Capitolul XIV.

Doctorul Nicholson Frankie o abordă pe Sylvia în dimineaţa următoare.

Spuse neglijent:

— Cum era numele ăla pe care l-ai menţionat aseară? Alan Carstairs? Sunt sigură că l-am mai auzit undeva.

— Se poate. E o celebritate în felul lui. E canadian… Naturalist şi mare vânător şi explorator. Nu-l cunosc prea bine. Nişte prieteni ai noştri, familia Rivington, l-au adus într-o zi la prânz. Un bărbat foarte atrăgător… Solid şi bronzat şi cu nişte ochi albaştri, frumoşi.

— Eram sigură că am auzit de el.

— Cred că n-a mai fost în ţara asta mai înainte. Anul trecut a plecat într-o expediţie în Africa cu milionarul acela, John Savage… Cel care credea că are cancer şi s-a sinucis. Carstairs a fost în toată lumea – Africa de Est, America de Sud… Cred că, efectiv, peste tot.

— Pare o persoană simpatică şi aventurieră, spuse Frankie.

— Oh, chiar era! O persoană deosebit de atrăgătoare.

— Ciudat că seamănă atât de mult cu cel care a căzut în prăpastie la Marchbolt!

— Mă întreb dacă toţi avem o dublură.

Citară câteva exemple din Adolf Beck, cu o uşoară referire la Lyons Mail. Frankie se feri să mai facă vreo referire la Alan Carstairs. Putea fi periculos să se arate prea interesantă de el. Oricum, în sinea ei simţea că e pe drumul cel bun. Era convinsă că victima tragediei din Marchboit fusese Alan Carstairs. Întrunea toate condiţiile. Nu avea rude sau prieteni apropiaţi în Anglia, iar dispariţia sa era puţin probabil să fie observată o vreme. Unui om care se ducea frecvent în Africa de Est şi America de Sud nu avea cum să i se simtă lipsa imediat. În plus, observă Frankie, deşi Sylvia Bassington comentase asemănarea cu reproducerea din ziar, nu-i trecuse o clipă prin minte că, de fapt, era chiar el.

„O lecţie de psihologie destul de interesantă”, gândi Frankie.

„Rar ni se întâmplă să luăm persoane «noi» drept unele pe care le vedem sau le întâlnim în mod curent.”

Foarte bine, deci. Mortul era Alan Carstairs. Următorul pas era să afle mai multe despre el. Legătura lui cu familia Bassington-ffrench părea să nu fi fost însemnată… Fusese adus acolo cu totul întâmplător de nişte prieteni. Cum îi chema? Rivington. Frankie băgă numele în memorie pentru a-l folosi ulterior. Era o pistă posibilă. Dar în acelaşi timp şi foarte înceată. Cercetările în legătură cu Alan Carstairs trebuiau făcute cu mare discreţie.

„N-am de gând să mă las otrăvită sau să mi se dea cu ceva în cap” îşi spuse Frankie. „N-au ezitat ei să încerce să-l elimine pe Bobby care, practic, nu ştia nimic!”

Gândurile îi zburară la fraza aceea enigmatică ce stârnise toată afacerea.

Evans! Cine era Evans? Care era rolul lui Evans în povestea asta?

„O bandă de traficanţi de droguri”, hotărî Frankie. Probabil vreo rudă de-a lui Carstairs era şantajată, iar el era hotărât să pună capăt situaţiei. Poate tocmai cu scopul ăsta venise în Anglia. Se poate ca Evans să fi fost unul din bandă care se retrăsese şi venise să trăiască în Wales. Carstairs îl mituise pe Evans să-i trădeze pe ceilalţi, Evans fusese de acord, Carstairs s-a dus acolo să-l întâlnească, cineva l-a urmărit şi l-a ucis.

Să fi fost acel cineva Bassington-ffrench? Părea foarte puţin probabil. Familia Cayman era mult mai aproape de ceea îşi imagina Frankie că era o bandă de traficanţi de droguri.

Şi totuşi… Fotografia aceea! Măcar de-ar fi avut vreo explicaţie pentru ea.

În seara aceea, dr. Nicholson şi soţia lui erau aşteptaţi la cină. Frankie îşi termina de aranjat ţinuta când auzi maşina oprind în faţa uşii de la intrare. Fereastra camerei ei dădea într-acolo şi Frankie se uită afară.

Un bărbat înalt tocmai cobora de la volanul unui Talbot albastru închis.

Frankie îşi retrase capul îngândurată.

Carstairs fusese canadian. Dr. Nicholson era canadian. Iar dr. Nicholson avea un Talbot albastru închis.

Fireşte, era absurd să construieşti ceva pe ideea asta, dar oare nu era niţel cam sugestivă?

Dr. Nicholson era un bărbat solid, cu o purtare care sugera o mare energie. Vorbea lent, în general vorbea foarte puţin, dar fiecare cuvânt pe care-l rostea avea greutate. Purta ochelari puternici din spatele cărora te priveau meditativ nişte ochi de un albastru deschis.

Soţia lui era o femeie suplă la vreo douăzeci şi şapte de ani, drăgălaşă, cu adevărat frumoasă. Părea uşor nervoasă şi turuia cu oarecare fervoare, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă nervozitatea.

— Am auzit că aţi avut un accident, lady Frances, spuse dr. Nicholson, în timp ce se aşeza la masă lângă ea.

Frankie povesti catastrofa. Se întrebă de ce se simţea atât de agitată. Atitudinea doctorului era simplă şi părea sincer interesată. De ce se simţea ca şi cum îşi pregătea apărarea împotriva unei acuzaţii ce nu fusese formulată? Exista vreun motiv ca doctorul să nu creadă în accidentul ei?

— Mare păcat, spuse el după ce ea termină de povestit dând, poate, mai multe detalii decât ar fi fost necesar. Dar se pare că v-aţi revenit repede.

— Nu suntem de acord că s-a vindecat complet. O ţinem lângă noi, spuse Sylvia.

Doctorul îşi mută privirea asupra Sylviei. Pe buze îi apăru umbra unui zâmbet care dispăru aproape imediat.

— În locul dumitale eu aş ţine-o cât mai mult posibil, spuse el serios.

Frankie stătea între gazda sa şi dr. Nicholson. Henry Bassington-ffrench era evident indispus în seara aceea.

Mâinile îi tremurau, nu mănâncă mai nimic, şi nu interveni în discuţie.

Doamna Nicholson, care stătea peste drum de el, nu se simţea deloc bine în prezenţa lui şi se întoarse spre Roger cu vădită uşurare. Vorbea distrată cu el, dar Frankie observă că ochii ei nu se dezlipeau de pe faţa soţului său.

Dr. Nicholson vorbea despre viaţa la ţară.

— Ştiţi ce e o cultură, lady Frances?

— Vă referiţi la învăţătură? Întrebă Frankie cam nedumerită.

— Nu, nu. Mă refeream la germeni. Ştiţi, ei se dezvoltă într-un mediu special preparat. Mediul rural seamănă puţin cu aceasta, lady Frances. În el există timp, spaţiu şi neîngrădire – condiţii favorabile dezvoltării.

— Vă referiţi la lucruri rele? Întrebă contrariată Frankie.

— Depinde de tipul de germen cultivat, lady Frances.

„Tâmpită conversaţie”, gândi Frankie „şi nu ştiu de ce mă înfioară, dar mă înfioară!”

Spuse cu dezinvoltură:

— Presupun că în mine se dezvoltă tot soiul de calităţi întunecate.

Dr. Nicholson se uită la ea şi spuse calm:

— Oh, nu cred, lady Frances. Cred că dumneavoastră aţi fi întotdeauna de partea legii şi a ordinii.

Fusese uşor subliniat cuvântul lege?

Deodată, peste masă, doamna Nicholson spuse:

— Soţul meu se mândreşte că e un chiţibuşar.

Dr. Nicholson dădu din cap cu blândeţe.

— Foarte adevărat, Moira. Mă interesează lucrurile mărunte. Se întoarse din nou spre Frankie. Ştiţi, am auzit de accidentul dumneavoastră. Există un lucru care mă intrigă foarte tare.

— Care? Întreabă Frankie cu inima bătând violent.

— Doctorul care trece… Cel care v-a adus aici.

— Ce-i cu el?

— Trebuie să fi avut o fire ciudată… Şi-a întors mai întâi maşina şi pe urmă v-a salvat.

— Nu înţeleg.

— Fireşte că nu înţelegeţi. Eraţi inconştientă. Dar tânărul Reeves, curierul, venea cu bicicleta dinspre Staverley şi n-a fost depăşit de nici o maşină până când a ajuns la colţ şi a văzut resturile accidentului, iar maşina doctorului era îndreptată în acelaşi sens cu direcţia lui de mers, înspre Londra, înţelegeţi? Doctorul nu venea din direcţia Staverley, deci trebuie să fi venit din celălalt sens, dinspre deal. În cazul ăsta, maşina lui trebuia să fie îndreptată spre Staverley, dar nu era. Prin urmare, trebuie că a întors.

— Numai dacă n-a venit dinspre Staverley ceva mai înainte, spuse Frankie.

— Atunci maşina lui trebuia să fie oprită când aţi coborât dealul. Era?

Ochii albaştri o priveau foarte atenţi prin lentilele groase.

— Nu-mi aduc aminte, spuse Frankie. Nu cred.

— Vorbeşti ca un detectiv, Jasper, spuse doamna Nicholson. Asta-i un fleac.

— Mă interesează mărunţişurile, spuse Nicholson.

— Se întoarse spre gazdă iar Frankie respiră uşurată.

De ce o interogase în felul acela? Cum aflase totul despre accident? „Mă interesează mărunţişurile” spusese el. Să fi fost doar atât?

Frankie îşi aduse aminte de limuzina Talbot de culoare albastru închis şi de faptul că Carstairs fusese canadian. Dr. Nicholson i se părea un om periculos.

După cină îl evită, lipindu-se de blânda şi fragila doamnă Nicholson. Observă că ochii doamnei Nicholson continuau să nu-l slăbească o clipă pe doctor. „Asta e dragoste sau teamă?” se întrebă Frankie.

Nicholson se întreţinu cu Sylvia, iar la ora zece şi jumătate prinse privirea soţiei sale şi amândoi se ridicară să plece.

— Ei bine, ce părere ai de dr. Nicholson al nostru? Întrebă Roger după plecarea celor doi.

— Nici mie, ca şi Sylviei, nu-mi prea place, răspunse Frankie. Ea îmi place mai mult.

— Arătoasă, dar cam tâmpiţică, spuse Roger. Ori îl adoră, ori îi e frică de moare de el – nu ştiu care din două!

— Exact asta mă întrebam şi eu, recunoscu Frankie.

— Nu-mi place de el, dar trebuie să recunosc că are multă… Energie. Felul în care-i vindecă pe drogaţi e minunat. Oameni ai căror rude şi-au pierdut orice nădejde să-i mai vadă reveniţi la normal se duc la el şi ies complet vindecaţi.

— Da, strigă pe neaşteptate Henry Bassington-ffrench. Dar ştii ce se întâmplă acolo? Cunoşti ce suferinţă îngrozitoare şi ce tortură psihică e acolo? Un om s-a obişnuit cu un drog, iar el îl lipseşte de el, îl lipseşte total, până când bietul om ajunge să urle înnebunit şi să se dea cu capul de pereţi. Asta face el, doctorul tău „plin de energie…”. Chinuie oamenii… Îi torturează… Îi trimite-n iad… Îi înnebuneşte.

Tremura puternic. Se întoarse brusc şi părăsi camera.

Sylvia Bassington-french părea uluită.

— Ce se întâmplă cu Henry? Întrebă ea. Pare foarte tulburat.

Frankie şi Roger nu îndrăzneau să se privească.

— Nu a arătat bine toată seara, se aventură Frankie.

— Da, am observat. În ultimul timp e foarte prost dispus. Aş fi vrut să nu fi renunţat la călărie. Oh, apropo, dr. Nicholson l-a invitat mâine pe Tommy la el, dar nu l-aş prea lăsa acolo… cu toate bolile alea ciudate de nervi şi drogaţii de acolo.

— Nu cred că doctorul l-ar lăsa să intre în contact cu ei, spuse Roger. Pare foarte ataşat de copii.

— Da, cred că-i dezamăgit că n-are copii. Probabil şi ea. Pare foarte tristă… Şi teribil de firavă.

— E ca o Madona tristă, spuse Frankie.

— Da, descrierea este foarte bună.

— Dacă dr. Nicholson e atât de ataşat de copii, îmi închipui că a venit la serbarea copiilor? Întrebă într-o doară Frankie.

— Din păcate, tocmai atunci a fost plecat câteva zile. A fost la Londra, la o conferinţă, parcă.

— Înţeleg.

Se duseră la culcare. Înainte de a se urca în pat, Frankie şi scrise lui Bobby.