Capitolul XV.

O descoperire.

Bobby se plictisea înfiorător. Inactivitatea lui impusă era extrem de obositoare. Ura să stea liniştit la Londra şi să nu facă nimic.

Primise telefon de la George Arbuthnot care, în câteva cuvinte, îi spusese că totul mersese perfect. Două zile mai târziu primi o scrisoare de la Frankie prin camerista ei, scrisoare ce fusese trimisă pe numele acesteia, ca acoperire, pe adresa din Londra a lordului Marchington.

De atunci nu mai auzise nimic.

— Ai o scrisoare, strigă Badger.

Bobby se repezi cu emoţie, dar scrisoarea purta scrisul tatălui său şi ştampila din Marchington.

Totuşi, în acel moment, dădu cu ochii de silueta îngrijită, îmbrăcată în negru, a cameristei lui Frankie care se apropia de garaj. Cinci minute după aceea deschidea nerăbdător a doua scrisoare de la Frankie.

„Dragă Bobby (scria Frankie), cred că e timpul să vii. Am lăsat instrucţiuni acasă să-ţi dea Bentley-ul oricând îl ceri. Fă rost de o livrea de şofer – ale noastre sunt întotdeauna verde închis. Scrie-i tatei la Harrods. E foarte bine să ţii cont de detalii. Ai grijă să-ţi faci o mustaţă ca lumea. Asta schimbă enorm o faţă.

Vino aici şi întreabă de mine. Eventual, ai putea să-mi aduci un aşa-zis bilet de la tata. Spune că maşina e reparată şi merge din nou. În garajul de aici nu încap decât două maşini, Daimler-ul familiei şi cea de două locuri a lui Roger Bassington-french, şi e plin, din fericire, aşa că tu te vei duce s-o parchezi în Staverley.

Când ajungi acolo obţine orice informaţie poţi – mai ales despre un anume dr. Nicholson care conduce o clinică pentru dependenţii de droguri. Există câteva elemente suspecte legate de el – are o limuzină Talbot de culoare albastru închis, a fost plecat de acasă pe 16 când a fost contrafăcută berea ta, şi acordă prea mult interes tuturor detaliilor accidentului meu.

Cred că am identificat cadavrul!

Au revoir, colega detectiv.

Cu dragoste, a ta accidentată cu succes, Frankie.

P. S. Am s-o pun la poştă personal.”

Lui Bobby îi crescu moralul brusc.

Îşi lepădă salopeta şi îi aduse la cunoştinţă lui Badger iminenta sa plecare, apoi, tocmai când să plece, îşi aminti că nu deschisese scrisoarea tatălui său. O deschise fără prea mult entuziasm, deoarece scrisorile vicarului erau scrise mai degrabă dintr-un spirit de datorie decât din plăcere, şi răspândeau un aer de toleranţă creştinească profund deprimantă.

Vicarul îi descria conştiincios starea treburilor din Marchbolt, povestindu-i propriile sale necazuri cu organistul şi comentând comportamentul necreştinesc al unuia din ţârcovnicii săi. Fu atins şi subiectul recopertării cărţilor de rugăciuni. Vicarul încheia cu speranţa că Bobby îşi vedea cu seriozitate de treabă şi îşi dădea toată silinţa, şi că rămânea veşnic iubitorul lui tată.

Exista şi un post-scriptum:

Apropo, cineva a cerut adresa, ta din Londra. Eram plecat atunci, iar persoana nu şi-a lăsat numele. Doamna Roberts îl descrie ca fiind un domn înalt, adus de spate, şi cu ochelari. I-a părut foarte rău că nu te-a găsit şi era nerăbdător să te reîntâlnească.

Un bărbat înalt, adus de spate, cu ochelari. Bobby scormoni printre amintiri în căutarea cuiva care să se potrivească acestei descrieri, dar nu-i veni nimeni în minte.

Deodată îl fulgeră o bănuială. Nu cumva ăsta era începutul unui alt atentat la viaţa lui? Încercau oare aceşti duşmani (sau duşman) misterioşi să-i dea de urmă?

Se aşeză şi începu să se gândească serios. Ei, oricine ar fi fost aceştia, tocmai descoperiseră că părăsise localitatea. Fără să bănuiască nimic, doamna Roberts le dăduse noua lui adresă.

Deci ei, oricine erau aceştia, ţineau probabil deja locul sub observaţie. Dacă pleca, ăsta putea fi exact lucrul care nu trebuia să se întâmple.

— Badger, spuse Bobby.

— Da, bătrâne.

— Vino încoace.

Următoarele cinci minute munciră din greu. La sfârşitul a zece minute Badger fu în stare să repete pe nerăsuflate instrucţiunile.

Când totul fu perfect, Bobby se sui într-un Fiat de două locuri 1902 şi ieşi în trombă din garaj. Parcă Fiatul în St. James's Square şi de acolo se duse direct la club. Acolo dădu câteva telefoane, iar două ore mai târziu primi nişte pachete. În cele din urmă, pe la trei şi jumătate, un şofer îmbrăcat într-o livrea verde închis ajunse în James's Square şi se urcă rapid într-un Bentley imens ce fusese parcat acolo o jumătate de oră mai înainte. Paznicul parcării nu se arătă intrigat. Domnul care lăsase maşina acolo îl atenţionase, bâlbâinduse uşor, că şoferul lui avea s-o ia în scurt timp.

Bobby băgă în viteză şi porni. Fiat-ul abandonat îşi aştepta încă liniştit stăpânul. În ciuda puternicului disconfort al buzei sale superioare, Bobby începea să se simtă bine. O luă spre nord, nu spre sud, şi nu după mult timp, maşina puternică rula pe Great North Road.

Era doar o măsură de precauţie în plus pe care o lua. Era destul de sigur că nu fusese urmărit. Acum coti la stânga şi îşi croi drum pe căi ocolite spre Hampshire.

Era chiar după ceai când Bentley-ul intră torcând pe drumul de la Merroway Court, la volan cu un şofer ţeapăn şi corect.

— Oh, iată şi maşina! Spuse Frankie luminoasă.

Se duse la uşa din faţă. Sylvia şi Roger o însoţiră.

— Totul e în regulă, Hawkins?

Şoferul îşi duse mâna la şapcă.

— Da, lady. Maşina e complet refăcută.

— Perfect.

Şoferul întinse un bilet.

— De la excelenţa sa, lordul Marchington.

Frankie îl luă.

— Vei trage la… Cum îi zice…? Angler's Arms în Staverley, Hawkins. Îţi voi da telefon dimineaţă dacă voi avea nevoie de maşină.

— Prea bine, excelenţă.

Bobby urcă la volan, întoarse şi plecă.

— Îmi pare atât de rău că n-avem loc aici. E o maşină încântătoare.

— Prinzi ceva viteză cu ea, spuse Roger.

— Aşa e, recunoscu Frankie.

Era mulţumită că nu zărise pe faţa lui Roger nici cel mai mic semn că l-ar fi recunoscut pe Bobby. Dacă ar fi fost aşa, ar fi observat. Nici chiar ea nu l-ar fi recunoscut pe Bobby dacă l-ar fi întâlnit din întâmplare. Mustăcioara aceea părea perfect naturală, iar asta, împreună cu ţinuta respectabilă în contrast flagrant cu felul de-a fi al lui Bobby, completa deghizarea înfrumuseţată de livreaua şoferului.

Şi vocea fusese excelentă şi nu semăna deloc cu cea a lui Bobby. Frankie începea să-l creadă pe Bobby mult mai talentat decât îşi închipuise ea că e.

Între timp, Bobby se instalase într-o cameră la Angler's Arms.

Crearea personajului Edward Hawkink, şoferul lui lady Frances Derwent, era la latitudinea lui.

În ceea ce privea comportamentul şoferilor în viaţa particulară, Bobby era deosebit de prost informat, dar îşi imagina că o oarecare aroganţă n-ar fi prins rău. Încercă să se simtă o fiinţă superioară şi să se comporte ca atare. Admiraţia diverselor tinere angajate ale hanului avu un efect încurajator. Curând, Bobby află că Frankie şi accidentul ei furnizaseră în Staverley principalul subiect de conversaţie chiar de când avusese loc.

Stând confortabil în faţa proprietarului hanului, un tip masiv şi simpatic pe nume Thomas Askew, Bobby aşteptă să-i parvină informaţiile.

— Tânărul Reeves a fost acolo şi a văzut cum s-a întâmplat, spuse domnul Askew.

Bobby binecuvântă firea mincinoasă a tânărului. Faimosul accident era acum garantat de un martor ocular.

— A crezut că i-a sunat ceasul, continuă domnul Askew. Venea de la deal drept spre el… Apoi, însă, a intrat în zid: întrebarea e cum de n-a murit tânăra doamnă.

— Excelenţa sa conduce nebuneşte, spuse Bobby.

— A avut multe accidente, nu?

— A avut noroc, spuse Bobby. Dar te asigur, domnule Askew, când excelenţa sa trece la volan, cum face câteodată, ei bine, sunt convins că mi-a sunat ceasul.

Câteva persoane prezente clătinară cu înţelepciune din cap şi spuseră că nu se mirau şi că exact aşa ar fi gândit şi ele.

— Foarte drăguţ locşorul ăsta al dumitale, domnule Askew, spuse amabil şi îndatoritor Bobby. Drăguţ şi confortabil.

— Domnul Askew îi mulţumi.

— Merroway Court e singura reşedinţă din zonă?

— Păi, mai e Conacul, domnule Hawkins. Dar nu l-aş numai reşedinţă. Nu locuieşte nici o familie acolo. Nu, era pustiu de ani de zile când l-a luat doctorul ăsta american.

— Doctor american?

— Da, îl cheamă Nicholson. Iar după părerea mea, domnule Hawkins, acolo se petrec nişte lucruri foarte stranii.

În acest punct, fata de la bar spuse că dr. Nicholson o făcea să se înfioare.

— Lucruri stranii? Întrebă Bobby. Ce înţelegi dumneata prin lucruri stranii, domnule Askew?

Domnule Askew clătină întunecat din cap.

— Cei de acolo n-au vrut să ajungă acolo. I-au îndepărtat rudele. Nu cred că ai vrea să auzi, domnule Hawkins, gemetele, ţipetele şi vaietele de acolo.

— Poliţia de ce nu intervine?

— Păi, vezi dumneata, se presupune că totu-i în regulă. Boli de nervi şi alte ca astea. Smintiţi care nu fac prea rău. Doctorul e un gentleman şi totu-i în ordine, ca să spun aşa. Aici amfitrionul îşi îngropă faţa în halba cu bere şi o scoase din nou pentru a clătina din cap cu mare îndoială.

— Ah! Exclamă Bobby pe un ton sumbru şi plin de înţelesuri. Dac-am şti noi tot ce se petrece în locurile astea…

Şi se aplecă la rândul lui deasupra halbei de bere. Fata de la bar se grăbi să se amestece.

— Aşa spuneam şi eu, domnule Hawkins. Ce se petrece acolo? Vai, într-o noapte, a scăpat o biată tinerică… Era numai în cămaşa de noapte, iar doctorul şi doua infirmiere au ieşit s-o caute. „Oh, nu-i lăsaţi să mă ducă înapoi!” striga sărmana. Ţi se rupea inima. Şi mai striga că e bogată şi că rudele ei au vrut să scape de ea. Dar ei au dus-o înapoi, zău, iar doctorul a explicat că are mania persecuţiei, sau cum i-o fi spunând, ceva de genul că toată lumea e împotriva ei. Dar eu de multe ori m-am întrebat… Da, de multe ori m-am întrebat…

— Ah! Exclamă domnul Askew. E destul de uşor de spus…

Cineva din cei prezenţi spuse că nu se cunoştea nimic despre ce se petrece în clinici, iar altcineva spuse că avea dreptate.

Într-un final întrunirea se destrămă, iar Bobby îşi anunţă intenţia de a face o plimbare înainte de culcare.

Conacul era în partea opusă a satului faţă de Merroway Court, aşa că îşi îndreptă paşii într-acolo. Tot ce auzise în seara asta i se părea demn de atenţie. Fireşte, multe din cele spuse puteau fi exagerări. De regulă sătenii au prejudecăţi în ceea ce-i priveşte pe noii veniţi, şi cu atât mai mult când noul venit e de altă naţionalitate. Dacă dr. Nicholson avea o clinică pentru vindecarea dependenţilor de droguri, nu era nimic dubios în faptul că de acolo se auzeau gemete şi chiar ţipete, totuşi, povestea fetei care evadase îl impresionase neplăcut pe Bobby.

Dar dacă, totuşi, Conacul era un loc în care oamenii erau ţinuţi împotriva voinţei lor? Puteau exista şi câteva cazuri autentice, luate doar de camuflaj.

În acest punct al meditaţiei sale, Bobby ajunse la un zid înalt a cărui intrare avea porţi din fier forjat. Se apropie de ele şi încercă uşor una. Era zăvorâtă. În definitiv, de ce nu?

Şi totuşi, atingerea acelei porţi zăvorâte îi dădu o senzaţie ciudată. Locul era ca o închisoare.

Mai înaintă puţin în lungul drumului, măsurând zidul din ochi. Oare putea fi sărit? Zidul era înalt şi neted, fără nici o scobitură de care să te poţi folosi. Clătină din cap. Deodată, ochii îi căzură pe o uşită. O încercă. Spre surprinderea sa, uşa nu era încuiată. „O mică neglijenţă”, îşi zise Bobby rânjind.

Se strecură înăuntru, închizând uşa în urma sa.

Se trezi pe o potecă ce trecea printre nişte tufişuri. Urmă poteca destul de şerpuită. Toată treaba îi amintea de Alice în ţara minunilor.

Deodată, cu totul pe neaşteptate, poteca făcea o curbă bruscă şi ieşea într-un spaţiu deschis, aproape de casă. Era o noapte cu lună plină iar locul era luminat ca ziua. Înainte să se poată opri, Bobby se pomeni în bătaia razelor de lună.

În acelaşi moment, de după colţul casei apăru silueta unei femei. Păşea foarte încet, uitându-se într-o parte şi-n alta, cu încordarea unui animal hărţuit (sau cel puţin aşa i se păru lui Bobby). Deodată se opri înlemnită şi rămase în loc clătinându-se, gata să cadă, parcă.

Bobby alergă şi o prinse. Fata avea buzele albe şi pe chip îi era întipărită o spaimă atât de cumplită încât părea aproape inumană.

— E în regulă, o linişti el în şoaptă. E în regulă.

Fata murmură cu pleoapele pe jumătate închise:

— Sunt atât de înspăimântată…! Sunt atât de înspăimântată!

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Bobby.

Fata doar clătină din cap şi repetă slab:

— Sunt atât de înspăimântată! Sunt groaznic de înspăimântată.

Brusc, auzul ei păru să prindă nişte zgomote dinspre casă. Sări şi se desprinse din braţele lui Bobby. Apoi se întoarse spre el.

— Pleacă! Spuse ea. Pleacă imediat!

— Vreau să te ajut.

— Serios? Se uită la el câteva clipe, cu o privire atentă şi cercetătoare, de parcă ar fi vrut să-i citească în suflet.

Apoi clătină din cap.

— Nimeni nu mă poate ajuta.

— Eu pot, spuse Bobby. Aş face orice. Spune-mi ce te înspăimântă atât de tare.

Fata clătină din cap.

— Nu acum. Oh, repede – vin! Nu mă poţi ajuta dacă nu pleci acum. Imediat… Imediat!

Bobby cedă.

Şoptindu-i „Sunt la Angler's Arms” se năpusti înapoi pe potecă. Ultimul lucru pe care-l văzu fu gestul ei repezit care-i poruncea să se grăbească.

Deodată auzi paşi pe poteca din faţa sa. Cineva venea pe potecă, dinspre uşiţă. Bobby se aruncă într-o tufă de la marginea potecii.

Nu se înşelase. Pe potecă venea un bărbat. Trecu pe lângă Bobby dar era prea întuneric ca tânărul să-i vadă faţa.

După ce bărbatul se îndepărtă, Bobby se grăbi să se retragă. Considera că în noaptea aceea nu mai putea face nimic.

În tot cazul, capul îi vâjâia.

Căci el recunoscuse fata – o recunoscuse dincolo de orice îndoială.

Era fata din fotografia care dispăruse atât de misterios.