Capitolul VII.

O evadare din ghearele morţii.

Frankie îşi parcă pe trotuar maşina, un Bentley verde, încăpător, chiar în faţa unei case mari şi demodate pe a cărei uşă stătea scris „St Asaph's”.

Sări din maşină şi, întorcându-se, luă un buchet imens de crini. Apoi, sună. În uşă apăru o femeie îmbrăcată în uniformă de infirmieră.

— Aş dori să vorbesc cu domnul Jones, spuse Frankie.

Ochii infirmierei se uitară cu mult interes la Bentley, la crini şi la Frankie.

— Pe cine să anunţ?

— Lady Frances Derwent.

Infirmiera tresări, brusc impresionată.

O conduse pe Frankie într-o cameră de la primul etaj.

— Aveţi o vizită, domnule Jones. Cine credeţi că e? Aşa o surpriză plăcută!

Purtarea „luminoasă” a infirmierei era ceva comun în clinicile de dezintoxicare.

— Doamne! E chiar Frankie! Spuse Bobby uimit peste măsură.

— Bună, Bobby. Am adus florile de rigoare. Cam seamănă cu nişte flori de înmormântare, dar n-am prea avut de unde alege.

— Oh, lady Frances, sunt încântătoare! Spuse infirmiera. Le voi pune în apă.

Părăsi camera.

Frankie se aşeză pe un scaun pus anume pentru vizitatori.

— Ce-i povestea asta, Bobby? Întrebă ea.

— Bună întrebare, răspunse Bobby. Sunt un subiect de senzaţie în locul ăsta. Jumătate de gram de morfină, nici mai mult, nici mai puţin. Vor scrie despre mine în Bisturiul şi în R. M. B.

— Ce-i R. M. B.?

— Revista Medicală Britanică.

— Perfect. Dă-i înainte. Mai trânteşte nişte iniţiale.

— Ştii, fata mea, că o doză de trei miligrame de morfină e mortală? Ar fi trebuit să mor de şaisprezece ori. E drept că se cunosc cazuri de recuperare şi după un gram, totuşi, o jumătate de gram e ceva, nu crezi? Sunt eroul acestui lăcaş. N-au mai avut până acum un caz ca al meu…

— Ce drăguţ pentru ei!

— Nu-i aşa? Acum pacienţii au ce discuta.

Infirmiera intră din nou, aducând crinii în vaze.

— E adevărat, soră, nu? Întrebă Bobby. N-aţi avut niciodată un caz al meu.

— Oh, n-ar fi trebuit să fiţi aici, spuse infirmiera. Ar fi trebuit să fiţi la cimitir. Dar se spune că numai cei buni mor de tineri.

Infirmiera chicoti la propria-i glumă şi ieşi.

— Ai văzut? Zise Bobby. Am să fiu renumit în toată Anglia, ai să vezi.

Continuă să vorbească. Orice urmă de complex de inferioritate îi dispăruse cu desăvârşire. Povestea cu o plăcere imensă şi egoistă fiecare detaliu al cazului său.

— Gata, îl opri Frankie. Nu mă prea dau în vânt după spălăturile stomacale. Ascultându-te, s-ar putea crede că nimeni n-a mai fost otrăvit până acum.

— Nu există mulţi care să fi supravieţuit otrăvirii cu o jumătate de gram de morfină. La naiba, nu eşti prea impresionată.

— Destul de neplăcut pentru cei care te-au otrăvit.

— Ştiu. Au irosit bunătate de morfină.

— Era în bere, nu-i aşa?

— Da. Înţelegi, cineva m-a găsit dormind dus, a încercat să mă trezească dar n-a reuşit. Apoi a intrat în panică, m-a cărat până la o fermă şi a chemat doctorul.

— Ştiu continuarea, i-o reteză Frankie.

— Iniţial au avut impresia că am luat în mod deliberat praful. După ce le-am povestit cum a fost, au căutat sticla de bere acolo unde o aruncasem şi au dus-o la laborator. Avea destulă drojdie în ea ca să poată s-o analizeze.

— N-au descoperit cum a ajuns morfina în bere? Nici un indiciu?

— Absolut niciunul. Au cercetat cârciuma de unde am cumpărat-o, deschizând şi alte sticle, dar totul era în regulă.

— Să fi băgat cineva drogul în bere în timp ce dormeai?

— Asta e. Îmi amintesc că învelişul dopului nu era lipit cum trebuie.

Frankie dădu din cap gânditoare.

— Ei bine, asta dovedeşte că e adevărat ce am spus atunci în tren, zise ea.

— Şi ce-ai spus?

— Că omul ăla, Pritchard, a fost împins în prăpastie.

— Asta n-ai spus-o în tren, ci în gară, spuse Bobby încetişor.

— E acelaşi lucru.

— Dar de ce…

— Dragul meu, e evident! De ce ar vrea cineva să te elimine pe tine? Nu eşti moştenitorul unei averi sau ceva de genul ăsta.

— Poate că sunt. Poate că vreo mătuşă din Noua Zeelandă sau mai ştiu eu de unde, de care n-am auzit niciodată, mi-a lăsat mie toţi banii ei.

— Prostii. Nu fără să te cunoască. Iar dacă nu te-a cunoscut, de ce să lase banii unui al patrulea fiu? Vai, pe vremurile astea, nici măcar un om al bisericii n-ar putea avea un al patrulea fiu! Nu, totul e foarte clar. Nimeni nu are de câştigat de pe urma morţii tale, deci asta iese din discuţie.

Poate fi vorba de răzbunare. N-ai sedus, cumva, vreo fiică de farmacist?

— Din câte îmi aduc aminte, nu, spuse Bobby cu demnitate.

— Ştiu. Unii seduc atât de mult că pierd socoteala. Pe de altă parte, aş spune că niciodată n-ai sedus pe cineva.

— Mă faci să roşesc, Frankie. Şi de ce neapărat o fiică de farmacist?

— Are acces neîngrădit la morfină. Nu-i atât de uşor să faci rost de morfină.

— Ei bine, n-am sedus nici o fiică de farmacist.

— Şi n-ai nişte duşmani de care să ştii?

Bobby clătină din cap.

— Deci, asta e! Spuse triumfătoare Frankie. Trebuie să fie vorba de omul împins în prăpastie. Poliţia ce crede?

— Crede că trebuie să fi fost vreun lunatic.

— Prostii! Lunaticii nu se plimbă de colo-colo cu cantităţi mortale de morfină la ei, căutând sticle de bere în care s-o bage. Nu, cineva l-a împins pe Pritchard în prăpastie. După câteva clipe ai ajuns tu acolo, iar el a crezut că l-ai văzut când a făcut-o, şi aşa s-a hotărât să te elimine.

— Nu cred că ţine, Frankie.

— De ce nu?

— În primul rând, n-am văzut nimic.

— Da, dar el nu ştie asta.

— Iar dacă aş fi văzut ceva, aş fi spus-o la anchetă.

— Presupun că e aşa, spuse Frankie neconvinsă.

Rămase câteva clipe pe gânduri.

— Poate s-a gândit că ai văzut ceva ce ai crezut că nu conta, dar care în realitate conta. Sună cam aiurea, dar ai prins ideea?

Bobby dădu din cap.

— Da, înţeleg ce vrei să spui, dar nu prea pare plauzibil.

— Sunt convinsă că treaba cu prăpastia are un amestec în toate astea. Tu ai fost prima persoană care a ajuns imediat acolo.

— A fost şi Thomas, îi aminti Bobby. Dar pe el n-a încercat nimeni să-l otrăvească.

— Poate că are de gând, spuse Frankie, veselă. Sau poate că a încercat şi a dat greş.

— Totul pare nefiresc.

— Mie mi se pare logic. Dacă iei cele două lucruri întâmplate în văgăuna asta de Marchbolt… Stai! E şi un al treilea lucru.

— Care?

— Slujba care ţi s-a oferit. Nu e mare lucru, fireşte, dar trebuie să recunoşti că e ciudat. N-am auzit niciodată de vreo firmă străină specializată în căutare de foşti marinari anonimi.

— Ai spus anonimi?

— Încă n-ai ajuns în paginile RMB. Dar înţelegi tu ce vreau să spun. Ai văzut fără să vrei ceva ce nu trebuia să vezi, sau aşa cred ei (oricine ar fi aceştia). Foarte bine. Mai întâi încearcă să te îndepărteze oferindu-ţi o slujbă în străinătate. Apoi, nereuşindu-le planul, încearcă să te scoată cu totul din joc.

— Nu e cam drastic? Şi, oricum, nu e un risc prea mare?

— Oh, dar criminalii sunt întotdeauna teribil de grăbiţi. Cu cât fac mai multe crime, cu atât vor să facă şi mai multe.

— Ca în A treia pată de sânge, cită Bobby unul din romanele poliţiste preferate.

— Da, la fel e şi în realitate… Smith şi nevestele lui şi Armstrong şi ceilalţi.

— Bine, Frankie, dar ce naiba se presupune că am văzut?

— Ei, asta-i problema! Recunoscu Frankie. De acord că nu poate să fi fost împinsul în sine, pentru că ai fi spus.

Trebuie să fie ceva legat de omul împins. Poate avea vreun semn din naştere, sau degete încârligate sau vreo particularitate fizică ciudată.

— Înţeleg că-ţi fuge gândul la domnul Rafiei. Thornadyke. Nu putea fi nimic de genul ăsta pentru că orice aş fi văzut, la fel de bine putea să vadă şi poliţia.

— Deci ar fi văzut şi poliţia. A fost o sugestie tâmpită. E foarte complicat, nu-i aşa?

— E o teorie măgulitoare şi mă face să mă simt important, totuşi, cred că nu-i decât o teorie.

— Sunt sigură ca am dreptate. Frankie se ridică. Acum trebuie s-o întind. Să trec şi mâine pe la tine?

— Chiar te rog. Sporovăiala infirmierelor devine plictisitoare. Apropo, ai venit de mult de la Londra?

— Imediat ce-am auzit despre tine, m-am întors. Este cât se poate de palpitant să ai un prieten otrăvit în mod romantic.

— Nu ştiu dacă morfina e chiar atât de romantică, spuse Bobby pe gânduri.

— Bine, am să vin mâine. Să te sărut sau nu?

— Nu e molipsitor, o încurajă Bobby.

— Atunci am să-mi fac datoria faţă de bietul bolnav.

Îl sărută uşor.

— Pe mâine.

În timp ce ieşea, intră infirmiera cu ceaiul lui Bobby.

— I-am văzut adesea fotografia în ziar. Nu prea seamănă, totuşi. Şi, fireşte, am văzut-o la volan, dar niciodată până acum de aproape, în carne şi oase, ca să zic aşa. Nu-i deloc cu nasul pe sus, nu-i aşa?

— Oh, nu! Niciodată n-aş spune că Frankie e o încrezută.

— I-am spus eu sorei că e ca toată lumea. Nu-i nici un pic băţoasă. I-am spus eu sorei, i-am spus.

Dezaprobând tacit acest punct de vedere, Bobby nu răspunse. Infirmiera, dezamăgită de lipsa lui de reacţie, părăsi camera.

Bobby rămase cu propriile-i gânduri. Îşi termină ceaiul, apoi trecu în revistă posibilităţile uimitoarei teorii a lui Frankie şi sfârşi prin a le respinge. Pe urmă se uită în jur după alte distracţii.

Ochii îi căzură pe vazele cu crini. Extrordinar de drăguţ din partea lui Frankie să-i aducă toate florile astea, fireşte, erau încântătoare, dar ar fi preferat să-i aducă în loc câteva romane poliţiste. Îşi mută privirea pe masa de alături. Pe ea se aflau un roman de Ouida, un exemplar din John Halifax, Gentleman şi Marchbolt Weekly Times de săptămâna trecută. Luă John Halifax, Gentleman.

După cinci minute îl puse jos. Pentru o minte ameţită de A treia pată de sânge, Cazul arhiducelui ucis, şi Strania aventură a pumnalului florentin, John Halifax, Gentleman era lipsit de acţiune.

Oftând, luă Marchbolt Weekly Times.

După câteva clipe, apăsă butonul soneriei de sub pernă cu o insistenţă care aduse în fugă o infirmieră în cameră.

— Ce s-a întâmplat, domnule Jones? Vă e rău?

— Sună la castel, strigă Bobby. Spune-i lui lady Frances că trebuie să se întoarcă aici într-o clipă.

— Vai, domnule Jones, nu puteţi transmite un mesaj ca ăsta.

— Serios? Dacă mi s-ar da voie să cobor din patul ăsta nenorocit ai vedea dacă pot sau nu. Dar aşa trebuie s-o faci dumneata în locul meu.

— Dar o să-i fie greu să se întoarcă.

— Nu ştii de ce e în stare un Bentley.

— Încă nu şi-a băut nici ceaiul.

— Ascultă, fată dragă, nu sta aici să te cerţi cu mine. Sună cum ţi-am spus. Spune-i că trebuie să vină imediat pentru că am să-i spun ceva foarte important.

Nemulţumită, dar neavând încotro, infirmiera ieşi. Îşi luă, însă, libertatea de a denatura oarecum mesajul lui Bobby.

Dacă lady Frances nu avea nimic împotrivă, domnul Jones o ruga să vină până la el deoarece ar fi vrut să-i spună ceva, dar, fireşte, lady Frances nu trebuia să se grăbească.

Lady Frances răspunse prompt că va sosi într-o clipă.

— Închipuiţi-vă, e moartă după el! Le spuse infirmiera colegelor sale. Asta e!

Frankie ajunse într-un suflet.

— Ce-i cu apelul ăsta disperat? Întrebă ea.

Bobby stătea în capul oaselor, cu obrajii aprinşi şi radioşi. Flutură ziarul pe care-l ţinea în mână.

— Uită-te la asta, Frankie.

Frankie se uită.

— Ei şi? Întrebă ea.

— Asta e fotografia de care spuneai că e retuşată dar că seamănă mult cu femeia aia, Cayman.

Bobby arătă cu degetul reproducerea oarecum ceţoasă a unei fotografii. Sub ea era scris: „FOTOGRAFIA GĂSITĂ ASUPRA MORTULUI ŞI PRIN CARE ACESTA A FOST IDENTIFICAT. DOAMNA AMELIA CAYMAN, SORA DECEDATULUI”.

— Aşa am spus şi o susţin. Nu văd nimic anormal în asta.

— Nici eu.

— Dar ai spus…

— Ştiu ce-am spus. Dar vezi tu, Frankie (glasul lui Bobby deveni apăsat), asta nu e fotografia pe care am pus-o eu înapoi în buzunarul mortului.

Se uitară unul la altul.

— În cazul ăsta înseamnă că… Începu Frankie.

— Fie că au fost două fotografii…

— Ceea ce e puţin probabil…

— Sau…

Se opriră.

— Omul ăla… Cum îl cheamă?

— Bassington-ffrench! Spuse Bobby.

— Sunt absolut sigură!