Capitolul XVII.

Doamna Rivington vorbeşte.

Dar dacă domnul M. R. Rivington din Onslow Square este el însuşi avocat? Întrebă Bobby oprindu-se pe scări. Ar fi o bombă.

— Ar fi mai bine să încerci mai întâi la colonelul din Tite Street. El n-are cum să ştie multe despre avocat.

Prin urmare, Bobby luă un taxi până în Tite Street. Colonelul Rivington era plecat. Dar doamna Rivington era acasă. Bobby înmână servitoarei o carte de vizită pe care scrisese: „De la firma domnilor Spragge, Spragge, Jenkinson & Sprage. Foarte urgent.”

Cartea de vizită şi hainele lordului, Marchington îşi făcură efectul aspura servitoarei. Nici nu se gândi că Bobby ar fi putut veni să vândă mărunţişuri sau să facă reclamă la asigurări. Fu condus într-un salon cu mobilă frumoasă şi scumpă şi, la un moment dat, în cameră intră doamna Rivington, şi ea frumos şi scump îmbrăcată şi fardată.

— Vă cer scuze pentru deranj, doamnă Rivington, dar problema era destul de urgentă şi noi am dorit să evităm întârzierea provocată de scrisori.

Faptul că vreun avocat ar dori vreodată să evite întârzierea i se păru lui Bobby atât de evident imposibil încât se întrebă dacă doamna Rivington nu dibuise impostura.

Totuşi, în mod sigur doamna Rivington avea mai multă frumuseţe decât creier, drept care acceptă lucrurile aşa cum îi fuseseră prezentate.

— Vă rog să luaţi loc, spuse ea. Tocmai am primit mesajul firmei dumneavoastră că sunteţi în drum spre noi.

Bobby o felicită în gând pe Frankie pentru sclipirea de ultim moment.

Se aşeză şi se strădui să arate cât mai oficial.

— Este vorba de clientul nostru, domnul Alan Carstairs, spuse el.

— Oh, da?

— Poate v-a spus că lucrăm pentru el?

— Oare mi-a spus? Cred că da, rosti doamna Rivington deschizându-şi larg ochii mari şi foarte albaştri. Se vedea clar că era genul de femeie influenţabilă. Da, fireşte, am auzit de dumneavoastră. Aţi reprezentat-o pe Dolly Maltravers, nu-i aşa, când l-a împuşcat pe croitorul acela îngrozitor. Îmi închipui că ştiţi amănuntele, nu?

Se uită la el cu o curiozitate sinceră.

Bobby îşi zise că doamna Rivington era o pradă uşoară.

— Ştim o mulţime de lucruri care nu apar la tribunal, spuse el zâmbind.

— Oh, cred că aşa şi trebuie. Doamna Rivington îl privi cu invidie. Spuneţi-mi, chiar ea… Adică, era îmbrăcată cum a spus femeia aceea?

— Povestea a fost contrazisă la proces, spuse Bobby coborând cu înţeles pleoapele.

— Oh, înţeleg, suflă vrăjită doamna Rivington.

Considerând că relaţiile prieteneşti fuseseră de acum stabilite şi că putea să-şi continuie treaba, Bobby spuse:

— Să ne întoarcem la domnul Carstairs. După cum probabil ştiţi, a părăsit foarte brusc Anglia.

Doamna Rivington clătină din cap.

— A părăsit Anglia? Nu ştiam. Nu l-am mai văzut de câtăva vreme.

— V-a spus cât avea de gând să stea aici?

— A spus că s-ar putea să stea câteva săptămâni, poate chiar şase luni sau un an.

— Unde stătea?

— La Savoy.

— Şi când l-aţi văzut ultima oară?

— Oh, acum trei săptămâni sau aşa ceva, nu-mi amintesc sigur.

— L-aţi luat la Staverley într-o zi?

— Fireşte, cred că atunci l-am văzut ultima oară. A sunat să ştie când ne-am putea întâlni. Tocmai ajunsese în Londra, şi Hubert era foarte indispus, pentru că ar fi vrut să-l vadă pe Carstairs care îi plăcea foarte mult, dar nu avea cum, deoarece urma să plecăm în Scoţia a doua zi, unde trebuia să luăm masa la Staverley cu nişte persoane nu tocmai plăcute, aşa că i-am spus: „Dragul meu, hai să-l luăm cu noi la Staverley. Familia Bassington-ffrench nu se va supăra”. Aşa am şi făcut. Şi, fireşte, nu s-au supărat.

Se opri să-şi tragă răsuflarea.

— V-a spus pentru ce se afla în Anglia? Întrebă Bobby.

— Nu. Avea vreun motiv anume? Oh, da, ştiu. Ne-am gândit că era ceva în legătură cu milionarul acela, prietenul lui, care a avut o moarte atât de tragică. Nu ştiu ce doctor i-a spus că are cancer, şi el s-a sinucis. Un lucru foarte răutăcios din partea unui doctor, nu credeţi? Iar ei se înşeală destul de des. Doctorul nostru spunea deunăzi că fetiţa mea are pojar când de fapt ea avea o simplă răceală. I-am spus lui Hubert că ar trebui să-l schimbăm.

Trecând peste faptul că domna Rivington îi trata pe doctori ca pe nişte cărţi din bibliotecă, Bobby reveni la subiect.

— Domnul Carstairs cunoştea familia Bassington-ffrench?

— Oh, nu, dar cred că i-au plăcut. Cu toate că la întoarcere a fost destul de straniu şi indispus. Îmi închipui că trebuie să-l fi deranjat ceva din ce s-a spus. E canadian, înţelegeţi, iar eu adesea îmi spun că oamenii ăştia, canadienii, sunt foarte sensibili.

— Nu ştiţi ce anume l-a deranjat?

— Nu am nici cea mai vagă idee. Câteodată te superi din orice, nu-i aşa?

— A făcut vreo plimbare prin împrejurimi?

— Oh, nu! Ce idee ciudată! Îl privi lung.

Bobby încercă din nou.

— Era o petrecere? A cunoscut vreun vecin?

— Nu, eram doar noi şi ei. Dar e foarte ciudat că întrebaţi asta…

— De ce? Întreba nerăbdător Bobby.

— Pentru că a pus extrem de multe întrebări despre nişte persoane care locuiau în vecinătate.

— Vă amintiţi numele?

— Nu. Nu era cineva interesant… Parcă un doctor.

— Dr. Nicholson?

— Parcă ăsta era numele. Vroia să ştie totul despre el şi soţia lui, şi când au venit acolo, şi tot felul de lucruri. Părea ciudat din moment ce nu-i cunoştea, şi el nu era de regulă un om curios. Dar, fireşte, poate doar făcea cunversaţie şi nu găsea nimic de spus. Unii aşa fac.

Bobby aprobă şi întrebă cum se ajunsese să se discute de dr. Nicholson şi soţia lui, dar doamna Rivington nu putut să-i spună. Plecase în grădină cu Henry Bassington, iar când se întorsese, ceilalţi discutau deja de familia Nicholson.

Până acum conversaţia decursese uşor, Bobby trăgând-o de limbă pe doamna Rivington fără nici o reţinere, acum însă, ea se arătă dintr-odată curioasă.

— Dar ce anume doreaţi să ştiţi despre domnul Carstairs?

— De fapt, vroiam adresa lui. După cum ştiţi, noi lucrăm pentru el, şi tocmai am primit o telegramă importantă de la New York… Ştiţi, în momentul de faţă există o fluctuaţie puternică a dolarului.

Doamna Rivington dădu din cap cu adâncă înţelegere.

— Aşa stând lucrurile, continuă Bobby, doream să intrăm în legătură cu dumnealui, să primim instrucţiuni, dar nu ne-a lăsat adresa… Şi, cum l-am auzit pomenind că este prieten cu dumneavoastră, ne-am gândit că s-ar putea să aveţi veşti de la el.

— Oh, înţeleg, spuse doamna Rivington complet mulţumită de explicaţie. Ce păcat. Dar mie mi s-a părut întotdeauna un om destul de ascuns.

— Se pare că aşa e, spuse Bobby şi se ridică. Îmi cer scuze că am abuzat de timpul dumneavoastră.

— Nici o problemă. Şi e atât de interesant de ştiut dacă Dolly Maltravers a procedat într-adevăr aşa cum aţi spus.

— Dar eu n-am spus nimic.

— Nu, dar avocaţii sunt atât de discreţi, nu-i aşa? Spuse doamna Rivington chicotind uşor.

„Aşa că totul e în regulă” îşi spuse Bobby în timp ce păşea pe Tite Street. „Se pare că i-am şifonat definitiv imaginea acelei Dolly nu-mai-ştiu-cum, dar aş îndrăzni să spun că o merită, iar femeia asta încântător de proastă nu se va întreba niciodată de ce, dacă vroiam adresa lui Carstairs, n-am sunat pur şi simplu s-o cer”!

Ajuns înapoi în Brook Street, el şi Frankie analizară problema din toate punctele de vedere.

— Pare ca şi cum a fost o pură întâmplare faptul că l-au luat la familia Bassington-ffrench, spuse gânditoare Frankie.

— Ştiu, dar e clar ca o anumită remarcă i-a îndreptat atenţia spre familia Nicholson.

— Prin urmare, în spatele întregului mister stă Nicholson şi nu familia Bassington-ffrench, nu?

Bobbgy o privi lung.

— Tot mai încerci să-ţi salvezi eroul? Întrebă el cu răceală.

— Nu fac decât să arăt faptele aşa cum se prezintă, dragul meu. Menţionarea numelui Nicholson şi a clinicii lui a suscitat interesul lui Carstairs. Faptul că a ajuns la familia Bassington-ffrench a fost o simplă întâmplare, trebuie să recunoşti.

— Aşa se pare.

— De ce doar „pare”.

— Ei bine, mai există o posibilitate. Carstairs se poate să fi aflat că familia Rivington urma să meargă la masă la familia Bassington-ffrench. E posibil să fi auzit asta cu totul întâmplător în restaurant, la Savoy. Aşa că îi sună şi se arată foarte nerăbdător să le facă o vizită, iar ceea ce speră că s-ar putea întâmpla chiar se întâmplă. Familia Rivington având deja un program stabilit îi propun să-i însoţească la prietenii lor. E posibil, Frankie.

— E posibil dar şi complicat.

— Nu mai complicat decât accidentul tău.

— Accidentul meu a fost o acţiune foarte directă, spuse Frankie cu răceală.

Bobby se dezbrăcă şi îşi puse din nou livreaua de şofer, şi la scurt timp după aceea goneau înapoi spre Staverly.

— Dacă Roger e îndrăgostit de mine se va bucura că mă întorc atât de repede, spuse cu sfială Frankie. Va crede că nu pot să suport să stau departe de el.

— Nici eu nu sunt sigur că poţi să suporţi, spuse Bobby, întotdeauna am auzit că adevăraţii criminali periculoşi sunt deosebit de fermecători.

— Într-un fel, nu pot să cred că e criminal.

— Ai spus-o şi mai devreme.

— Ei bine, asta simt.

— Nu poţi să pierzi din vedere fotografia.

— La naiba cu fotografia!

Bobby intră în tăcere pe drumul ce ducea în faţa casei. Frankie sări din maşină şi intră în casă fără să privească în urmă. Bobby se îndepărtă.

Casa părea foarte tăcută. Frankie se uită la ceas. Era două şi jumătate. „Nu mă aşteaptă decât peste câteva ore. Mă întreb unde sunt”, îşi zise ea.

Deschise uşa bibliotecii şi se opri brusc în prag.

Dr. Nicholson stătea pe sofa ţinând în mâinile sale mâinile Sylviei.

Sylvia sări în picioare şi traversă camera în întâmpinarea lui Frankie.

— Îmi povestea, spuse ea.

Avea glasul înăbuşit. Îşi ascunse faţa în palme.

— E atât de îngrozitor! Suspină ea şi, trecând pe lângă Frankie, ieşi din cameră.

Dr. Nicholson se ridicase. Frankie înaintă un pas spre el. Ochii lui, insistenţi ca de obicei, îi întâlniră pe ai ei.

— Sărmana doamnă, spuse el cu blândeţe. A fost un mare şoc pentru ea.

Colţul gurii zvâcni uşor. Câteva clipe Frankie se gândi că era amuzat. Apoi, absolut brusc, îşi dădu seama că era o emoţie de cu totul altă factură.

Bărbatul era furios. Îşi ascundea furia în spatele unei măşti amabile şi blânde, dar ea exista. Tot ce putea face era să se stăpânească.

Urmară câteva clipe de tăcere.

— Doamna Bassington-ffrench trebuia să afle adevărul, aşa e cel mai bine. Vreau ca ea să-şi convingă soţul să se lase în seama mea.

— Mă tem că v-am întrerupt, spuse Frankie amabilă. M-am întors mai repede decât aveam de gând.