Capitolul X.

Pregătiri pentru accident.

O săptămână mai târziu, Bobby i se alătură lui Badger la Londra. Primise mai multe masaje enigmatice de la Frankie, majoritatea atât de neciteţ mâzgălite încât tot ce avusese de făcut fuse să le ghicească înţelesul. Oricum, ideea generală părea să fie aceea că Frankie avea un plan şi că el, Bobby, nu trebuia să facă nimic până nu primea instrucţiuni de la ea. Asta era bine, pentru că în mod sigur nu avu răgaz să facă ceva, de vreme ce nenorocitul de Badger reuşise deja să se încurce pe sine şi afacerile sale în toate felurile imaginabile, iar Bobby era ocupat până peste cap cu descâlcirea nemaipomenitei învălmăşeli pe care prietenul său părea s-o fi provocat.

Între timp, tânărul devenise foarte atent în a-şi păzi propria persoană. Jumătatea de gram de morfină avusese ca efect provocarea unei puternice suspiciuni cu privire la mâncare şi băutură şi îl hotărâse să aducă la Londra cu el un revolver a cărui posesie îl deranja cumplit.

Tocmai începuse să creadă că întreaga afacere fusese doar un coşmar ieşit din comun când Bentley-ul lui Frankie apăru huruind şi trase lângă garaj. Bobby îi ieşi în întâmpinare, într-o salopetă plină de unsoare. Frankie era la volan, iar lângă ea stătea un tânăr cu o figură destul de întunecată.

— Bună, Bobby, spuse Frankie. Ţi-l prezint pe George Arbuthnot. E doctor şi s-ar putea să avem nevoie de el.

Bobby tresări uşor în timp ce făcu cunoştinţă cu George Arbuthnot.

— Eşti sigură că vom avea nevoie de doctor? Întrebă el. Nu eşti cam pesimistă?

— Nu mă refeream la el în sensul ăsta, spuse Frankie. Am nevoie de el pentru schema pe care am făcut-o. Ascultă, există vreun loc unde am putea discuta?

Bobby se uită în jur.

— Păi, dormitorul meu, spuse fără convingere.

— Excelent! Spuse Frankie.

Coborî din maşină şi, însoţită de George Arbuthnot, îl urmă pe Bobby pe o scară exterioară iar apoi într-un dormitor micuţ.

— Nu ştiu pe unde s-ar putea sta, spuse Bobby uitându-se în jur.

Avea dreptate. Singurul scaun era încărcat aparent cu toată garderoba lui Bobby.

— Pe pat, spuse Frankie şi se aruncă pe el.

George Arbuthnot făcu la fel, iar patul protestă printr-un scârţâit.

— Am plănuit totul, spuse Frankie. Pentru început vrem o maşină. Una de-a voastră ar fi numai bună.

— Adică vrei să cumperi una din maşinile noastre?

— Da.

— E foarte drăguţ din partea ta, Frankie, spuse Bobby cu căldură şi recunoştinţă. Dar nu e nevoie să faci asta, eu nu-mi oblig prietenii. Nu profit de ei.

— Ai înţeles greşit, spuse Frankie. Nu-i deloc aşa. Ştiu ce ai vrut să spui. E ca atunci când cumperi haine şi pălării îngrozitoare de la un prieten care tocmai se lansează în afaceri. E o pacoste, dar trebuie s-o faci. Dar în cazul nostru nu-i deloc aşa. Chiar am nevoie de o maşină.

— Bentley-ul ce are?

— Nu e bun.

— Ai luat-o razna.

— Nu, n-am luat-o razna. Pentru ce vreau eu să fac, Bentley-ul nu e bun.

— Adică?

— S-o fac praf.

Bobby gemu şi îşi duse mâna la frunte.

— În dimineaţa asta nu mă simt bine.

George Arbuthnot vorbi pentru prima oară. Avea un glas profund şi melancolic.

— Vrea să spună că o să aibă un accident, rosti el.

— De unde ştie? Întrebă înnebunit Bobby.

Frankie oftă exasperată.

— Se pare că am început-o prost, spuse ea. Dacă stai liniştit şi mă asculţi, ai să înţelegi ce vreau să spun. Ştiu că creierul tău e practic neglijabil, dar dacă te-ai concentra puţin ai fi în stare să pricepi.

Făcu o pauză, apoi reluă.

— Sunt pe urmele lui Bassington-ffrench.

— Bravo ţie!

— Bassington-ffrench, Bassington-ffrench al nostru, locuieşte la Merroway Court, în satul Staverley din Hampshire. Merroway Court aparţine fratelui lui Bassington-ffrench, iar Bassington-ffrench al nostru locuieşte cu fratele său şi cu soţia lui.

— A cui soţie?

— A fratelui, se înţelege. Nu asta e ideea. Ideea este cum am putea tu, eu, sau amândoi să ne strecurăm pe domeniul lor. Am cercetat terenul. Steverley este doar un sat. Străinii care ajung acolo sunt mirosiţi de la o poştă. Prin urmare, treaba asta cade. Aşa că am făcut un plan. Iată-l. Lady Frances Derwent, conducându-şi nebuneşte maşina, se izbeşte de un zid în apropiere de Merroway Court. Maşina e distrusă complet, iar lady Frances, mai puţin distrusă, este dusă sub stare de şoc în casă de unde, din cauza comoţiei, nu poate fi mişcată.

— Cine spune asta?

— George. Acum înţelegi care e rolul lui George. Nu putem să riscăm ca un doctor străin să spună că n-am nimic. Sau ca vreo persoană săritoare să-mi care trupul istovit la vreun spital local. Nu, iată ce se va întâmpla: George trece pe acolo, tot într-o maşină (mai bine ne-ai mai vinde una), vede accidentul, sare şi preia situaţia. „Sunt doctor. Toată lumea la o parte!” (Asta în caz că există cineva care să se dea la o parte). „Trebuie s-o ducem în casa aceea. Ce e, Merroway Court? Trebuie să o examineze cu atenţie”. Sunt dusă în cea mai bună cameră de oaspeţi, familia Bassington-ffrench fie sare şi ea în ajutor, fie se opune cu vehemenţă, dar, în tot cazul, George îi va potoli. George mă examinează şi emite diagnosticul: din fericire, nu-i atât de grav pe cât crezuse. Nici un os rupt, dar pericol de comoţie. Nu trebuie cu nici un chip să fiu mişcată timp de două sau trei zile. După aceea voi fi în stare să mă întorc la Londra… Apoi George pleacă, iar eu am posibilitatea să-mi bag nasul prin casă.

— Iar rolul meu care e? Întrebă Bobby.

— Nu e.

— Dar, ascultă…

— Copile dragă, aminteşte-ţi că Bassington-ffrench te cunoaşte. Pe mine nu mă cunoaşte, şi, în plus, sunt într-o postură extrem de avantajoasă pentru că am un titlu. Pricepi cât de folositor e acest lucru. Nu sunt o fată oarecare care caută să intre în casă cu cine ştie ce scopuri ascunse. Sunt fiică de nobil şi, prin urmare, foarte respectabilă. Iar George e doctor veritabil, deci totul e în afara oricărei bănuieli.

— Oh, bănuiesc că-i în regulă, spuse nefericit Bobby.

— Cred că-i un plan extrem de bine gândit, spuse Frankie cu mândrie.

— Şi eu nu fac chiar nimic?

Se simţea întrucâtva jignit, ca un câine căruia i se ia pe neaşteptate osul din faţă. Asta, considera el, era propria lui crimă iar acum se vedea scos din schemă.

— Fireşte că faci, dragule. Îţi laşi mustaţă.

— Oh, spui să-mi las mustaţă?

— Da. Cât îţi ia?

— Cred că două, trei săptămâni.

— Doamne Sfinte! Habar n-avem că-i un proces atât de lent. Nu-l poţi accelera?

— Nu, dar de ce să nu-mi pun una falsă?

— Pentru că ar arăta fals, şi s-ar suci, sau ar cădea, sau ar mirosi a lipici. Stai puţin, cred că există o metodă ca să ţi-o înfigi fir cu fir, ca să zic aşa, şi să poţi înşela pe toată lumea. Îmi închipui că un confecţioner de peruci pentru teatru poate să ţi-o facă.

— Ar putea crede că fug de justiţie.

— Nu contează ce ar putea crede.

— O dată cu mustaţă, ce trebuie să fac?

— Îţi pui o livrea de şofer şi conduci Bentley-ul până la Staverley.

— Aha, pricep!

Bobby se lumină.

— Vezi, ideea e următoarea, spuse Frankie. Nimeni nu priveşte un şofer ca pe-o persoană. În tot cazul, Bassington-ffrench te-a văzut doar câteva clipe şi trebuie să fi fost prea preocupat să se întrebe dacă poate schimba fotografia la timp ca să se fi uitat prea atent la tine. Erai pentru el doar un tânăr pierde vară care juca golf. Nu e ca în cazul familiei Cayman care a stat, în faţa ta, a vorbit cu tine, şi a încercat în mod deliberat să te elimine. Aş paria pe orice că, văzându-te în livrea de şofer, Bassington-ffrench nu te-ar recunoaşte nici fără mustaţă. S-ar putea ca doar să se gândească la faptul că faţa ta îi aminteşte de cineva – nimic mai mult. Dar cu mustaţă e şi mai sigur. Ei, ce părere ai de planul meu?

Bobby întoarse pe toate feţele problema în minte.

— Ca să fiu sincer, cred că-i destul de bun, Frankie, spuse elgeneros.

— În cazul ăsta, să mergem să cumpărăm maşinile, spuse Frankie grăbită. Auzi? Cred că George ţi-a rupt patul.

— Nu-i nimic, n-a fost niciodată un pat grozav.

Coborâră în garaj unde un tânăr cu aspect nervos, fără bărbie şi cu un zâmbet plăcut îi salută cu un vag „Hau, hau, hau!”. Înfăţişarea lui generală era uşor marcată de faptul că ochii lui se împotriveau cu hotărâre să privească amândoi în aceeaşi direcţie.

— Salut, Badger, spuse Bobby. O ţii minte pe Frankie, nu?

Era clar că nu, dar spuse din nou „hau, hau, hau” într-o manieră prietenoasă.

— Ultima oară când te-am văzut erai cu capul în nămol şi au trebuit să te scoată trăgându-te de picioare, spuse Frankie.

— Serios? Întrebă Badger. Vai, asta tr-tr-trebuie s-să fi fost în W-w-wales.

— Chiar aşa, spuse Frankie. Acolo a fost.

— Întotdeauna am f-f-fost un c-c-călăreţ prost. Şi acum m-m-mai sunt, adăugă el cu tristeţe.

— Frankie vrea să cumpere o maşină, spuse Bobby.

— Două maşini. Va avea şi George nevoie de o maşină, preciză Frankie. A lui e lovită, deocamdată.

— Îi putem închiria una, spuse Bobby.

— Bine, vreţi să vedeţi ce avem în s-s-stoc?

Frankie spuse:

— Par foarte elegante aşa cum sunt vopsite în nuanţe strălucitoare de roşu şi verde crud.

— Doar par, spuse Bobby întunecat.

— Asta-i un Chryster f-f-foarte valoros pentru m-m-mâna a doua.

— Nu, nu aia, spuse Bobby. Orice va cumpăra trebuie să reziste măcar patruzeci de mile.

Badger îşi privi cu reproş partenerul.

— Standard-ul ăsta e cam pe ducă, medită Bobby. Dar cred că te-ar duce pană acolo. Essex-ul e niţel prea bun pentru treaba asta. Va mai merge cel puţin două sute de mile până să capoteze.

— Foarte bine, spuse Frankie. Voi lua Standard-ul Badger îşi trase colegul de o parte.

— C-ce zici de p-p-preţ? Murmură el. Nu vreau să f-f-fraieresc prea tare o prietenă de-a ta. Z-z-zece lire?

— Zece lire e în regulă, interveni Frankie. Îţi plătesc pe loc.

— Cine-i de fapt, tipa? Întrebă Badger cu glasul coborât. Bobby îi răspunse tot în şoaptă.

— E p-p-prima oară când v-văd pe cineva cu t-t-titlu plătind cu b-b-bani gheaţă.

Bobby îi urmă pe ceilalţi doi până la Bentley.

— Când o să aibă loc toată povestea? Întrebă el.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, răspunse Frankie. Ne-am gândit la mâine după-amiază.

— Ascultă, nu pot veni şi eu? Îmi pun o barbă, dacă vrei.

— În nici un caz. O barbă ar putea strica totul, picând când ţi-e lumea mai dragă. Dar nu văd de ce n-ai putea fi un motociclist mascat bine cu o caschetă şi ochelari de conducere. Ce zici, George?

George Arbuthnot vorbi pentru a doua oară.

— E în regulă, spuse el. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Glasul său era şi mai melancolic decât înainte.