Capitolul XVI.

Bobby devine avocat

— Domnul Hawkins?

— Da, răspunse Bobby cu gura plină de ouă cu şuncă.

— Sunteţi chemat la telefon.

Bobby luă rapid o înghiţitură de cafea, se şterse la gură şi se ridică. Telefonul se afla într-un coridor mic şi întunecos. Ridică receptorul.

— Bună, se auzi vocea lui Frankie.

— Bună, Frankie, spuse imprudent Bobby.

— Lady Frances Derwent la telefon, spuse cu răceală vocea. Hawkins?

— Da, excelenţă.

— Să vii la zece cu maşina să mă duci la Londra.

— Prea bine, milady.

Bobby puse receptorul în formă.

„Când se spune «milady» şi când se spune «Excelenţă»?” medită el. „S-ar cuveni să ştiu, dar uite că nu ştiu. Un amănunt ca ăsta ar face un şofer adevărat sau un valet să mă descopere”.

La celălalt capăt, Frankie agăţă receptorul şi se întoarse spre Roger Bassington-ffrench.

— E o pacoste să trebuiască să merg la Londra azi, spuse ea cu un aer lejer. Şi totul numai datorită toanelor tatei.

— Totuşi, te vei întoarce în seara asta, nu? Întrebă Roger.

— Oh, da!

— Mă bătea gândul să te rog să mă repezi şi pe mine până la Londra, spuse neglijent Roger.

Frankie se blocă preţ de o secundă, apoi răspunse cu vădită bunăvoinţă.

— Vai, bine-nţeles!

— Dar dacă mă gândesc mai bine, nu cred că am să mai ies azi. Henry arată chiar mai rău decât de obicei. Nu mă prea încântă s-o las pe Sylvia singură cu el.

— Ştiu.

— Dumneata conduci? Întrebă ca din întâmplare Roger în timp ce se îndepărtau de telefon.

— Da, dar am să-l iau pe Hawkins. Am de făcut şi nişte cumpărături şi e o pacoste când conduci tu… Nu poţi lăsa maşina oriunde.

— Da, desigur.

Roger nu mai spuse nimic, dar când apăru maşina cu un Bobby ţeapăn şi foarte corect la volan, ieşi în pragul uşii să o conducă.

— La revedere, spuse Frankie.

Date fiind împrejurările, nu se gândi să-i întindă mâna, dar Roger i-o luă şi o reţinu o clipă.

— Te întorci? Întrebă el cu o insistenţă ciudată.

Frankie râse.

— Fireşte. Am spus la revedere doar până diseară.

— Să nu mai faci accidente.

— Dacă vrei, am să-l las pe Hawkins să conducă.

Sări lângă Bobby care îşi duse mâna la şapcă. Maşina se îndepărtă. Roger rămase pe scări privind în urma ei.

— Bobby, crezi că e posibil ca Roger să se fi îndrăgostit lulea de mine?

— S-a îndrăgostit?

— Doar mă întrebam şi eu aşa.

— Mă aştept să cunoşti foarte bine simptomele, spuse Bobby absent.

— Frankie îi aruncă o privire.

— S-a întâmplat… Ceva? Întrebă ea.

— Da, s-a întâmplat, Frankie. Am găsit fata din fotografie!

— Vrei să spui… Aceea… Cea despre care vorbeai atâta… Cea din fotografia care era în buzunarul mortului?

— Da.

— Bobby! Am câteva lucruri să-ţi spun, dar nimic în direcţia asta. Unde ai găsit-o?

— În clinica doctorului Nicholson.

— Povesteşte-mi.

Atent şi meticulos, Bobby îi descrise evenimentele din noaptea precedentă. Frankie ascultă cu sufletul la gură.

— Deci suntem pe drumul cel bun, spuse ea. Iar dr. Nicholson este amestecat în povestea asta! Mi-e frică de omul ăsta.

— Cum arată?

— Oh, mare şi plin de forţă… Şi te urmăreşte! Se uită foarte pătrunzător la tine din spatele ochelarilor lui. Ai senzaţia că ştie totul despre tine.

— Când l-ai cunoscut?

— A venit la cină.

Îi descrise cina şi interesul exagerat al doctorului faţă de amănuntele accidentului.

— Am simţit că era bănuitor, sfârşi ea.

— Felul în care a intrat în detalii e cu siguranţă straniu, spuse Bobby. Ce crezi că se ascunde în spatele acestei afaceri, Frankie?

— Încep să cred că ideea ta cu banda de traficanţi de droguri, idee pe care la vremea respectivă am dispreţuit-o, nu-i prea rea, la urma urmei.

— Cu dr. Nicholson în capul bandei?

— Da. Clinica asta ar putea fi un paravan foarte bun pentru lucruri de genul ăsta. El are o anumită cantitate de droguri pentru motive perfect legale. Sub pretextul că-i vindecă pe dependenţii de droguri, în realitate el ar putea să le furnizeze substanţa.

— Sună destul de plauzibil, aprobă Bobby.

— Nu ţi-am povestit încă de Henry Bassungton-ffrench.

Bobby ascultă cu atenţie descrierea manifestărilor gazdei lui Frankie.

— Soţia lui nu bănuieşte nimic?

— Sunt sigură că nu.

— Ea cum e? E inteligentă?

— Nu m-am gândit la asta. Nu, nu cred că e prea inteligentă. Şi totuşi, în unele privinţe pare foarte isteaţă. E o femeie plăcută şi sinceră!

— Şi Bassington-ffrench al nostru?

— Aici sunt încurcată, spuse încetişor Frankie. Bobby, crezi că-i posibil să ne înşelăm total în privinţa lui?

— Prostii. Am epuizat subiectul ăsta şi am ajuns la concluzia că trebuie să fie un ticălos şi jumătate.

— Din cauza fotografiei?

— Din cauza fotografiei. Nimeni altcineva n-ar fi putut să schimbe fotografiile.

— Ştiu. Dar e singurul lucru pe care-l avem împotriva lui.

— E prea destul.

— Aşa presupun. Dar…

— Ce?

— Nu ştiu, dar am senzaţia stranie că e nevinovat… Că problema nu-l preocupă deloc.

Bobby o privi cu răceală.

— Spuneai că el s-a îndrăgostit de tine, sau că tu te-ai îndrăgostit de el? Întrebă politicos.

Frankie se înroşi.

— Nu fi prost, Bobby! Doar mă întrebam dacă n-ar putea exista o explicaţie nevinovată, atâta tot.

— Nu văd care poate să fie. Mai ales acum când am găsit şi fata în împrejurimi. Asta pare să înlănţuie lucrurile. Dacă am avea şi un indiciu cine era cel care a murit…

— Oh, dar avem! Ţi-am scris în scrisoare. Sunt aproape sigură că cel care a fost omorât era cineva numit Alan Carstairs.

Povesti încă o dată.

— Să ştii că chiar avansăm, spuse Bobby. Acum trebuie să încercăm, cât de cât, să reconstituim crima. Să punem cap la cap datele pe care le avem şi să vedem ce putem face cu ele.

Se opri o clipă, iar maşina încetini şi ea, ca prin simpatie. Apoi apăsă iarăşi pe accelerator şi în acelaşi timp vorbi.

— În primul rând, vom considera că ai dreptate în privinţa lui Alan Carstairs. Categoric, el îndeplineşte condiţiile. Tipul de om care ducea o viaţă nomadă, avea puţini prieteni şi cunoştinţe în Anglia, şi dacă dispărea era puţin probabil să i se remarce absenţa sau să fie căutat… Până aici e bine. Deci Alan Carstairs vine aici cu familia aia… Cum ziceai că o cheamă…?

— Rivington. Aici ar fi o pistă. De fapt, cred că s-ar cuveni s-o urmărim.

— O vom face. Foarte bine, Cairstairs vine la Staverley cu familia Rivington. E ceva în treaba asta?

— Te întrebi dacă el i-a făcut să-l aducă aici intenţionat?

— Exact. Sau a fost doar o întâmplare? A fost adus aici şi apoi a dat de fată întâmplător, ca mine? Presupun că o cunoştea dinainte, altfel n-ar fi avut fotografia ei în buzunar.

Frankie rosti îngândurată:

— Cealaltă variantă ar fi că era deja pe urmele lui Nicholson şi a bandei lui.

— Şi s-a folosit de familia Rivington ca să dea impresia că a ajuns în împrejurimi din întâmplare?

— E o teorie plauzibilă, spuse Frankie. Putea să se afle pe urmele acestei bande.

— Sau, pur şi simplu, pe urmele fetei.

— Ale fetei?

— Da, se poate să fi fost răpită, iar el să fi venit în Anglia ca să o găsească.

— Bine, dar dacă a dat de urma ei aici, în Staverley, de ce s-a dus în Wales?

— Evident, mai sunt o mulţime de lucruri pe care încă nu le cunoaştem.

— Evans, rosti Frankie gânditoare. Nu avem nici un indiciu în legătură cu Evans. Probabil că el are legătură cu Wales. Merseră în tăcere câteva minute. Apoi Frankie tresări şi se uită în jur.

— Dragul meu, suntem chiar la Putney Hill. Parcă au trecut doar cinci minute. Unde mergem, şi ce facem?

— Asta tu trebuie să hotărăşti. Eu nici măcar nu ştiu de ce a trebuit să venim la Londra.

— Călătoria la Londra a fost doar un pretext ca să pot vorbi cu tine. Nu pot risca să fiu văzută pe străzile din Staverly făcând conversaţie cu şoferul meu. M-am folosit de aşa-zisul bilet de la tata că să am motiv să merg la Londra şi să vorbesc pe drum cu tine, dar şi asta era cât pe ce să cadă pentru că Bassington-ffrench vroia să vină şi el.

— Asta ar fi stricat totul.

— Nu chiar. L-am fi lăsat unde dorea, apoi am fi mers în Brook Street şi am fi stat de vorbă acolo. Cred că aşa ar trebui să şi facem. Garajul tău s-ar putea să fie supravegheat.

Bobby aprobă şi povesti episodul legat de întrebările referitoare la persoana lui, puse la Marchbolt.

— Vom merge la reşedinţa Derwent de aici. Din, oraş. Acolo nu e nimeni în afară de camerista mea şi câţiva slujitori.

Se duseră în Brook Street. Frankie sună la uşă şi intră. Bobby rămase afară. Imediat, Frankie deschise uşa şi îl chemă. Intrară în salonul de la etaj, ridicară storurile şi scoaseră husa de pe o sofa.

— Am uitat să-ţi spun un lucru, spuse Frankie. Pe 16, când ai fost otrăvit, Bassington-ffrench era în Staverley, dar Nicholson era plecat. Pare-se la o conferinţă, la Londra. Iar maşina lui e Talbot albastru închis.

— Şi are acces la morfină, spuse Bobby.

Se uitară cu subînţeles unul la altul.

— Nu e chiar o dovadă, dar se potriveşte binişor, spuse Bobby.

Frankie se duse spre o măsuţă şi reveni cu o carte de telefon.

— Ce ai de gând să faci?

— Să caut numele Rivington.

Întoarse repede paginile.

— A. Rivington & Sons, constructori.

B. A. C. Rivington, chirurgie dentară.

D. Rivington, Shooters Hill, cred că nu.

Domnişoara Florence Rivington.

Colonel H. Rivington, D. S. O.

— Mai degrabă ăsta – Tife Street, Chelsea.

Continuă să caute.

— Uite. M. R. Rivington, Onslow Square. Poate fi. Şi mai e un William Rivington în Hampstead. Cred că Onslow Square şi Tife Street sunt ceea ce căutăm. Trebuie să vedem fără întârziere familiile astea, Bobby.

— Cred că ai dreptate. Dar ce-o să spunem? Născoceşte nişte minciuni, Frankie. Eu nu mă prea pricep.

Frankie reflectă câteva clipe.

— Cred că tu va trebui să te duci. Te simţi în stare să joci rolul partenerului tânăr a unei firme de avocaţi?

— Pare un rol extrem de distins. Mă temeam de mai rău. În tot cazul, e cam exagerat, nu crezi?

— Adică?

— Avocaţii nu fac niciodată vizite la domiciliu, nu-i aşa? Ei trimit scrisori sau stabilesc întâlniri la biroul lor.

— Această firmă de avocaţi a noastră nu e formalistă, spuse Frankie. Aşteaptă o clipă.

Ieşi din cameră şi se întoarse cu o carte de vizită.

— Domnul Frederick Spragge, spuse ea întinzându-i-o lui Bobby. Tu eşti un membru tânăr al firmei Spragge, Spragge, Jenkinson şi Spragge, din Bloomsbury Square.

— Firma asta e inventată, Frankie?

— Fireşte că nu, sunt avocaţii tatei.

— Dar dacă ei se prind că sunt impostor?

— Asta-i drept. Nu există nici un tânăr Spragge. Singurul Spragge are aproape o sută de ani şi oricum, îmi mănâncă din palmă. Am eu grijă de el dacă lucrurile merg prost. E mare snob. Iubeşte lorzii şi ducii, oricât de puţini bani ar scoate de pe urma lor.

— Ce facem cu hainele? Să-l sun pe Badger să-mi aducă ceva?

Frankie îl privi cu îndoială.

— Nu vreau să-ţi jignesc îmbrăcămintea, sau să-ţi scot sărăcia pe nas, sau ceva de genul ăsta, dar hainele tale vor arăta convingător? Mă gândesc că ar fi mai bine să umblăm la garderoba tatei. Nu ţi-ar sta prea rău în hainele lui.

— Tatăl tău se îmbracă grozav, spuse Bobby cu admiraţie. Înţolit aşa la patru ace, simt că-mi creşte încrederea în mine.

— Îmi închipui că va trebui să rămâi la mustaţă.

— Ea rămâne la mine. E o operă de artă care nu poate fi refăcută în grabă.

— Păstreaz-o atunci. Deşi ai arăta mai a avocat dacă te-ai rade.

— E mai bine decât cu barbă. Ce zici, Frankie, tatăl tău mi-ar putea împrumuta o pălărie?