Capitolul XVIII.

Fata din fotografie.

Întors la han, Bobby fu informat că era aşteptat de cineva.

— Este o doamnă. O găsiţi în camera de zi a domnului Askew.

Bobby se îndreptă într-acolo uşor nedumerit. Frankie nu avea cum să fi ajuns înaintea lui la Angler's Arms, decât dacă ar fi avut aripi, iar că vizitatoarea ar fi putut fi alta decât Frankie, nici nu-i trecu prin cap.

Deschise uşa cămăruţei pe care domnul Askew o folosea drept cameră de zi. Dreaptă şi sveltă, îmbrăcată în negru, pe scaun stătea o fată – fata din fotografie.

Bobby fu atât de uluit încât nu putu scoate un cuvânt câteva clipe. Apoi observă că fata era teribil de agitată. Mâinile ei mici tremurau, prinzându-se şi desprinzându-se de marginea scaunului. Părea prea agitată chiar şi să vorbească, dar în ochii ei mari se citea un fel de strigăt disperat de ajutor.

— Dumneata erai? Rosti în cele din urmă Bobby. Închise uşa după el şi înaintă spre masă.

Fata nu vorbi… Ochi ei mari, înspăimântaţi, priveau în ai lui. În final, vorbele veniră ca o şoaptă răguşită.

— Ai spus… ai spus că… O să mă ajuţi. Poate n-ar fi trebuit să vin.

Găsindu-şi cuvintele şi curajul totodată, Bobby interveni:

— Nu trebuia să vii? Prostii. Ai făcut foarte bine că ai venit. Binenţeles că trebuia să vii. Am să fac orice, absolut orice, ca să te ajut. Nu ai de ce să te temi. Aici eşti în siguranţă.

Obrajii fetei se colorară. Rosti brusc:

— Cine eşti? Nu eşti… Nu eşti… Şofer. Adică poţi fi şofer, dar nu eşti unul adevărat.

În ciuda exprimării confuze, Bobby pricepu ce vroia să spună.

— În ziua de azi omul face tot felul de treburi. Am fost în marină. De fapt, nu sunt şofer, dar asta nu contează. Te asigur că poţi să ai încredere în mine şi să-mi spui tot ce te frământă.

Culoarea din obrajii fetei se intensifică.

— Cred că mă crezi nebună, îngână ea. Crezi că sunt nebună de-a binelea.

— Nu, nu.

— Ba da… Prin felul cum am venit aici. Dar eram atât de speriată… Atât de cumplit de speriată… Vocea i se frânse. Ochii i se măriră de parcă ar fi văzut o scenă de groază.

Bobby îi luă mâinile şi spuse:

— Ascultă, e în regulă. Totul va fi bine. Acum eşti în siguranţă… Lângă… Un prieten. Nu ţi se poate întâmpla nimic. Degetele ei îi răspunseră printr-o apăsare uşoară.

— Când ai păşit în lumina lunii noaptea trecută, a fost ca un vis… Ca un vis provocat de un delir, spuse ea cu voce joasă şi grăbită. Nu ştiam de unde vii, dar mi-ai dat speranţă şi asta m-a hotărât să te caut şi… Să-ţi povestesc.

— E în regulă, o încurajă Bobby. Povesteşte-mi. Povesteşte-mi tot.

Fata îşi retrase brusc mâinile.

— Dacă îţi povestesc, ai să mă crezi nebună… ai să crezi că mi-am pierdut minţile stând în acelaşi loc cu toţi ceilalţi.

— Nu, n-am să te cred nebună. Sigur n-am să te cred nebună.

— Ba da. Pentru că chiar pare o nebunie.

— Am să ştiu că nu e. Povesteşte-mi. Te rog, povesteşte-mi. Fata se îndepărtă puţin de el şi rămase dreaptă, cu ochii aţintiţi în gol.

— Uite despre ce-i vorba, spuse ea. Îmi e teamă că am să fiu ucisă.

Avea glasul sec şi răguşit. Vorbea stăpânit, dar mâinile îi tremurau.

— Ucisă?

— Da, pare o nebunie, nu-i aşa? Seamănă a… cum îi spune…? A mania persecuţiei.

— Nu. Nu pari deloc nebună. Doar înfricoşată. Spune-mi, cine vrea să te omoare şi de ce?

Fata tăcu un timp, frământându-şi mâinile, apoi spuse cu glas coborât:

— Soţul meu.

— Soţul dumitale?

Mirarea lui Bobby era totală. Nu şi-ar fi închipuit că era măritată. Gândurile i se roteau prin minte.

— Cine eşti? Întrebă scurt.

Fu rândul ei să fie surprinsă.

— Nu ştii?

— Habar n-am.

— Sunt Moira Nicholson. Soţia doctorului Nicholson.

— Deci nu eşti pacientă?

— Pacientă? Oh, nu. Se întunecă brusc. Presupun că ţi se pare că vorbesc ca o pacientă.

— Nu, nu, n-am vrut sa spun asta. Se strădui s-o liniştească. Sincer, n-am vrut să sune aşa. M-a mirat doar să aflu că eşti măritată şi tot restul. Acum povesteşte mai departe. Cum vrea soţul tău să te omoare?

— Sună a nebunie, ştiu. Dar nu e – nu e! O văd în ochii lui când se uită la mine. Şi s-au întâmplat lucruri bizare… Accidente.

— Accidente? Se repezi Bobby.

— Da. Oh, ştiu că sună isteric şi pare o invenţie…

— Ba deloc. Sună perfect logic. Continuă. Vorbeai de accidente.

— Au fost multe accidente. A dat maşina cu spatele fără să se uite că eram acolo… Am sărit la timp… A pus nişte droguri într-o altă sticlă… Fără să-mi spună… Oh, lucruri stupide… Lucrurile pe care ceilalţi le-ar considera absolut în regulă, dar n-au fost… au fost făcute cu intenţie. Ştiu asta, şi mă termină… Tot timpul să fiu atentă, să mă păzesc… Să încerc să-mi salvez viaţa. Înghiţea cu noduri.

— De ce vrea soţul tău să te elimine? Întrebă Bobby.

Nu se aştepta la un răspuns limpede, dar răspunsul veni prompt.

— Pentru că vrea să se însoare cu Sylvia Bassington-ffrench.

— Cum? Dar e măritată!

— Ştiu, dar aranjează el şi asta.

— Ce vrei să spui?

— Nu ştiu exact. Dar ştiu că vrea să-l aducă de domnul Bassington-ffrench la Conac ca pacient.

— Şi pe urmă?

— Nu ştiu, dar cred că o să se întâmplare ceva.

Tânăra se cutremură.

— Îl are cu ceva la mână pe domnul Bassington-ffrench. Nu ştiu cu ce.

— Bassington-ffrench ia morfină.

— Asta era? Bănuiesc că Jasper i-o furnizează.

— O primeşte prin poştă.

— Poate Jasper nu i-o dă direct… E foarte viclean. Domnul Bassington-ffrench nu trebuie să ştie că morfina îi vine de la Jasper, dar sunt sigură că de la el îi vine. Apoi Jesper o să-l ia la Conac sub pretextul că îl vindecă… Şi o dată acolo…

— Se opri şi se înfioră.

— La Conac se întâmplă tot felul de lucruri, spuse ea. Lucruri ciudate. Oamenii vin acolo să se vindece, dar nu se vindecă, ajung mai rău.

În timp ce ea vorbea, Bobby avea imaginea locului, înţelese o parte din teroarea în care trăia de atâta timp Moira Nicholson.

Spuse brusc:

— Spui că soţul dumitale vrea să se însoare cu doamna Bassington-ffrench?

Moira dădu din cap.

— E nebun după ea.

— Dar ea?

— Nu ştiu, spuse încetişor Moira. Nu pot să îmi dau seama. La prima vedere pare foarte ataşată de soţul şi de băieţelul ei. Pare mulţumită şi împăcată. Pare o femeie cumsecade. Însă uneori am impresia că nu e atât de cumsecade şi sinceră precum pare. Chiar m-am întrebat nu o dată dacă nu cumva este total diferită de ceea ce credem noi… Dacă nu cumva joacă teatru şi joacă bine… Dar, zău, cred că e o prostie din partea mea să-mi imaginez aşa ceva.

Când trăieşti într-un loc cum e Conacul, gândirea ţi se deformează şi începi să-ţi imaginezi tot felul de lucruri!

— Dar despre Roger, fratele lui Henry Bassington-ffrench, ce crezi?

— Nu ştiu multe despre el. Mi se pare drăguţ, dar cred că e genul de om foarte uşor de păcălit. Ştiu că se lasă influenţat de Jasper. Jasper caută să-l facă să-şi convingă fratele să vină la Conac, iar el are impresia că e ideea lui.

Deodată se aplecă spre Bobby şi-l prinse de mânecă.

— Nu-l lăsa să vină la Conac, îl imploră ea. Dacă vine se va întâmpla ceva îngrozitor. Ştiu asta.

Bobby tăcu un timp, răsucind în minte această poveste uimitoare.

— De când eşti căsătorită cu Nicholson? Întrebă el în cele din urmă.

— De un an aproape.

— Te-ai gândit vreodată să-l părăseşti?

— Cum aş putea? N-am unde să mă duc. N-am nici un ban. Dacă m-ar lua careva, ce-aş putea să-i spun? O poveste fantastică despre soţul meu care vrea să mă omoare? Cine m-ar crede?

— Ei bine, eu te cred.

Se opri o clipă, ca şi cum ar fi căutat o soluţie. Apoi continuă:

— Ascultă, am să-ţi pun o întrebare foarte directă. Cunoşti un bărbat pe nume Alan Carstairs?

Tânăra se înroşi.

— De ce mă întrebi?

— Pentru că e destul de important şi trebuie să ştiu. Eu cred că l-ai cunoscut cândva pe Alan Carstairs şi i-ai dat o fotografie de-a ta.

Moira lăsă ochii în jos şi tăcu un timp. Apoi şi-i ridică şi-l privi drept.

— E foarte adevărat.

— L-ai cunoscut înainte de căsătorie?

— Da.

— A venit vreodată aici să te vadă de când te-ai măritat?

Moira ezită, apoi spuse:

— Da. Odată.

— Cam acum o lună?

— Da, cam aşa.

— Ştia că locuieşti aici?

— Nu ştiu de unde ştia… Eu nu-i spusesem. De când m-am măritat, nu i-am scris niciodată.

— Dar a aflat şi a venit să te vadă. Soţul tău ştie?

— Nu.

— Aşa crezi tu. Dar se putea şi să ştie, nu?

— Presupun că da, dar n-a dat de înţeles că ştia.

— Ai discutat cu Carstairs despre soţul tău? I-ai împărtăşit temerile tale?

Tânăra clătină din cap.

— Pe atunci nu bănuiam nimic.

— Dar erai nefericită, nu?

— Da.

— Şi i-ai spus asta?

— Nu, am căutat să ascund că mariajul meu nu mergea bine.

— Dar la fel de bine putea să ghicească, spuse cu blândeţe Bobby.

— Îmi închipui că da, recunoscu femeia cu glasul scăzut.

— Crezi că… Nu ştiu cum să spun… Dar crezi că ştia ceva despre soţul tău… Că bănuia, de pildă, că această clinică se putea să nu fi fost ceea ce pare?

Moira se încruntă într-o încercare de a-şi aminti.

— E posibil, spuse într-un târziu. Mi-a pus unele întrebări destul de ciudate… Dar… Nu. Nu cred că putea să ştie ceva despre asta.

Bobby rămase tăcut un timp, apoi spuse:

— Crezi că soţul tău ar putea să fie un bărbat gelos?

Spre surprinderea lui, tânăra răspunse:

— Da, foarte gelos.

— Gelos, de pildă, pe tine.

— Vrei să spui că e gelos chiar dacă nu ţine la mine? Ei bine, da, chiar şi aşa e gelos. Sunt proprietatea lui, înţelegi. E un om ciudat… Foarte ciudat.

Se înfioră.

Apoi întrebă brusc.

— Nu ai nici o legătură cu poliţia, nu-i aşa?

— Eu? Oh, nu!

— Mă întrebam, adică…

Bobby îşi privi livreaua de şofer şi spuse:

— E o poveste destul de lungă.

— Eşti şoferul lui lady Frances Derwent, nu-i aşa? Aşa spunea proprietarul hanului. Am cunoscut-o pe lady Frances acum două seri, la cină.

— Ştiu. Se opri. Trebuie să luăm legătura cu ea. Mie mi-e cam greu s-o fac. Crezi că poţi să suni şi să ceri să vorbeşti cu ea, iar apoi să-i dai întâlnire undeva într-un loc retras?

— Îmi închipui că da, răspunse încetişor Moira.

— Probabil ţi se pare foarte ciudat, dar nu o să ţi se mai pară după ce îţi voi explica. Trebuie să luăm cât mai curând posibil legătura cu Frankie. E esenţial!

Moira se ridică.

— Foarte bine, spuse ea.

Ezită cu mâna pe clanţă.

— Alan. Alan Carstairs. Spunea că l-ai văzut?

— L-am văzut, răspunse încetişor Bobby. Dar nu de curând. „Desigur, ea nu ştie că e mort”, gândi el cu tristeţe. Cu glas tare, spuse:

— Sun-o pe lady Frances. Apoi îţi voi povesti totul.