Capitolul VI.

Sfârşitul unui picnic.

În ziua următoare, Bobby primi o scrisoare de cu totul altă natură.

Totul e aranjat, bătrâne (scria Badger într-o mâzgălitură iligibilă care nu reflecta nici o încredere în şcoala publică costisitoare care-l educase). Am obţinut ieri cinci maşini, toate în schimbul a cincisprezece lire – un Austin, două Morris, şi două Rover. În momentul de faţă nu merg, dar le cârpim noi şi le punem pe picioare. La naiba, în definitiv, o maşină-i o maşină! Atâta timp cât cel care o cumpără ajunge cu ea întreagă acasă, mai mult nici n-are la ce să se aştepte. M-am gândit să fac deschiderea luni şi mă bazez pe tine, aşa că nu mă lăsa în găleată, bătrâne. Trebuie să-ţi spun că bătrâna mea mătuşă Carrie a fost o tipă pe cinste. Cândva i-am spart geamurile unui vecin de-al ei care fusese bădăran cu ea în legătură cu pisicile ei, şi n-a uitat niciodată. De fiecare Crăciun mi-a trimis o hârtie de cinci lire… Iar acum asta.

Suntem sortiţi succesului. Treaba-i sigură. Adică, o maşină e o maşină, la urma urmelor. Nu poţi s-o iei pe nimic. Îi tragi un strat de vopsea şi asta-i tot ce observă proştii de rând. Treaba va zbârnâi. Nu uita. Luni. Mă bazez pe tine…

Al tău pe veci, Badger.

Bobby îşi informă tatăl că avea de gând să plece luni în capitală să-şi ia o slujbă. Descrierea slujbei nu-i stârni vicarului nimic care să semene a entuziasm. Trebuie spus că avusese ocazia în trecut să-l cunoască pe Badger Beadon. Se mulţumi să-i ţină lui Bobby o lungă prelegere în care îl sfătui să nu se angajeze la nimic. Nefiind o autoritate în probleme financiare sau de afaceri, sfatul lui era vag din punct de vedere tehnic, dar înţelesul lui era inconfundabil. În ziua de miercuri a aceleeaşi săptămâni, Bobby primi o altă scrisoare. Era scrisă cu un scris înclinat, străin. Conţinutul ei îl uimi oarecum pe tânăr.

Era de la firma Henriquez şi Dollo din Buenos Aires şi, pe scurt, îi oferea lui Bobby un post în cadrul firmei cu un salariu de o mie de lire pe an.

Câteva clipe tânărul crezu că visează. O mie pe an! Citi mai atent scrisoarea. Nu exista nici o menţiune că se prefera un fost angajat al marinei. Se făcea aluzie la faptul că numele lui fusese recomandat de cineva (cineva nenumit). Acceptul trebuia să fie imediat şi Bobby trebuia să fie pregătit de plecare spre Buenos Aires într-o săptămână.

— Fir-aş al naibii! Îşi dădu Bobby drumul sentimentelor într-o manieră întrucâtva nefericită.

— Bobby!

— Scuză-mă, tată. Am uitat ca eşti aici.

Bătrânul Jones îşi drese glasul.

— Aş vrea să-ţi atrag atenţia…

Bobby consideră că acest lucru – de obicei unul lung – trebuia evitat cu orice preţ. Reuşi asta doar cu o simplă frază:

— Cineva mi-a oferit o mie pe an.

Vicarul rămase cu gura căscată, incapabil pe moment să facă vreun comentariu.

„Asta l-a scos cu totul din ale lui”, gândi cu satisfacţie Bobby.

— Dragul meu Bobby, am înţeles eu bine că cineva ţi-a oferit o mie pe an? O mie?

— Bătuţi pe muchie, tată.

— Imposibil! Spuse vicarul.

Bobby nu se simţi rănit de această francă lipsă de încredere. Estimarea propriei valori era puţin diferită de cea a tatălui său.

— Trebuie să fie complet nebun, spuse el cu însufleţire.

— Cine sunt… Ăă… Nebunii ăştia?

Bobby îi dădu scrisoarea. Vicarul, bâjbâind după ochelari, o privi neîncrezător, apoi o citi de două ori.

— Extraordinar! Zise în cele din urmă. Extraordinar!

— Lunatici!

— Oh, băiete! E mare lucru să fii englez. Serios! Ei asta caută. Marina a răspândit această imagine în toată lumea. Firmele sud-americane sunt conştiente de valoarea unui tânăr a cărui seriozitate nu poate fi pusă la îndoială, pe a cărui fidelitate se poate bizui orice patron. Când e vorba de corectitudine, întotdeauna te poţi baza pe un englez…

— Şi să ţii steagul sus, spuse Bobby.

Vicarul îşi privi fiul cu îndoială. Fraza, excelentă de altfel, îi stătuse pe vârful limbii, dar tonul lui Bobby avea ceva ce nu suna sincer. În rest, băiatul părea perfect serios.

— Oricum ai lua-o, tată, de ce tocmai eu?

— Cum adică… De ce tu?

— Există o mulţime de englezi în Anglia. Tipi straşnici, cu calităţi zbârnâitoare. De ce le-am picat eu cu tronc?

— Probabil că ai fost recomandat de fostul tău comandat.

— Da, să zicem că-i aşa. Oricum, nu contează, din moment ce nu pot accepta slujba.

— N-o poţi accepta? Cum adică, băiete dragă?

— Ei bine, am o afacere… Cu Badger.

— Badger? Badger Beadon? Lasă prostiile, dragul meu Bobby, asta e treabă serioasă.

— Pentru mine e niţel mai complicat, spuse Bobby oftând.

— Orice aranjament oi fi făcut tu cu tânărul Beadon nici nu se pune la socoteală. Nu contează.

— Contează pentru mine.

— Tânărul Beadon e complet iresponsabil. Am înţeles că deja le-a pricinuit multe necazuri şi cheltuieli părinţilor săi.

— N-a prea avut noroc. Badger e cumplit de credul.

— Auzi, noroc! Aş spune ca tânărul ăsta nu şi-a luat niciodată viaţa în propriile-i mâini…

— Prostii, tată! Se trezea la cinci dimineaţa să le dea de mâncare nenorociţilor ăia de pui. Nu-i vina lui că au mâncat toate grăunţele alea sau ce-or fi fost.

— N-am fost niciodată de acord cu ideea garajului. E o prostie. Trebuie să renunţi la ea.

— Nu pot, tată. Am promis. Nu-l pot dezamăgi pe bătrânul Badger. Contează pe mine.

Discuţia continuă. Vicarul, fidel vederilor sale pe tema Badger, nu putea concepe cum o promisiune făcută acelui tânăr putea fi obligatorie. Se uita la Bobby cum ţinea cu tot dinadinsul să ducă o viaţă prostească într-o companie cât se poate de rea. În ceea ce-l privea, Bobby, impasibil, repeta papagaliceşte că „nu-l putea dezamăgi pe bătrânul Badger.”

În cele din urmă, vicarul părăsi furios încăperea, iar Bobby se apucă imediat de scris şi refuză oferta firmei Henriquez şi Dallo.

Scria şi ofta. Dădea cu piciorul unei ocazii cu care nu avea să se mai întâlnească în viaţă. Dar nu vedea altă soluţie.

Mai târziu, pe terenul de golf, îi ceru părerea lui Frankie, care îl ascultă cu atenţie.

— Ai fi putut pleca în America de Sud?

— Da.

— Ţi-ar fi plăcut?

— Da, de ce nu?

Frankie oftă.

— Oricum, cred că ai făcut foarte bine, spuse ea hotărâtă.

— Te referi la Badger?

— Da.

— Nu-l puteam dezamăgi pe bătrânul gâscan, nu?

— Nu, dar fii foarte atent cu bătrânul gâscan, cum îi spui. Nu te lăsa pe seama lui.

— Oh, am să fiu atent. Oricum, n-am ce pierde – nu investesc nimic.

— Trebuie să fie destul de amuzant, spuse Frankie.

— De ce?

— Nu ştiu de ce. Doar că sună destul de drăguţ şi liber şi iresponsabil. Totuşi, dacă stau să mă gândesc, nici eu n-am cine ştie ce. Tată îmi dă o alocaţie, am o grămadă de case, haine, slujitori, câteva bijuterii oribile de familie, un cont bun la bancă, dar toate astea aparţin de fapt familiei, nu mie.

— Nu, dar tot aia e, concluzionă Bobby.

— Oh, e o altă situaţie.

Se simţi brusc foarte deprimat. Merseră în tăcere până la următorul marcaj.

— Mâine mă duc în oraş, spuse Frankie în timp ce Bobby lovea mingea.

— Mâine? Şi eu care vroiam să-ţi propun un picnic!

— Mi-ar fi făcut plăcere, dar am stabilit deja. Tata are iar crize de gută.

— Iar tu trebuie să stai să-l îngrijeşti.

— Nu-i place să fie îngrijit. Îl enervează teribil. Preferă să stea cu al doilea valet. E înţelegător şi nu-l deranjează dacă arunci cu ceva după el şi-l faci tâmpit.

Bobby conduse mingea care se strecură în buncăr.

— Straşnic! Zise Frankie şi trimise o frumoasă minge directă care zbură pe deasupra. Apropo, spuse ea, am putea face ceva împreună la Londra. Vii curând?

— Luni. Dar… Ei bine, ce folos?

— Ce vrei să spui prin „ce folos”?

— Vreau să spun că majoritatea timpului am să lucrez ca mecanic. Adică…

— Chiar şi aşa, presupun că ai putea veni la o petrecere unde să faci faţă ca oricare din prietenii mei?

Bobby se mulţumi doar să dea din cap.

— Dau numai o petrecere cu bere şi sandvişuri, îl încurajă Frankie.

— Ascultă, Frankie, n-are rost. Vreau să spun că nu-ţi poţi amesteca prietenii. Prietenii tăi diferă de cei ai mei.

— Te asigur că prietenii mei sunt de toate soiurile.

— Nu vrei să înţelegi.

— Dacă vrei, poţi să-l aduci şi pe Badger. E prietenul tău.

— Tu ai nişte rezerve faţă de Badger.

— Cred că din cauză că e bâlbâit. Bâlbâiţii mă fac şi pe mine să mă bâlbâi.

— Ascultă, Frankie, n-are rost, şi tu ştii asta. Aici, la noi, totu-i perfect. Pe aici nu prea ai ce face, iar eu sunt mai bun decât nimic. Vreau să spun că tu întotdeauna eşti bună cu mine şi tot tacâmul, şi-ţi sunt recunoscător. Dar eu ştiu că sunt un nimeni… Adică…

— După ce vei fi terminat să-ţi etalezi complexul de inferioritate, poate vei încerca să ieşi din buncăr, spuse cu răceală Frankie.

— Am… Oh! La dracu!

Frankie îl urmări cu o satisfacţie răutăcioasă cum rată cele cinci mingi la rând. Nori de praf se ridicară în jurul lor.

— Gaura îţi aparţine, spuse Bobby ridicând mingea.

— Aşa cred. E minge de meci.

— Mai jucăm?

— Nu, nu cred. Am o grămadă de treburi.

— Fireşte, sunt convins.

Merseră în tăcere până la vestiar.

Frankie întinse mâna.

— La revedere, dragul meu. A fost grozav să-mi omor timpul cu tine cât am stat pe-aici. Poate te mai văd când n-oi avea ceva mai bun de făcut.

— Ascultă, Frankie…

— Poate vei catadicsi să vii la petrecerea mea simandicoasă. Cred că poţi găsi butoni cu perle mai ieftini la Woolworth's.

— Frankie…

Cuvintele lui fură acoperite de zgomotul motorului maşinii Bentley pe care Frankie tocmai o pornise. Fata porni din loc cu o fluturare a mâinii.

— La naiba! Zise Bobby cu năduf, Frankie, considera el, se purtase revoltător. Poate nu se exprimase el cu tact, dar, la dracu, ce spusese era adevărat.

Poate, totuşi, n-ar fi trebuit s-o spună.

Următoarele trei zile părură interminabile.

Vicarul avu o durere de gât care îl făcu să le vorbească tuturor laconic. Vorbea foarte puţin şi suporta prezenţa celui de-al patrulea fiu al său aşa cum se cuvenea s-o facă un creştin adevărat.

Sâmbătă Bobby simţi că nu mai suportă atmosfera încordată de acasă. Se duse la doamna Roberts (care împreună cu soţul ei ţineau frâiele parohiei), luă un pachet cu sandvişuri la care adaugă o sticlă de bere cumpărată din Marchbolt, şi purcese la un picnic solitar.

Îi lipsise îngrozitor Frankie în ultimele zile. Oamenii ăştia de viţă veche erau culmea! O ţineau numai pe-a lor. Bobby se întinse pe iarbă şi se întrebă dacă să mănânce mai întâi şi apoi să doarmă, sau invers. În timp ce dezbătea problema îl cuprinse moleşeala şi adormi fără să-şi dea seama.

Când se trezi era trei şi jumătate! Gândindu-se la cât ar dezaproba tatăl lui modul ăsta de a-ţi petrece ziua, Bobby rânji mulţumit. O plimbare de vreo douăsprezece mile prin sat, iată ce trebuia să facă în accepţiunea tatălui său un tânăr sănătos! Asta ducea inevitabil la faimoasa cugetare: „Cred că acum îmi merit prânzul”.

„Aiurea”, gândi Bobby. „De ce să-ţi meriţi prânzul după un amar de drum pe care n-ai ţinut neapărat să-l baţi? Care-i meritul? Dacă-ţi face plăcere, e pură delectare, dacă nu, trebuie să fii tâmpit s-o faci!”

Apoi se repezi asupra prânzului nemeritat şi-l mâncă cu poftă. Oftă satisfăcut şi desfăcu sticla de bere. O bere extrem de amară, dar cât se poate de răcoritoare.

Se întinse la loc, aruncând sticla goală într-un pâlc de iarbă.

Lungit aşa, se simţea cam ca un dumnezeu. Lumea era la picioarele sale. Era doar o frază, dar o frază frumoasă. Putea face orice, dacă încearca! Prin minte îi treceau planuri grandioase şi fapte îndrăzneţe.

Apoi adormi din nou.

Un somn greu, de plumb…