Capitolul XII.

În tabăra inamicului

„Ei bine, iată-mă-s!” gândi Frankie. „Teafără în tabăra inamicului. De-acum, totul depinde de mine.”

Se auzi o bătaie în uşă şi intră doamna Bassington-ffrench.

Frankie se ridică puţin pe perne.

— Îmi pare rău teribil de rău, spuse ea cu glas slab. V-am provocat atâta deranj.

— Prostii, spuse doamna Bassington-ffrench. Frankie auzi din nou vocea stăpânită şi tărăgănată, cu un uşor accent american, şi îşi aminti că lordul Marchington îi spusese că un Bassington-ffrench din Hampshire se căsătorise cu o moştenitoare americancă. Doctorul Arbuthnot spune că vă veţi face bine într-o zi sau două dacă staţi în linişte.

Frankie se abţinu să facă vreo remarcă deplasată.

— Părea drăguţ, spuse ea. A fost foarte amabil.

— Mi s-a părut un tânăr deosebit de capabil, spuse doamna Bassington-ffrench. A fost un adevărat noroc că s-a întâmplat să treacă pe acolo.

— Da, nu-i aşa? Nu că aş fi avut neapărat nevoie de el.

— Dar nu trebuie să vorbiţi. Voi trimite slujnica să vă aducă nişte lucruri şi pe urmă să vă aşeze cum se cuvine în pat.

— Sunteţi foarte amabilă.

— Deloc.

În timp ce gazda se îndepărta, Frankie avu un moment de remuşcare.

„O făptură drăguţă”, îşi spuse ea. „Şi e minunat de credulă.” Pentru prima dată se gândi că-i juca o farsă urâtă gazdei sale. Mintea îi fusese atât de obsedată de un Bassington-ffrench criminal împingând în prăpastie o victimă nevinovată încât personajele secundare ale dramei nu intraseră în calcul.

„Oh, acum trebuie să merg până la capăt”, îşi zise Frankie.

„Dar aş fi dorit să nu fie atât de drăguţă.”

Petrecu o după-amiază şi o seară plicticoase în camera aceea întunecată. Doamna Bassington-ffrench băgă de câteva ori capul pe uşă să vadă cum se simte, dar nu rămase.

A doua zi, totuşi, Frankie acceptă lumina zilei şi îşi exprimă dorinţa de a avea companie, drept care gazda ei veni şi stătu un timp cu ea. Descoperiră că aveau multe cunoştinţe comune şi, pe la sfârşitul zilei, Frankie simţi, nu fără remuşcare, că deveniseră prietene.

Doamna Bassington-ffrench se referi de câteva ori la soţul său şi la băieţelul lor, Tommy. Părea o femeie simplă, foarte ataşată de căminul ei, şi totuşi Frankie intui că, dintr-un motiv sau altul, nu era prea fericită. Ochii ei aveau uneori o expresie neliniştită care nu se potrivea cu un suflet împăcat cu sine însuşi.

În a treia zi Frankie se ridică din pat şi fu prezentată stăpânului casei.

Acesta era un bărbat masiv cu un aer blajin dar cam distrat. Părea să-şi petreacă o mare parte din timp închis în biroul său. Frankie îl cântări şi trase concluzia că ţinea foarte mult la soţia lui, deşi era prea puţin interesat de preocupările ei.

Tommy era un băieţel de şapte ani, sănătos şi neastâmpărat.

— E atât de plăcut aici, spuse Frankie cu un oftat.

Stătea întinsă într-un şezlong, în grădină.

— Nu ştiu dacă-i din cauza loviturii la cap, dar simt că nu-mi face bine să mă mişc. Mi-ar plăcea să zac aşa zile întregi.

— Foarte bine, faceţi-o, spuse Sylvia Bassington-ffrench cu glasul ei calm, lipsit de curiozitate. Vorbesc serios. Nu vă grăbiţi să vă întoarceţi la Londra. Vedeţi, e o mare placer pentru mine să vă am aici. Sunteţi atât de luminoasă şi amuzantă. Mă înveseliţi.

„Aşadar, are nevoie de veselie” gândi Frankie. În aceeaşi clipă îi fu ruşine de ea însăşi.

— Simt că, într-adevăr, am devenit prietene, continuă cealaltă.

Frankie se simţi şi mai ruşinată.

Ceea ce făcea ea era o treabă murdară – murdară! Ar trebui să renunţe! Să se întoarcă la Londra…

Gazda continuă:

— Nu va fi prea plictisitor aici. Mâine se întoarce cumnatul meu. O să vă placă, sunt sigură. Tuturor le place Roger.

— Locuieşte cu dumneavoastră?

— Vine şi pleacă. Nu are astâmpăr. Se autointitulează „fac totum-ul” familiei şi poate că-i adevărat într-un fel. Niciodată nu rămâne prea mult într-un serviciu. De fapt, cred că în viaţa lui n-a muncit cu adevărat. Dar mulţi sunt aşa, mai ales în familiile vechi. Şi de regulă sunt oameni cu maniere fermecătoare. Roger e foarte săritor. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el în primavară, când Tommy a fost bolnav.

— Ce-a păţit Tommy?

— A căzut din leagăn şi s-a lovit grav. Se pare că leagănul era prins de-o creangă putredă care a cedat. Roger a fost foarte necăjit, pentru că el îl dădea în leagăn până sus… Ştiţi cum le place copiilor. La început am crezut că Tommy şi-a rupt coloana, dar s-a dovedit a fi o rană uşoară şi acum nu mai are nimic.

— După cum arată, în mod sigur! Spuse Frankie zâmbind. Până la ea, răzbăteau din departare strigăte şi chiuieli.

— Ştiu, pare că e foarte bine. E o aşa uşurare! Are parte numai de accidente. Iarna trecută era să se înece.

— Zău? Întrebă gânditoare Frankie.

Nu se mai gândea să se întoarcă la Londra. Sentimentul de vinovăţie îi dispăruse.

Accidente! Se întrebă dacă Roger Bassington-ffrench era specialist în accidente. Cu glas tare, spuse:

— Dacă chiar nu vă deranjează, mi-ar plăcea să mai stau puţin. Dar soţul dumneavoastră nu se supără că mă bag în viaţa dumneavoastră în felul acesta?

— Henry? Buzele doamnei Bassington-ffrench se strâmbară într-un mod ciudat. Nu, Henry nu se supără. Pe Henry nu-l supără nimic… În ziua de azi.

Frankie se uită curioasă la ea.

„Dacă m-ar cunoaşte mai bine, mi-ar spune ceva,” gândi ea.

„Cred că în casa asta se petrec o mulţime de lucruri ciudate”.

Henry Bassington-ffrench li se alătură la ceai, şi Frankie îl studie cu atenţie. Omul ăsta avea cu siguranţă ceva ciudat. Era evident unul din oamenii aceia joviali, iubitori de sport, tipul gentleman-ului simplu de la ţară. Dar un astfel de om n-ar fi trebuit să stea atât de crispat, cu nervii evident încordaţi la maxim, acum cufundat într-o apatie din care era imposibil să-l scoţi, acum emiţând remarci dure şi sarcastice la orice i-ai fi spus. Dar nu întotdeauna era aşa. În aceeaşi seară, la cină, apăru într-o cu totul altă lumină. Glumi, râse, povesti, fu chiar strălucitor. Prea strălucitor, consideră Frankie. Strălucirea asta era nefirească şi nu-i stătea în caracter.

„Are ochii atât de stranii!” gândi ea „Mă înspăimântă puţin.”

Dar oare, sigur nu-l suspecta pe Henry Bassington-ffrench de nimic? De ce să-l fi suspectat? Fratele lui, nu el, se aflase în Marchbolt în ziua aceea fatală.

În ce-l privea pe frate, Frankie era nerăbdătoare să-l cunoască. După părerea ei şi a lui Bobby, tipul era un criminal. Urma să se afle faţă-n faţă cu un criminal.

Brusc o cuprinse neliniştea.

Dar, la urma urmei, cum ar fi putut el ghici? Cum ar fi putut s-o asocieze unei crime duse cu succes la bun sfârşit?

„Îmi face griji din orice nimic”, gândi ea.

Roger Bassington-ffrench ajunse în ziua următoare chiar înainte de ceai. Frankie nu-l întâlni până la ceai. Trebuia totuşi să se „odihnească” după accident.

Când ieşi pe peluză, unde era servit ceaiul, Sylvia spuse zâmbind:

— Iat-o pe bolnava noastră. Lady Frances Derwent, ţi-l prezint pe cumnatul meu.

Frankie văzu un bărbat înalt şi svelt, puţin trecut de treizeci de ani, cu ochi foarte frumoşi, de un albastru intens. Cei doi dădură mâna.

Bărbatul spuse:

— Am auzit totul despre felul în care aţi încercat să dărâmaţi zidul.

— Recunosc că sunt cel mai prost şofer din lume, spuse Frankie. Dar conduceam o rablă foarte veche. Maşina mea e pe butuci şi am cumpărat una ieftină la mâna a doua.

— A fost scoasă din dărâmături de un doctor tânăr şi foarte chipeş, spuse Sylvia.

— Era destul de drăguţ, o aprobă Frankie.

În clipa aceea Tommy veni şi se aruncă în spatele unchiului său, cu un chiuit vesel.

— Mi-ai adus un tren Hornby? Ai spus că ai să-mi aduci.

— Vai, Tommy, nu-i frumos să ceri! Îl admonestă Sylvia.

— E în regulă, Sylvia. I-am promis. Ţi-am adus trenul, bătrâne. Îşi privi cumnata în treacăt. Henry nu vine la ceai?

— Nu cred.

Glasul ei avea o notă abătută.

— Cred că azi nu se simte prea bine, adăugă ea apoi izbucni: oh, Roger, mă bucur că te-ai întors!

Bărbatul îşi puse mâna o clipă pe braţul ei.

— E în regulă, Sylvia.

După ceai, Roger se jucă cu nepotul său cu trenul.

Frankie îi urmărea, cu mintea înţesată de gânduri.

Ăsta nu era genul de om care să împingă pe cineva în prăpastie. Tânărul ăsta fermecător nu putea fi un criminal cu sânge rece.

Dar, atunci… Înseamnă că şi Bobby trebuie să se fi înşelat tot timpul. Adică s-au înşelat cu privire la partea asta a poveştii.

Acum era sigură că nu Bassington-ffrench era cel care-l împinsese pe Pritchard în prăpastie.

Atunci cine să fi fost?

Era totuşi convinsă că fusese împins. Cine s-o fi făcut? Şi cine i-a pus lui Bobby morfină în bere? Cu gândul la morfină, găsi explicaţia ochilor ciudaţi ai lui Henry Bassington-ffrench, cu pupilele lor cât vârful de ac.

Era Henry Bassington-ffrench toxicoman?