o slujbă. Am fost în marină.

— Timpuri grele… Trăim timpuri grele, spuse domnul Cayman clătinând din cap. Ei bine, îţi doresc noroc.

— Îţi mulţumesc foarte mult, spuse politicos Bobby.

Îi urmări cum coborau pe cărarea acoperită de iarbă.

Stând acolo, căzu în melancolie. Diverse idei îi trecea haotic prin minte… Reflecţii confuze… Fotografia… Chipul acelei fete cu ochi mult depărtaţi şi cu părul ca o ceaţă… Şi doamna Cayman de acum, cu machiajul ei grosolan, cu sprâncenele smulse, cu acei ochi depărtaţi căzuţi între cute de grăsime şi semănând cu nişte ochi de porc, şi părul ei strident vopsit. Toate urmele tinereţii şi inocenţiei dispăruseră. Ce păcat! Probabil toate astea din cauza mariajului cu huiduma aia de Cayman. Poate dacă s-ar fi măritat cu altcineva ar fi înaintat în vârstă cu graţie. Părul cu o tuşă de gri, ochii mult depărtaţi privind de pe un chip palid şi neted. Dar poate, oricum.

Bobby oftă şi clătină din cap.

— Asta-i partea proastă a măritişului, spuse el cu tristeţe.

— Ce-ai spus?

Bobby se trezi din cugetare şi luă act de prezenţa lui Frankie, a cărei apropiere n-o auzise.

— Bună, spuse el.

— Bună. De ce măritiş? Şi al cui?

— Era o remarcă de ordin general.

— Şi anume?

— Despre efectele devastatoare ale măritişului.

— Cine e cea devastată?

Bobby îi explică. Frankie se dovedi neînţelegătoare.

— Prostii. Femeia semănă exact cu fotografia ei.

— Când ai văzut-o? Ai fost la anchetă?

— Bine-nţeles că am fost la anchetă. Tu ce credeai? Nu prea sunt multe de făcut pe aici. O anchetă e o mană cerească. Nu mai fusesem până acum. M-a emoţionat teribil. Fireşte, aş fi preferat să fi fost un caz de otrăvire, cu rapoartele analizelor de laborator şi tot tacâmul; dar nu trebuie să emiţi pretenţii când îţi ies în cale nişte mici plăceri. Am sperat până la sfârşit să apară ceva care să indice o mână criminală, dar totul a părut cât se poate de regretabil de simplu.

— Ce instincte sângeroase ai, Frankie!

— Ştiu. Este probabil un atavism (sau cum i-o fi zicând… Niciodată n-am fost sigură). Nu crezi? Sunt sigură că sunt atavică. La şcoală porecla mea era Faţă de Maimuţă.

— Maimuţelor le place să omoare?

— Sună ca o corespondenţă dintr-un ziar de duminică. „Se solicită părerea corespondenţilor noştri asupra acestui subiect.”

— Ştii, spuse Bobby revenind la ideea de mai înainte, eu nu sunt de acord cu tine în privinţa doamnei Cayman. Fotografia ei era încântătoare.

— Retuşată, atâta tot, spuse Frankie.

— Ei bine, atunci atât de retuşată încât n-ai fi ştiut că e vorba de aceeaşi persoană.

— Eşti orb, spuse Frankie. Fotografii au făcut tot ce le-a permis arta fotografică, totuşi a fost o muncă scârboasă.

— Nu-s deloc de acord cu tine, spuse rece Bobby. În tot cazul, unde ai văzut-o?

— În ziarul local Evening Echo.

— Probabil au reprodus-o prost.

— Am impresia – că eşti complet obsedat de o târfă pictată – da, am spus târfă – ca madama asta, Cayman, spuse pe şleau Frankie.

— Frankie, mă uimeşti! Şi încă în faţa parohiei! Un loc semisfânt, ca să zic aşa.

— Păi, n-ar fi trebuit să fii atât de caraghios.

Urmă o pauză, apoi criza neaşteptată de furie a lui Frankie dispăru.

— Ce e caraghios, e că ne certăm pentru afurisita asta de femeie, spuse ea. Venisem să-ţi propun o partidă de golf. Ce zici?

— O. K., şefa! Spuse fericit Bobby.

Începură jocul şi discuţia lor se axă numai pe balansul crosei, pe cum se trage ca să dai o minge tăiată şi probleme de genul ăsta.

Recenta tragedie îi ieşise total din minte lui Bobby până când, ajuns la al unsprezecelea marcaj, scoase brusc o exclamaţie.

— Ce e?

— Nimic. Mi-am amintit ceva.

— Ce?

— Ei bine, oamenii ăştia, familia Cayman… au venit să mă întrebe dacă tipul n-a spus nimic înainte de a muri… Iar eu le-am răspuns că nu.

— Şi?

— Iar acum mi-am adus aminte că a spus.

— N-a fost una din dimineţile tale sclipitoare, de fapt.

— Păi, vezi tu, n-a fost genul de lucru la care se refereau. Presupun că de asta nu m-am gândit la el.

— Ce-a spus? Întrebă curioasă Frankie.

— A spus: „De ce nu i-au cerut lui Evans?”

— Ce chestie ciudată de spus! Altceva nimic?

— Nu. Doar a deschis ochii şi a spus asta – absolut brusc – apoi, sărmanul, a murit.

Frankie rumegă în minte problema.

— Ei bine, nu văd de ce îţi faci griji. Nu-i ceva important.

— Nu, fireşte că nu. Totuşi, aş dori s-o fi menţionat. Vezi tu, le-am spus că n-a zis absolut nimic.

— Păi, asta e cam anapoda. Adică, nu e ca „Spune-i lui Gladys că întotdeauna am iubit-o”, sau „Testamentul e în biroul de nuc”, sau ca oricare din romanticele Ultime Cuvinte pe care le întâlneşti în cărţi.

— Nu crezi că ar merita să le scriu despre asta?

— Eu nu m-aş deranja. Nu putea fi ceva important.

— Cred, că ai dreptate, spuse Bobby şi îşi întoarse atenţia cu mai mult interes către joc.

Dar problema nu i se şterse cu desăvârşire din minte. Era un chiţibuş care îl rodea şi îl făcea să se simtă uşor stingherit. Punctul de vedere al lui Frankie era fără doar şi poate corect şi logic. Dar conştiinţa lui nu-i dădea pace. Spusese că mortul nu spusese nimic, or asta nu era adevărat. Totul era banal şi prostesc, dar nu se simţea el bine şi pace!

În seara aceea, sfârşi prin a se aşeza şi a-i scrie domnului Cayman.

Stimate domn Cayman, tocmai mi-am amintit că, de fapt, cumnatul dumneavoastră a spus ceva înainte de-a muri. Cred că vorbele exacte au fost „De ce nu i-au cerut lui Evans?”

Îmi cer scuze pentru că n-am pomenit de asta azi dimineaţă, dar, la vremea respectivă, n-am dat nici o importanţă cuvintelor, aşa că mi-au ieşit din minte.

Al dumneavoastră sincer, Robert Jones.

Nu mai târziu decât a doua zi, primi răspuns.

Dragă domnule Jones (scria domnul Cayman), multe mulţumiri pentru a ne fi repetat cu atâta precizie, în ciuda caracterului lor banal, ultimele cuvinte ale cumnatului meu. Ceea ce soţia mea spera era că s-ar fi putut ca fratele ei să-i lase vreun ultim mesaj. Totuşi, îţi mulţumim că ai fost atât de conştiincios.

Al dumitale credincios, Leo Cayman.

Bobby se simţi jignit.