Capitolul IX.

Domnul Bassington-ffrench.

Frankie nu pierdu timpul şi se apucă imediat de treabă. În după-amiaza aceleaşi zile îşi abordă tatăl.

— Tată, cunoşti pe cineva cu numele de Bassington-ffrench?

Lordul Marchington, care citea un articol politic, nu pricepu prea bine întrebarea.

— Francezii nu-s ca americanii, spuse el aspru. Toată aiureala asta şi conferinţele nu fac decât să irosească timpul şi banii naţiunii.

Frankie aşteptă nerăbdătoare până când lordul Marchington, gonind ca un tren pe ruta obişnuită, păru să se oprească în staţie.

— Familia Bassington-ffrench, repetă Frankie.

— Ce-i cu ei? Întrebă lord Marchington.

Frankie nu ştia ce-i cu ei, dar, cunoscând că tatălui său îi plăcea să se contrazică, aruncă la întâmplare:

— Sunt din Yorkshire, nu-i aşa?

— Prostii – din Hampshire. Există ramura Shropshire, fireşte, iar apoi cea irlandeză. Care din ele sunt prietenii tăi?

— Nu prea ştiu, spuse Frankie, acceptând ideea prieteniei cu nişte necunoscuţi.

— Nu prea ştii? Cum adică? Trebuie să ştii.

— În ziua de azi oamenii se mută de colo – colo.

— Se mută… Se mută… Cam atât ştiu să facă. Pe vremea mea întrebam lumea. Aşa puteai şti de unde e cineva. Dacă unul spunea că e din ramura Hampshire, foarte bine, tu îi spuneai că înseamnă că bunica lui s-a măritat cu vărul tău de-al doilea. Era o verigă.

— Trebuie să fi fost tare drăguţ, spuse Frankie. Dar în ziua de azi nu mai e timp pentru cercetări genealogice şi geografice.

— Nu, în ziua de azi n-aveţi timp decât pentru cocteilurile alea mizerabile.

Lordul Marchington scoase un geamăt de durere din cauza piciorului bolnav care, fiind vorba de o boală de familie, nu se vindecase.

— Sunt bogaţi? Întrebă Frankie.

— Familia Bassington-ffrench? N-aş putea spune. Neamul Shropshire a fost greu lovit… Cheltuieli de înmormântare şi altele. Unul din ramura Hampshire s-a căsătorit cândva cu o moştenitoare americancă.

— Unul din ei a fost pe aici zilele trecute. Căuta o casă, parcă.

— Ciudat. De ce ar vrea cineva o casă aici?

„Asta-i întrebarea,” gândi Frankie.

În ziua următoare se duse la sediul agenţiei imobiliare Whefer & Owen. Domnul Owen în persoană sări în întâmpinarea ei. Frankie îi surâse graţios şi se aşeză într-un fotoliu.

— Cu ce avem plăcerea să vă ajutăm, lady Frances? Îmi închipui că nu doriţi să vindeţi castelul? Ha, ha!

— Aş dori să se fi putut. Nu, de fapt, cred că un prieten al meu a fost aici zilele trecute. Un anume domn Bassington-ffrench. Caută o casă.

— A, da, într-adevăr! Îmi amintesc perfect numele. Doi de f mic.

— Exact.

— Făcea cercetări privind diferite mici proprietăţi în scopul de a cumpăra. A trebuit să se întoarcă a doua zi în oraş, aşa că n-a putut vedea multe, dar cred că nu era foarte grăbit. Între timp au apărut pe piaţă două proprietăţi corespunzătoare pretenţiilor lui şi i-am dat de ştire, dar n-am primit nici un răspuns.

— I-aţi scris la Londra sau pe adresa de la ţară? Întrebă Frankie.

— Staţi să mă uit. (Chemă un funcţionar mai tânăr). Frank, adresa domnului Bassington-ffrench.

— Roger Bassington-ffrench, Merroway Court, Staverley, Hants, spuse repede tânărul.

— A, atunci nu e acel Bassington-ffrench care e prieten cu mine. Trebuie să fie vărul său. M-am gândit eu că nu era normal să vină aici şi să nu mă caute.

— Chiar aşa, chiar aşa… Aprobă cu tact domnul Owen.

— Să văd… Trebuie că era miercuri când a trecut pe la dumneavoastră.

— Exact. Chiar înainte de ora închiderii, la şase şi jumătate. Îmi amintesc perfect pentru că era chiar în ziua în care a avut loc acel trist accident. Bărbatul căzut în prăpastie. De fapt, domnul Bassington-ffrench e cel care a stat lângă cadvru până la venirea poliţiei. Arăta foarte indispus când a venit aici. Mare tragedie, şi, până acum, nu s-a făcut nimic cu porţiunea de potecă. Consiliul local a fost foarte criticat, să ştiţi, lady Frances. E foarte periculos. Nici nu ştiu cum n-am avut mai multe accidente.

— Extraordinar! Spuse Frankie.

Părăsi gânditoare biroul.

După cum profeţise Bobby, toate acţiunile domnului Bassington-ffrench păreau clare şi fără dubii. Era din ramura Hampshire a familiei Bassington-ffrench, îşi dăduse propria adresă şi chiar îi menţionase patronului agenţiei imobiliare prezenţa sa la locul crimei. Să fi fost oare posibil ca domnul Bassington-ffrench să fie o persoană complet nevinovată precum părea? Frankie avea îndoieli, drept pentru care respinse ideea.

„Nu”, îşi spuse. „Un om care are intenţia să-şi cumpere o căsuţă ar fi venit mai devreme în ziua respectivă, sau dacă nu, rămânea şi a doua zi. Nu te duci la o agenţie imobiliară la şase şi jumătate şi apoi, în ziua următoare, pleci la Londra. De ce să bată atâta drum? De ce să nu scrie? Nu, e clar, Bassington-ffrench e şi el vinovat.”

Următorul drum îl făcu la poliţie. Inspectorul Williams era o veche cunoştinţă de-a ei care reuşise să dea de urma unei slujnice cu referinţe false care o ştersese cu câteva din bijuteriile lui Frankie.

— Bună ziua, domnule inspector.

— Bună ziua, excelenţă. Nimic rău, sper?

— Nu încă, dar cred că în curând voi sparge o bancă pentru că stau tot mai prost cu banii.

Inspectorul râse zgomotos, savurând gluma.

— De fapt, am venit să vă pun câteva întrebări din pură curiozitate, spuse Frankie.

— Serios, lady Frances?

— Spuneţi-mi, domnule inspector, bărbatul care a căzut în prăpastie… Pritchard, sau cum îl chema…

— Exact, Pritchard.

— Avea numai o fotografie la el, nu-i aşa? Cineva mi-a spus că avea trei!

— Numai una, într-adevăr. Era fotografia sorei sale care a venit şi l-a identificat.

— Ce prostie să spui că au fost trei!

— Of, e uşor, excelenţă. Ziariştilor nu le pasă cât de mult şi de des exagerează faptele atâta timp cât nu denaturează situaţia.

— Ştiţi, am auzit cele mai fantastice poveşti, spuse Frankie. Se opri, apoi îşi dădu frâu imaginaţiei. Am auzit spunându-se că mortul avea buzunarele înţesate, cu documente false, fapt ce dovedea că era spion bolşevic. Alţii spuneau că avea buzunarele pline cu droguri, în timp ce unii spuneau că nu droguri, ci bancnote false.

Inspectorul râse cu toată inima.

— Asta-i bună!

— Îmi închipui că nu avea în buzunare decât lucrurile obişnuite, nu-i aşa?

— Şi chiar foarte puţine. O batistă fără monogramă, nişte mărunţiş, un pachet de ţigări şi câteva bancnote – false, în nici un caz! Şi nici un act. Am fi avut mult de furcă cu identificarea lui dacă n-ar fi fost fotografia. Providenţială, s-ar putea spune.

— Mira-m-aş, spuse Frankie.

Având în vedere ceea ce ştia ea, „providenţială” i se părea un cuvânt cu totul nepotrivit. Schimbă subiectul conversaţiei.

— Ieri am trecut pe la domnul Jones, fiul vicarului. Cel care a fost otrăvit. Un lucru extraordinar!

— Chiar că-i extraordinar. N-am mai auzit o asemenea întâmplare. Un tânăr simpatic, fără un duşman pe lume, sau aşa s-ar spune. Ştiţi, lady Frances, trebuie că la mijloc sunt nişte indivizi ciudaţi. Oricum, n-am auzit niciodată în viaţa mea despre un criminal maniac care să acţioneze astfel.

— Aveţi vreun indiciu privitor la cine a făcut-o?

Frankie era numai ochi şi urechi.

— E atât de palpitant să auzi toate astea, adăugă ea.

Inspectorul se umflă în pene de încântare. Îi plăcea această conversaţie cu o fiică de nobil. Lady Frances nu era deloc îngâmfată sau snoabă.

— A fost văzută o maşină în apropiere, spuse inspectorul. Un Talbot albastru închis, lung. Un tip din Lock's Corner a raportat că a văzut un Talbot albastru închis cu Numărul G G 8282 luând-o în direcţia St. Botolph.

— Şi ce credeţi?

— G G 8282 este numărul maşinii episcopului de Botolph.

Frankie cochetă câteva clipe cu ideea unui episcop criminal care sacrifica fii de preoţi, dar o respinse cu un suspin.

— Bănuiesc că nu-l suspectaţi pe episcop, spuse ea.

— Am aflat că maşina episcopului nu a părăsit garajul palatului în acea după-amiază.

— Deci numărul era fals.

— Da, aşa că nici vorbă că trebuie să continuăm.

Mulţumindu-i pentru informaţii, Frankie plecă.

N-o spusese cu voce tare în faţa inspectorului, dar gândise: „Trebuie să existe o mulţime de maşini Talbot albastru închis în Anglia.”

Întorcându-se acasă, luă cartea de telefon a Marchbott – ului de pe biroul din bibliotecă şi se duse în camera sa. O studie câteva ore. Rezultatul fu nesatisfacător. În Marchbolt existau 482 de persoane cu numele Evans.

„La naiba!” îşi zise. Începu să facă planuri de viitor.