Capitolul XX.

Consfătuire în doi.

O clipă, simplitatea întrebării le tăie răsuflarea. Frankie şi Bobby începură să vorbească în acelaşi timp.

— E imposibil… Începu Bobby.

— Nu putem face aşa ceva, rosti concomitent Frankie.

Apoi încremeniră în faţa posibilităţilor ideii.

— Vedeţi, spuse repede Moira, eu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Într-adevăr, se pare că Roger trebuie că a luat fotografia, dar nu cred nici o clipă că el l-a împins pe Alan în prăpastie. De ce ar fi făcut-o? Nici măcar nu-l cunoştea. Se întâlniseră o singură dată aici, la masă. Nu exista nici o legătură între ei. Nu avea nici un motiv.

— Atunci cine l-a împins în prăpastie? Întrebă Frankie pe şleau.

Pe chipul Moirei se aşternu o umbră.

— Nu ştiu, recunoscu ea.

— Ascultă, spuse Bobby. Te superi dacă îi spun lui Frankie ce mi-ai povestit legat de temerile tale?

Moira întoarse capul.

— Dacă vrei tu… Dar sună prea melodramatic şi isteric, în momentul de faţă nici chiar eu nu cred.

Într-adevăr, întreaga relatare, făcută fără emoţie sub cerul liber, tipic englezesc, păru ciudat de lipsită de realism.

Moira se ridică brusc.

— Consider că am fost teribil de proastă, spuse ea cu buza tremurând. Te rog să nu iei în seamă cele ce ţi-am spus, domnule Jones. A fost doar din cauza… Nervilor. În tot cazul, acum trebuie să plec. La revedere.

Se îndepărtă repede. Bobby sări după ea, dar Frankie îl trase cu putere înapoi.

— Stai aici, prostule, mă ocup eu de asta.

Pleacă repede după Moira. Reveni după câteva minute.

— Ei bine? Întreabă neliniştit Bobby.

— E în regulă, am calmat-o. I-a căzut cam greu să-şi audă temerile expuse unei terţe persoane. I-am promis că ne vom întâlni iarăşi toţi trei, curând. Acum, dacă nu te împiedică plecarea ei, povesteşte-mi totul, pe îndelete.

Bobby îi povesti. Frankie ascultă cu atenţie, apoi spuse:

— Cel puţin două lucruri se potrivesc. Când m-am întors de la Londra, am dat peste Nicholson şi Sylvia Bassington-ffrench… El îi ţinea mâinile, şi s-a uitat la mine să mă mănânce, nu alta! Cred că, să fi putut, m-ar fi omorât pe loc.

— Şi al doilea lucru?

— Oh, un simplu incident. Sylvia ne-a povestit ce impresie puternică făcuse fotografia Moirei asupra unui străin care venise la ei. Dacă ţinem cont de asta, străinul era Carstairs. El a recunoscut fotografia, doamna Bassington-ffrench i-a spus că e fotografia doamnei Nicholson, şi aşa a ajuns el să afle unde se afla ea. Dar să ştii, Bobby, eu tot nu văd ce amestec are Nicholson în toată afacerea. De ce să fi vrut să-l elimine pe Alan Carstairs?

— Crezi că el l-a eliminat, nu Bassington-ffrench? Ar fi o coincidenţă prea mare ca amândoi să se fi aflat în acelaşi timp la Marchbolt.

— Coincidenţele chiar se întâmplă. Dar dacă a fost Nicholson, eu nu văd motivul. Era oare Carstairs pe urmele lui Nicholson ca şef al bandei de traficanţi? Sau motivul crimei a fost noua noastră prietenă?

— Ar putea fi ambele, sugeră Bobby. Se poate ca Nicholson să fi aflat de întâlnirea dintre Carstairs şi soţia lui, şi să fi crezut că ea l-a trădat în vreun fel.

— Da, este o posibilitate. Dar în primul rând trebuie să ne asigurăm în privinţa lui Roger Bassington-ffrench. Singurul lucru pe care îl avem împotriva lui e povestea cu fotografia. Dacă are vreo explicaţie satisfăcătoare pentru asta…

— Vrei să-l întrebi direct? Crezi că e înţelept? Dacă este un infractor înrăit, cum am hotărât noi că trebuie să fie, înseamnă să-i arătăm atu-ul nostru.

— Nu chiar… Nu cum am s-o fac eu. La urma urmelor, în absolut toate celelalte privinţe e cinstit şi curat ca lacrima. Noi am luat-o ca pe o super-viclenie, dar dacă chiar e nevinovat, dacă poate explica povestea cu fotografia (iar eu am să-l urmăresc cu atenţie, şi am să văd dacă apare vreun semn de ezitare sau vinovăţie), deci, cum spuneam, dacă o poate explica, atunci ne poate deveni un aliat preţios.

— Cum adică, Frankie?

— Dragul meu, mica ta prietenă se poate să fie o vânătoare de senzaţii tari căreia îi place să exagereze, dar să presupunem că nu e, că tot ce spune este purul adevăr, soţul ei vrea să scape de ea ca să se însoare cu Sylvia. Nu-ţi dai seama că, în cazul ăsta, şi Henry Bassington-ffrench e în pericol de moarte? Trebuie să-l împiedicăm cu orice preţ să se ducă la Conac. Or, în prezent, Roger Bassington-ffrench e de partea lui Nicholson.

— Bravo, Frankie! Spuse liniştit Bobby. Dă-i înainte cu planul tău.

Frankie se ridică, dar înainte de a pleca, se opri o clipă.

— Nu-i ciudat? Parcă ne-am afla între coperţile unei cărţi, în mijlocul romanului altcuiva. E un sentiment teribil de straniu.

— Ştiu ce vrei să spui, rosti Bobby. Povestea asta are ceva supranatural. Eu aş numi-o mai degrabă piesă, decât roman. Este ca şi cum am fi intrat în scenă în plin act doi, şi n-avem absolut nici un rol în piesă, dar trebuie să mimăm, şi ceea ce face ca să fie extrem de greu e faptul că nu avem nici cea mai mică idee ce a fost în actul întâi.

Frankie dădu repede din cap.

— Nici măcar nu sunt sigură că e actul doi… Seamănă mai mult cu al treilea. Bobby, sunt convinsă că trebuie să mergem mult înapoi… Şi trebuie să ne mişcăm repede pentru că îmi imaginez că piesa e teribil de aproape de lăsarea cortinei.

— Cu cadavre împrăştiate peste tot. Iar ce ne-a adus în spectacol a fost o chestie banală, şapte cuvinte, fără înţeles în ceea ce ne priveşte pe noi.

— De ce nu i-au cerut lui Evans? Ce-i ciudat, Bobby, e că deşi am descoperit o mulţime de lucruri iar în poveste intră din ce în ce mai multe personaje, nu ne apropiem deloc de misteriosul Evans.

— Am o idee în legătură cu Evans. Am impresia că, de fapt, Evans nu contează deloc şi, cu toate că a constituit punctul nostru de plecare, e complet neesenţial. Trebuie să fie ca în basmul acela a lui Wells în care un prinţ construieşte un palat sau templu grozav în jurul mormântului iubitei sale, iar când e gata, mai rămâne un mărunţiş care-l enervează, aşa că spune, „Eliminaţi-l”, iar mărunţişul era, de fapt, mormântul însuşi.

— Uneori cred că nu există nici un Evans.

Cu asta, îşi luă la revedere şi se îndepărtă.