Capitolul VIII.

Enigma unei fotografii.

Se uitară lung unul la altul, în timp ce încercau să se adapteze la noua situaţie.

— Nu putea fi nimeni altcineva, spuse Bobby. A fost singurul care a avut ocazia.

— Doar dacă, cum spuneam, n-au fost două fotografii.

— Am fost de acord că e puţin probabil. Dacă ar fi fost două fotografii, ar fi încercat să-l identifice după ambele, nu numai după una.

— Oricum, asta e uşor de aflat. Putem să întrebăm poliţia. Deocamdată, să presupunem că a fost doar o fotografie, cea pe care ai văzut-o tu şi ai pus-o înapoi în buzunar. Era acolo când ai plecat, dar când a venit poliţia nu mai era. Deci singura persoană care putea s-o ia şi să pună alta în loc este individul ăsta, Bassington-ffrench. Cum arată, Bobby?

Bobby făcu un efort să-şi amintească.

— Un tip greu de descris. Avea un glas plăcut. Mă rog, un gentleman. Nu l-am analizat cu atenţie. Spunea că nu e de prin părţile astea şi că e în căutarea unei case.

— Putem verifica şi asta. Wheeler & Owen este singura agenţie imobiliară. (Tresări). Bobby, te-ai gândit? Dacă Pritchard a fost într-adevăr împins, Bassington-ffrench trebuie s-o fi făcut.

— Sinistră treabă, spuse Bobby. Părea un tip atât de plăcut! Dar, Frankie, nu putem fi foarte siguri că a fost împins, să ştii.

— Parcă erai de acord.

— Nu, vroiam doar să fie aşa pentru că făcea lucrurile mai palpitante.

Dar acum e cât de cât dovedit. Dacă a fost o crimă, totul se potriveşte. Apariţia ta neaşteptată care a stricat planurile criminalului, faptul că ai găsit fotografia şi, ca urmare, necesitatea de a te elimina.

— Exista o lacună aici, spuse Bobby.

— De ce? Tu ai fost singura persoană care a văzut acea fotografie. Rămas singur cu cadavrul, Bassington-ffrench a înlocuit fotografia văzută de tine.

Bobby clătină din cap în continuare.

— Nu, n-a făcut asta. Să acceptăm, deocamdată, că fotografia aceea era atât de importantă încât trebuia să fiu „eliminat”, cum te-ai exprimat tu. Pare absurd, dar presupun că e posibil. Ei bine, atunci, orice ar fi fost de făcut trebuia făcut imediat. Faptul că am plecat la Londra fără să văd Marchbolt Weekly Times sau celălalt ziar în care a apărut fotografia a fost o pură întâmplare, lucru pe care nimeni nu putea conta. Puteam spune imediat „asta nu-i fotografia văzută de mine”. De ce să aştepte până după anchetă când totul era deja aranjat?

— E ceva aici, recunoscu Frankie.

— Şi mai e un lucru. N-aş putea jura, dar sunt aproape sigur că atunci când am pus fotografia la loc, Bassington-ffrench nu era acolo. A ajuns abia după cinci sau zece minute.

— Poate te-a urmărit în tot timpul ăsta.

— Nu prea văd cum, zise Bobby încetişor. Acolo există un singur loc de unde poţi vedea punctul în care ne aflam noi. De jur împrejurul acelui loc buza prăpastiei iese în afară şi apoi se retrage în aşa fel încât nu poţi vedea ce e jos. Deci era singurul loc. Iar când Bassington-ffrench a ajuns acolo, l-am auzit imediat. Se aude ecoul paşilor. Se poate să fi fost pe aproape, dar pot să jur că, până atunci, n-a putut să vadă ce e jos.

— Deci crezi că nu ştia că văzuseşi fotografia.

— Nu văd cum putea să ştie.

— Şi nu avea de ce să-i fie teamă că l-ai văzut făcând-o – mă refer la crimă – pentru că, după cum spui, e absurd. Tonul vocii tale nu arăta asta. Deci, se pare că a mai fost ceva.

— Numai că nu văd ce.

— Ceva ce ei n-au ştiut decât după anchetă. Nu ştiu de ce spun „ei”.

— De ce nu? La urma urmei, trebuie să fie amestecată şi familia Cayman. Probabil e o bandă. Îmi plac bandele.

— Ar fi de prost gust, spuse Frankie absentă. O crimă făcută de o singură persoană are mai multă clasă. Bobby!

— Da?

— Ce-a spus Pritchard chiar înainte de-a muri? Ştii, mi-ai spus în ziua aceea, la golf. Era, parcă, o întrebare ciudată.

— De ce nu i-au cerut lui Evans?”

— Da. Oare n-o fi fost asta?

— Dar e ridicol!

— Aşa pare, dar poate fi important, să ştii. Bobby, sunt sigură că asta e. Oh, nu, sunt o proastă… Tu nu le-ai vorbit niciodată despre asta celor doi Cayman, nu?

— De fapt, le-am vorbit, spuse Bobby încet.

— Le-ai spus?

— Da. Le-am scris în după-amiaza aceea spunându-le, fireşte, că probabil era ceva lipsit de importanţă.

— Şi ce s-a întâmplat pe urmă?

— Cayman mi-a răspuns politicos că, într-adevăr, nu era nimic în fraza aceea, şi, fireşte, se mira mulţumit că m-am deranjat să le scriu. M-am simţit jignit.

— Iar după două zile ai primit scrisoarea aceea de la firma sud-americană?

— Da.

— Ei bine, nu ştiu ce vrei mai mult de atât. Au încercat mai întâi cu asta; tu ai refuzat, iar următorul lucru a fost să te urmărească şi să găsească momentul prielnic să-ţi bage o groază de morfină în sticla de bere.

— Atunci familia Cayman e implicată?

— Bine-nţeles că e implicată!

— Da, spuse gânditor Bobby. Dacă raţionamentul tău e corect, trebuie să fie implicată. Conform noii noastre teorii, treaba stă cam aşa: Mortul X este împins în prăpastie de către BF, probabil (scuze pentru iniţiale). Este important ca X să nu fie identificat, de aceea fotografia blondei necunoscute din buzunarul lui este înlocuită cu fotografia doamnei Cayman. Mă întreb cine o fi blonda?

— Rămâi la subiect, îl atenţionă serioasă Frankie.

— Doamna C aşteptă apariţia fotografiei în ziar, apoi se prezintă ca soră îndurerată şi-l identifică pe X ca fiind fratele său venit din străinătate.

— Nu crezi că putea să fi fost chiar fratele ei?

— Câtuşi de puţin! Ştii, asta m-a izbit din prima clipă. Cei doi Cayman erau complet diferiţi de X. Mortul… Ei bine, sună oribil, ca şi cum ai vorbi de un fost militar de prin Indii al naibii de bătrân, dar ţin să spun că mortul era un domn până în vârful unghiilor. Avea clasă.

— Iar familia Cayman nu?

— Câtuşi de puţin.

— Şi apoi, când din punctul de vedere al familiei Cayman totul s-a terminat cu bine – identificarea cadavrului, verdictul de moarte accidentală, etc.

— Apari tu şi tulburi apele, medită Frankie.

— De ce nu i-au cerut lui Evans”? Repetă Bobby gânditor. Ştii, nu văd ce are fraza asta ca să bage în sperieţi pe cineva.

— Nu vezi pentru că nu ştii. E ca în cuvintele încrucişate. Compui un careu care crezi că e floare la ureche, iar când cineva încercă să-l dezlege eşti teribil de mirat că nu pricepe nimic. „De ce nu i-au cerut lui Evans?” trebuie să fi fost o frază extrem de importantă pentru ei, dar nu aveau cum să-şi dea seama că pentru tine nu înseamnă nimic.

— Atunci sunt şi mai proşti.

— Chiar aşa, dar e posibil să se fi gândit că dacă Pritchard a spus asta putea să mai fi spus şi altceva de care să-ţi aminteşti ulterior. Oricum, nu vroiau să rişte. Era mai sigur să te înlăture.

— Şi-au asumat destule riscuri. De ce n-au înscenat alt accident?

— Nu, nu, ar fi fost o prostie. Două accidente într-o săptămână? Putea să se fi făcut o legătură între ele şi s-ar fi redeschis ancheta primului. Nu, cred că isteţimea metodei lor constă tocmai în simplitatea ei.

— Dar tocmai ai spus că morfina nu e uşor de procurat.

— Nu mai e. Trebuie să semnezi în registre şi alte chestii. Oh, asta-i o idee! Cine a făcut-o, a avut uşor acces la morfină.

— Un doctor, o infirmieră sau un farmacist, sugeră Bobby.

— Mă gândeam mai degrabă la drogurile importate ilicit.

— Nu poţi pune laolaltă atâtea soiuri de delicte.

— Vezi tu, ideea de bază ar fi lipsa motivului. Moartea ta nu foloseşte nimănui. Aşa că ce va gândi poliţia?

— Că a fost un lunatic, spuse Bobby. Şi chiar aşa gândeşte.

— Vezi, e teribil de simplu.

Bobby izbucni în râs.

— Ce te amuză atât?

— Mă gândeam ce dureri de cap trebuie să aibă ăia. Toată morfina aia cât să omori cinci sau şase oameni, iar eu n-am nici pe dracu!

— Una din micile ironii ale vieţii, aprobă Frankie.

— Întrebarea e ce facem acum?

— Oh, destule!

— Ca de pildă?

— Ca de pildă să aflăm dacă au fost două fotografii şi nu una şi să vedem ce-i cu casa pe care o caută Bassington-ffrench.

— Probabil totul va fi în regulă şi fără dubii.

— De ce spui asta?

— Păi, Frankie, gândeşte-te puţin. Bassington-ffrench trebuie să fie mai presus de orice bănuială. Trebuie să aibă totul aranjat şi fără dubii. Nu numai că nu trebuie să existe nimic care să-l asocieze cu mortul, dar trebuie să aibă un motiv plauzibil să se afle aici. O fi scornit povestea cu casa sub un impuls de moment, dar pariez că şi-a aranjat ceva de genul ăsta. Nu trebuie să apară ca un străin misterios văzut în apropierea accidentului. Îmi închipui că îl cheamă chiar Bassington-ffrench şi că e genul de persoană în afara oricărei suspiciuni.

— Da, recunoscu Frankie gânditoare. Foarte bun raţionament. Nimic nu-l va asocia pe Bassington-ffrench cu Alex Pritchard. Oh, dacă-am şti cine a fost, în realitate, mortul!

— Ah, ar fi cu totul altceva.

— Deci era foarte important ca mortul să nu fi fost recunoscut, de unde şi toată mascarada familiei Cayman. Şi aşa a fost un mare risc.

— Uiţi că doamna Cayman l-a identificat cu o repeziciune fantastică. Apoi, chiar dacă fotografia lui ar fi apărut într-un ziar (ştii cât de neclare sunt chestiile astea), oamenii ar fi spus doar: „Curios, acest Pritchard care a căzut în prăpastie seamănă fantastic cu domnul X!”

— Mai mult de atât. X trebuie să fi fost un om căruia să nu i se simtă uşor lipsa. Adică nu putea fi un om cu familie a cărui soţie sau rude să se ducă imediat la poliţie să-i anunţe dispariţia.

— Bravo, Frankie! Nu, trebuie că tocmai pleca în străinătate sau poate de abia se întorsese (era splendid bronzat, ca un vânător de lei… Părea un tip de genul ăsta) şi nu putea să aibă cunoştinţe apropiate care să-i cunoască toate mişcările…

— Raţionăm grozav, spuse Frankie. Sper să nu raţionăm greşit.

— E foarte posibil, dar cred că ce am spus până acum sună destul de logic adăugând, fireşte, un grad mare de improbabilitate întregii afaceri.

Frankie înlătură cu o mişcare a mâinii gradul de improbabilitate.

— Problema e ce e de făcut acum, spuse ea. Se pare că avem trei direcţii de a acţiona.

— Continuă, Sherlock.

— Prima eşti tu. Au atentat o dată la viaţa ta. Probabil vor încerca din nou. De data asta avem ceea ce se cheamă un atu asupra lor. Folosindu-te ca momeală, vreau să spun.

— Nu, mulţumesc, Frankie, refuză Bobby cu tărie. Prima oară am avut mare noroc, dar s-ar putea să nu mai am acelaşi noroc în cazul unui atac brutal. Mă gândeam ca pe viitor să am mai mare grijă de viaţa mea. Ideea cu momeala poate fi un eşec total.

— Mă temeam că vei spune asta. Tinerii din ziua de azi au decăzut, cum spune tata. Le place să se simtă bine, şi nu mai vor să facă lucruri neplăcute şi periculoase. E păcat.

— Mare păcat! Spuse Bobby, dar vorbea serios. Care e al doilea plan de bătaie?

— Să aflăm cheia frazei „De ce nu i-a cerut lui Evans?” Probabil mortul a venit aici la Evans, oricine ar fi el. Oh, măcar de l-am găsi pe Evans!

— Ai idee câte persoane cu numele de Evans sunt în Marchbolt? O întrerupse Bobby.

— Aş zice că vreo şapte sute, răspunse Frankie.

— Pe puţin. Am putea face ceva în direcţia asta, dar mă cam îndoiesc.

— Am putea face o listă cu toţi cei pe care îi cheamă Evans şi să le facem o vizită câtorva.

— Şi să-i întrebăm… Ce?

— Asta-i problema! Spuse Frankie.

— Avem nevoie de ceva mai multe date. Atunci ideea ta ar putea deveni practică. Care e al treilea plan?

— Acest Bassington-ffrench. Trebuie să existe ceva de care să ne legăm. E un nume neobişnuit. Am să-l întreb pe tata. El cunoaşte toate numele astea de familii nobile din zonă şi pe cele ce derivă din ele.

— Da, am putea face ceva în sensul ăsta.

— În tot cazul, ne apucăm să facem ceva?

— Bine-nţeles. Crezi că după ce am fost îndopat cu jumătate de gram de morfină am de gând să stau cu mâinile în sân?

— Asta-i ideea, spuse Frankie.

— În plus, umilinţa la care a fost supus stomacul meu se cere spălată.

— Ajunge! Dacă nu te opresc, iar devii morbid şi indecent.

— N-ai nici pic de compasiune feminină, spuse Bobby.