Capitolul XIII.

Alan Carstairs.

Teoria lui Frankie avea să se confirme nu mai târziu de a doua zi, iar confirmarea veni de la Roger.

Jucaseră tenis, iar acum stăteau şi îşi beau răcoritoarele.

Discutau tot felul de lucruri, iar Frankie devenea tot mai sensibilă la farmecul lui Roger Bassington-ffrench, un bărbat care călătorise prin toată lumea. „Fac-totum-ul” familiei contrasta în mod flagrant cu agresivul şi apaticul său frate. Frankie nu se putea abţine să nu-l admire.

După o pauză în care gândurile lui Frankie gravitară în jurul persoanei lui, Roger rosti pe un ton total diferit de cel de până atunci.

— Lady Frances, am să fac un lucru destul de ciudat. Vă cunosc de mai puţin de douăzeci şi patru de ore, dar instinctul îmi spune că sunteţi singura persoană căreia pot să-i cer sfatul.

— Sfatul? Întrebă mirată Frankie.

— Da, nu mă pot hotărî între două alternative. Se opri. Stătea aplecat, cu fruntea încruntată, şi îşi legăna racheta între genunchi. Părea îngrijorat. E vorba de fratele meu, lady Frances.

— Da?

— Se droghează. Sunt sigur de asta.

— Ce vă face să credeţi asta?

— Totul. Înfăţişarea lui… Schimbarea extraordinară a comportamentului său… I-aţi remarcat ochii? Pupilele lui sunt ca nişte vârfuri de ac.

— Am observat asta, recunoscu Frankie. Ce credeţi că ia?

— Morfină sau vreo formă de opiu.

— Ia de mult timp?

— Aş zice că de vreo şase luni. Îmi amintesc că se plângea întruna de insomnie. Nu ştiu cum a ajuns să se drogheze, dar cred că a început la scurt timp după aceea.

— Cum face rost de drog? Întrebă Frankie practică.

— Cred că îi vine prin poştă. Aţi observat în ultimele zile, la ceai, că e deosebit de irascibil?

— Da, am observat.

— Bănuiesc că asta e din cauză că şi-a terminat provizia şi aşteaptă alta. Apoi, după ce la ora şase vine poşta, se duce în biroul lui, şi când iese la cină este în cu totul altă dispoziţie.

Frankie dădu din cap. Îşi amintea spontaneitatea lui nefirească din unele seri.

— Dar de unde îi vine marfa?

— Ah, asta nu ştiu. Nici un doctor respectabil nu i-ar da. Presupun că există destule surse la Londra de unde ţi-o poţi procura contra unui preţ bun.

Frankie dădu gânditoare din cap.

Îşi aminti că-i spusese lui Bobyy ceva despre o bandă de traficanţi de droguri, şi răspunsul lui că nu puteai să aduni la un loc prea multe delicte. Era straniu cât de curând trebuiseră să pice în investigaţia lor pe urmele unui asemenea lucru.

Era straniu că principalul suspect trebuise să-i atragă atenţia asupra faptului. Era mai înclinată ca oricând să-l absolve pe Roger Bassington-ffrench de acuzaţia de crimă.

Şi totuşi există inexplicabila problemă a fotografiei schimbate. Proba împotriva lui, îşi reaminti sieşi, rămânea totuşi exact cea care fusese. De partea cealaltă era doar personalitatea omului însuşi. Iar toată lumea spunea despre criminali că erau persoane fermecătoare!

Îşi alungă aceste gânduri şi se întoarse spre interlocutorul său.

— De fapt, de ce îmi spuneţi toate astea? Întrebă ea direct.

— Pentru că nu ştiu ce să fac cu Sylvia, răspunse el simplu.

— Credeţi că nu ştie?

— Bine-nţeles că nu ştie. Ar trebui să-i spun?

— E foarte dificil…

— Este. De asta m-am gândit că m-aţi putea ajuta. Sylvia vă îndrăgeşte foarte tare. Nu-i prea pasă de nimeni de pe aici, dar pe dumneavoastră v-a plăcut de la început, aşa mi-a spus ea. Ce ar trebui să fac, lady Frances? Spunându-i, am să adaug o mare povară vieţii ei.

— Dacă ar şti, ar putea avea vreo influenţă, sugeră Frankie.

— Mă îndoiesc. Când e vorba de droguri, nimeni, nici chiar cei dragi şi apropiaţi, nu poate avea vreo influenţă.

— E un punct de vedere cam disperat, nu credeţi?

— E un fapt. Există soluţii, fireşte. Măcar dacă Henry ar fi de acord să facă un tratament… Există un loc în apropiere. Îl conduce un anume dr. Nicholson.

— Dar n-ar consimţi în ruptul capului, nu-i aşa?

— S-ar putea să consimtă. Uneori consumatorii de droguri trec prin stări de spirit în care se căiesc atât de mult din cauza viciului lor încât ar face orice să se vindece. Înclin să cred că Henry ar putea ajunge mai uşor într-o astfel de stare dacă ar crede că Sylvia nu ştie… Gândul că ea ar putea afla ar fi pentru el ca un fel de ameninţare. Dacă tratamentul ar avea succes (fireşte, va fi numit tratament pentru „boală de nervi”) Sylvia n-ar mai avea de ce să afle.

— Ca să facă tratamentul, ar trebui să plece departe?

— Locul la care mă refer e la vreo trei mile de aici, în capătul celălalt al satului. Dr. Nicholas e canadian. Un om foarte deştept. Şi, din fericire, Henry îl place. Sst!

— Vine Sylvia.

Doamna Bassington-ffrench veni lângă ei şi întrebă:

— Aţi jucat mult?

— Trei seturi, spuse Frankie. Şi toate câştigate de mine.

— Jucaţi foarte bine, spuse Roger.

— Sunt groaznic de leneşă când e vorba de tenis, spuse Sylvia. Trebuie să invit într-o zi familia Nicholson. Ea e foarte doritoare să joace. Vai… Ce s-a întâmplat? Prinsese privirea schimbată de cei doi.

— Nimic… Doar că s-a întâmplat că am discutat cu lady Frances despre dr. Nicholson.

— Mai bine i-ai spune Frankie, ca mine, spuse Sylvia. Nu-i ciudat că ori de câte ori cineva vorbeşte de o persoană sau de un lucru, altcineva face acelaşi lucru imediat după aceea?

— Sunt canadieni, nu? Întrebă Frankie.

— În mod sigur, el este. Aş înclina să cred că ea e englezoaică, dar nu sunt sigură. Este foarte drăguţă… Fermecătoare cu ochii ei mari şi visători. Nu ştiu de ce, dar am impresia că nu-i prea fericită. Trebuie să fie o viaţă deprimantă.

— El are o clinică, nu-i aşa?

— Da, pentru boli nervoase şi consumatori de droguri. E foarte căutat, cred. E un bărbat destul de impresionant.

— Îţi place?

— Nu, spuse direct Sylvia. Nu-mi place. Iar după câteva clipe, adăugă cu vehemenţă: Nu-mi place deloc.

Mai târziu îi arătă lui Frankie fotografia unei femei încântătoare cu ochi mari, care stătea la pian.

— E Moira Nicholson. Un chip atrăgător, nu? Un bărbat care a venit aici cu câtva timp în urmă însoţit de nişte prieteni ai noştri a fost foarte izbit de fotografie. A vrut să-i fie prezentat Moirei.

Râse.

— Am să-i invit mâine seară la cină. Aş vrea să ştiu ce părere ai despre el.

— Despre el?

— Da. După cum spuneam, mie îmi displace, însă e un bărbat deosebit de atrăgător.

— Ceva în glasul ei o făcu pe Frankie s-o privească repede, dar Sylvia Bassington-ffrench se întorsese cu spatele şi scotea din vază florile veştede.

În seara aceea, în timp ce se îmbrăca pentru cină, Frankie îşi trecu pieptănul prin părul negru şi des şi gândi: „Trebuie să-mi ordonez ideile. Da, e timpul să fac câteva experinţe”.

Era sau nu Roger Bassington-ffrench ticălosul care considerau ea şi Bobby că e?

Ea şi Bobby căzuseră de acord că, oricine fusese cel care încercase să-l elimine pe Bobby, trebuise să aibă acces la morfină. Ei bine, pentru Roger Bassington-ffrench asta era destul de uşor. Dacă fratele lui primea morfină prin poştă, nu-i era greu să subtilizeze un pacheţel şi să-l folosească pentru scopurile lui.

Frankie lua o foaie de hârtie şi scrise: „Notă: De aflat unde era Roger pe 16 – ziua în care a fost otrăvit Bobby”.

Se gândi că ştia cum să facă asta. De arătat fotografia mortului şi de văzut care e reacţia, dacă există vreuna. De asemenea, de văzut dacă RBF recunoaşte că a fost în Marchbott în acea zi. Al doilea punct o nelinişti uşor. Asta înseamnă să se dea de gol. Pe de altă parte, tragedia se petrecuse în ţinutul ei şi era cât se poate de firesc să aducă vorba de ea.

Mototoli foaia şi-i dădu foc.

La cină reuşi să aducă primul punct în discuţie, într-un mod destul de firesc.

— Ştii, mă obsedează ideea că ne-am întâlnit, îi spuse ea direct lui Roger. Şi nu de mult. Nu cumva la petrecerea lui lady Shane, la Claridges? A fost pe 16.

— Nu putea fi pe 16, spuse repede Sylvia. Atunci Roger era aici. Ţin minte, pentru că în ziua aceea a fost o serbare pentru copii şi nu ştiu ce m-aş fi făcut fără Roger.

Îi aruncă o privire recunoscătoare cumnatului ei care îi zâmbi la rândul lui.

— Nu cred că te-am mai întâlnit, îi spuse el gânditor lui Frankie. Sunt sigur că dacă era aşa mi-aş fi amintit.

O spusese destul de drăguţ.

„Un punct e rezolvat”, gândi Frankie. „Roger Bassington-ffrench nu era în Wales în ziua în care Bobby a fost otrăvit”.

Al doilea punct fu atacat foarte uşor mai târziu. Frankie aduse vorba de locurile de la ţară, de monotonia vieţii de acolo, şi de interesul stârnit de orice eveniment local.

— Luna trecută la noi un bărbat a căzut în prăpastie, spuse ea. Ne-a îngrozit până-n măduva oaselor. M-am dus foarte emoţionată la anchetă, dar a fost destul de plictisitoare.

— E vorba de locul ăla numit Marchbolt? Întrebă brusc Sylvia.

Frankie dădu din cap.

— Castelul Derwent e doar la şapte mile de Marchbolt, explică ea.

— Roger, ăla trebuie să fi fost omul tău! Strigă Sylvia. Frankie se uită întrebătoare la el.

— Am fost de faţă la moartea aceea. Am stat lângă cadavru până la venirea poliţiei.

— Credeam că unul din fiii vicarului a stat cu cadavrul, spuse Frankie.

— A trebuit să plece să cânte la orgă, sau ceva de genul ăsta, aşa că am preluat eu sarcina.

— Extraordinar! Auzisem că a mai fost cineva, dar n-am auzit numele. Aşadar, dumneata ai fost?

Urmară remarci de genul: „Ce curios! Ce mică e lumea, nu-i aşa?” Frankie era mulţumită de cum se descurca.

— Poate că acolo m-ai văzut – în Marchbolt, sugeră Roger.

— De fapt, când s-a petrecut accidentul nu eram acolo, eram la Londra. M-am întors după două zile de la accident. Dumneata ai fost la anchetă?

— Nu, am plecat la Londra în dimineaţa următoare tragediei.

— Îi venise ideea absurdă să cumpere o casă acolo, spuse Sylvia.

— Absolut o prostie, spuse Henry Bassington-ffrench.

— Ba deloc, spuse Roger bine dispus.

— Ştii foarte bine, Roger, că deîndată ce-ai fi cumpărat-o te-ar fi apucat dorul de ducă şi ai fi tulit-o iarăşi în străinătate.

— Oh, am să mă stabilesc la casa mea într-o zi, Sylvia.

— Când ai s-o faci, ar fi bine să te stabileşti pe aici, pe lângă noi. Nu să te duci în Wales.

Roger râse. Apoi se întoarse spre Frankie.

— Ceva veşti interesante despre accident? Nu s-a dovedit a fi sinucidere?

— Oh, nu, totul a fost dureros de clar, şi au venit nişte rude consternate şi l-au identificat. Se pare că făcea o călătorie de plăcere. Foarte trist, zău, pentru că era un bărbat extrem de arătos. I-aţi văzut fotografia în ziar?

— Cred că da, spuse vag Sylvia. Dar nu-mi amintesc.

— Am la etaj un decupaj din ziarul local.

Toată o nerăbdare, Frankie fugi pe scări şi se întoarse cu tăietura din ziar. I-o întinse Sylviei. Roger veni şi se uită peste umărul cumnatei sale.

— Nu-i aşa că e chipeş? Întrebă Frankie ca o şcolăriţă.

— E destul de arătos, da, răspunse Sylvia. Seamănă foarte bine cu tipul ăla, Alan Carstairs, nu crezi, Roger? Îmi amintesc că am spus-o şi la vremea respectivă.

— Aici are ceva din expresia lui, aprobă Roger. Dar în rest nu prea seamănă, să ştii.

— Nu-ţi poţi da seama din pozele din ziar, spuse Sylvia înapoind fragmentul de ziar.

Frankie fu de acord.

Discuţia se mută asupra altor subiecte.

Frankie se duse la culcare nedecisă. Toată lumea părea să fi reacţionat cu o naturaleţe perfectă, încăpăţânarea lui Roger de a căuta o casă nu fusese un secret.

Singurul lucru pe care-l reuşise fusese să obţină un nume. Alan Carstairs.