Capitolul XIX.

Consfătuire în trei.

Moira se întoarse după câteva minute.

— Am vorbit cu ea, spuse. I-am dat întâlnire într-o căsuţă de vară de lângă râu. Îmi închipui că i s-a părut foarte ciudat, dar a spus că vine.

— Bine. Şi unde anume e locul ăsta?

Moira îi descrise în amănunţime casa şi cum se ajunge acolo.

— Perfect, spuse Bobby. Mai întâi pleci dumneata. Eu voi veni pe urmă. Femeia plecă. Bobby mai rămase un timp să schimbe o vorbă cu domnul Askew.

— Ciudată vizita asta a doamnei Nicholson, spuse el ca din întâmplare. Am lucrat cândva pentru un unchi al ei. Un canadian.

Se gândea că vizita Moirei putea să dea naştere la bârfe şi ultimul lucru pe care l-ar fi dorit era ca aceste bârfe să ajungă la urechea doctorului Nicholson.

— Nu-i aşa? Spuse domnul Askew. Chiar mă întrebam.

— Da. M-a recunoscut şi a venit să vadă cum o mai duc. E o doamnă drăguţă şi plăcută.

— Foarte plăcută, într-adevăr. Nu poate să aibă cine ştie ce viaţă acolo, la Conac.

— Îmi închipui, aprobă Bobby.

Considerând că îşi atinsese obiectivul, hoinări prin sat şi, ca şi cum nu avea nici o ţintă, se îndreptă spre locul indicat de Moira. Ajunse cu bine la întâlnire şi o găsi pe Moira aşteptându-l. Fankie nu apăruse încă.

Privirea Moirei, dreaptă şi întrebătoare, îl făcu pe Bobby să-şi spună că era momentul să încerce o explicaţie.

— Am să-ţi povestesc o mulţime de lucruri îngrozitoare, spuse el şi se opri încurcat.

— Spune.

Bobby se avântă.

— În primul rând, nu sunt şofer, deşi lucrez la un garaj din Londra. Şi nu mă cheamă Hawkins, ci Jones. Bobby Jones. Locuiesc la Marchbolt, în Wales.

Moira asculta cu atenţie, dar era limpede că numele de Marchbolt nu-i spunea nimic.

Bobby strânse din dinţi şi plonjă cu curaj în miezul problemei.

— Ascultă, mi-e teamă că am să te cam şochez. Prietenul acela al dumitale… Alan Carstairs… Ei bine… E mort.

O văzu tresărind şi îşi mută cu tact privirea de la ea. Oare o durea? Fusese… la naiba…! Îndrăgostită de tip?

Tânăra tăcu un timp, apoi rosti cu glasul jos, îngândurat:

— Deci din cauza asta nu s-a mai întors! Chiar mă întrebam de ce. Bobby îşi făcu curaj şi se uită la ea. Îi veni inima la loc. Femeia era tristă şi îngândurată, dar nimic mai mult.

— Povesteşte-mi, spuse ea.

— A căzut în prăpastie la Marchbolt… Locul unde locuiesc eu. Eu şi un doctor s-a întâmplat să fim acolo atunci, şi l-am găsit. Făcu o pauză, apoi adăugă. Avea fotografia dumitale în buzunar.

— Serios? Zâmbi dulce şi destul de trist. Dragul Alan, era… Foarte credincios.

După câteva clipe de tăcere, Moira întrebă:

— Când s-a întâmplat?

— Acum o lună. Mai exact pe 3 octombrie.

— Trebuie să fi fost chiar după ce a venit aici.

— Da. Ţi-a spus că avea de gând să se ducă în Wales?

Tânăra clătină din cap.

— Nu cunoşti pe nimeni cu numele de Evans, nu-i aşa? Întrebă Bobby.

— Evans? Moira se încruntă. Nu, nu cred. Fireşte, e un nume foarte comun, dar nu-mi spune nimic. Cine e?

— Exact asta nu ştim. Oh, în sfârşit. Iat-o pe Frankie!

Frankie se apropia grăbită pe potecă. La vederea celor doi, pe faţă îi apăru o expresie contrariată.

— Bună, Frankie, spuse Bobby. Mă bucur că ai venit. Avem de discutat, nu glumă! În primul rând, doamna Nicholson e cea din fotografie.

— Oh! Exclamă Frankie prostită.

Se uită la Moira şi izbucni în râs.

— Dragul meu, acum înţeleg de ce te-a şocat atât de tare vederea doamnei Cayman la anchetă, spuse ea.

— Întocmai, recunoscu Bobby.

Ce prost fusese! Cum de-şi putuse imagina, chiar şi pentru o clipă, că timpul ar fi putut transforma o Moira Nicholson într-o Amelia Cayman!

— Doamne, ce prost am fost! Exclamă el.

Moira îi privea nedumerită.

— Am atâtea de povestit şi nu prea ştiu cum s-o fac, spuse Bobby.

Îi descrise pe cei doi Cayman şi cum identificaseră cadavrul.

— Dar eu tot nu înţeleg, spuse încurcată Moira. Al cui cadavru era de fapt? Al fratelui ei sau al lui Alan Carstairs?

— Aici intervine lucrătura, explică Bobby.

— Iar apoi Bobby a fost otrăvit, continuă Frankie.

— Jumătate de gram de morfină, completă Bobby.

— Tu să taci! Eşti în stare să vorbeşti ore în şir despre asta şi să plictiseşti lumea. Lasă-mă pe mine să explic.

Inspiră adânc.

— Vezi dumneata, aceşti Cayman au venit după anchetă la Bobby şi l-au întrebat dacă fratele (aşa-zisul) spusese ceva înainte de a muri, iar Bobby le-a răspuns că nu. Dar, după aceea, Bobby şi-a amintit că spusese ceva despre un bărbat pe nume Evans, aşa că le-a scris şi le-a spus, iar la câteva zile după aceea a primit o scrisoare în care i se oferea o slujbă în Peru sau nu ştiu unde, şi, după ce el a refuzat-o, cineva i-a pus o grămada de morfină…

— Jumătate de gram, preciză Bobby.

— În bere. Numai că, având o constituţie robustă, Bobby n-a murit. Atunci ne-am dat seama că Pritchard – ştii, Carstairs, trebuie că fusese împins în prăpastie;

— Dar de ce? Întrebă Moira.

— Nu înţelegi? Vai, dar pentru noi e limpede ca lumina zilei. Probabil nu m-am priceput eu să explic. Oricum, am hotărât că a fost împins şi că, probabil, Roger Bassington-ffrench a făcut-o.

— Roger Bassington-ffrench?

Moira se amuza copios.

— Aşa am văzut noi lucrurile. Vezi dumneata, el a fost acolo atunci, fotografia dumitale a dispărut, iar el părea să fie singurul om care ar fi putut s-o ia.

— Înţeleg, spuse Moira pe gânduri.

— Iar apoi, continuă Frankie, s-a întâmplat să am un accident chiar aici. Uimitoare coincidenţă, nu-i aşa? Îi aruncă o privire de atenţionare lui Bobby. Aşa că i-am telefonat lui Bobby şi i-am propus să vină pe post de şofer al meu ca să cercetăm problema.

— Deci acum înţelegi cum a fost? Întrebă Bobby, acceptând discreta abatere de la adevăr a lui Frankie. Iar punctul culminant a fost noaptea trecută când, păşind pe domeniul Conacului, am dat cu ochii de dumneata – fata din fotografia misterioasă.

— M-ai recunoscut foarte repede, spuse Moira cu un surâs.

— Da, aş fi recunoscut oriunde fata din fotografie.

Moira se înroşi. Apoi păru s-o fulgere o idee şi îşi mută privirea de la unul la celălalt.

— Îmi spuneţi adevărul? Întrebă ea. E chiar adevărat că aţi ajuns aici… Întâmplător? Sau aţi venit pentru că… Pentru că… Glasul îi tremura, pentru că îl bănuiţi pe soţul meu?

Bobby şi Frankie se priviră. Apoi Bobby spuse:

— Îţi dau cuvântul meu de onoare că nici n-am auzit măcar de soţul dumitale până să venim aici.

— Oh, înţeleg. Se întoarse spre Frankie. Îmi pare rău, lady Frances, dar, vezi, mi-am adus aminte de seara când am venit la cină. Soţul meu îţi tot punea întrebări despre accident. Nu-mi dădeam seama de ce. Dar acum mă gândesc că bănuia, poate, că n-a fost un accident autentic.

— Ei bine, dacă chiar vrei să ştii, n-a fost, spuse Frankie. Uff, acum mă simt mai bine! Totul a fost aranjat cu mare grijă. Dar nu a avut nici o legătură cu soţul dumitale. Toată treaba a fost regizată pentru că vroiam să… Să… Cum îi spune…? Să găsim un cap de acuzare împotriva lui Roger Bassington-ffrench.

— A lui Roger? Moira zâmbi uimită. Pare absurd!

— În tot cazul, faptele sunt fapte, spuse Bobby.

— Roger… Oh, nu! Clătină din cap. Ar putea fi slab, sau nesăbuit. S-ar putea îngloda în datorii, sau ar putea fi amestecat în vreun scandal… Dar să împingă pe cineva în prăpastie… Nu, pur şi simplu nu-mi pot imagina una ca asta!

— Nici eu nu-mi prea pot imagina asta, să ştii, spuse Frankie.

— Dar el trebuie să fi luat fotografia, se încăpăţână Bobby. Ascultă, doamnă Nicholson, îţi spun eu cum stau lucrurile.

Povesti rar şi amănunţit. Când termină femeia dădu din cap în semn că a înţeles.

— Înţeleg ce vrei să spui. Pare foarte ciudat. Se opri o clipă, apoi spuse brusc: De ce nu-l întrebaţi?