Capitolul XXI.

Roger răspunde la întrebare.

Norocul îi surâse lui Frankie pentru că dădu peste Roger nu departe de casă.

— Bună, spuse el. Te-ai întors devreme de la Londra.

— N-am avut chef de Londra, răspunse Frankie.

— Ai fost deja în casă? Chipul îi deveni grav. Am aflat că Nicholson i-a spus Sylviei adevărul despre sărmanul Henry. Biata fată, a fost o lovitură pentru ea. Se pare că nu bănuia nimic, absolut nimic.

— Ştiu, când am intrat i-am găsit pe amândoi în bibliotecă. Ea era… Foarte tulburată.

— Ascultă, Frankie, Henry trebuie să fie neapărat vindecat. Nu e cu adevărat dependent de drogul ăsta. Nu-l ia de foarte mult timp. Şi are toate motivele din lume să vrea să se vindece. Sylvia, Tommy, căminul lui. Trebuie să i se explice clar situaţia. Nicholson este exact omul care poate să aducă lucrurile la normal. Vorbeam cu el zilele trecute. A avut nişte rezultate uimitoare. Chiar şi cu oameni care au fost ani întregi sclavii prafului ăsta blestemat. Măcar de-ar consimţi Henry să se ducă la Conac…!

Frankie îl întrerupse.

— Ascultă, vreau să te întreb ceva. Doar o întrebare. Sper să nu mă consideri impertinentă.

— Ce este? Întrebă Roger brusc atent.

— Ai avea ceva împotrivă să-mi răspunzi dacă te-aş întreba dacă ai luat o fotografie din buzunarul bărbatului acela… Cel care a căzut în prăpastie la Marchbolt?

Îl studia cu, atenţie, urmărind fiecare nuanţă a expresiei lui. Era mulţumită de ceea ce vedea.

O uşoară supărare, o urmă de stânjeneală… Nici o tresărire de spaimă sau vinovăţie.

— Cum naiba ai ghicit? Întrebă el. Sau ţi-a spus Moira… Cu toate că ea nu avea cum să ştie.

— Deci ai luat-o?

— Îmi închipui că trebuie să recunosc.

— De ce?

Roger păru din nou încurcat.

— Ei bine, uite cum s-a întâmplat. Stăteam de pază lângă cadavru. Ceva îi ieşea din buzunar. M-am uitat ce era. Printr-o coincidenţă uimitoare, era fotografia unei femei pe care o cunoşteam – o femeie măritată, o femeie despre care bănuiam că nu avea o căsnicie fericită. Ce urma să se întâmple? O anchetă. Publicitate. Era posibil ca numele bietei femei să apară în toate ziarele. Am acţionat din instinct. Am luat fotografia şi am rupt-o. Am acţionat greşit, aş spune, dar Moira Nicholson este o făptură drăguţă şi nu vroiam să intre în vreun scandal.

Frankie inspiră adânc.

— Deci asta a fost! Spuse ea. Dacă ai şti…

— Ce să ştiu? Întrebă nedumerit Roger.

— Nu ştiu dacă îţi pot spune chiar acum. Poate mai târziu. Totul e destul de complicat. Acum am înţeles de ce ai luat fotografia, dar aveai vreun motiv să nu spui că l-ai recunoscut pe bărbatul acela? N-ar fi trebuit să spui poliţiei cine era?

— Să-l recunosc? Întrebă Roger. Părea nedumerit. Cum puteam să-l recunosc? Nu-l cunoşteam.

— Dar îl cunoscuseşi aici, cu numai o săptămână în urmă!

— Fată dragă, ţi-ai pierdut minţile?

— Alan Carstairs… L-ai cunoscut pe Alan Carstairs?

— Ah, da! Tipul care a venit aici cu familia Rivington. Dar mortul nu era Alan Carstairs.

— Ba era.

Se uitară unul la altul, apoi Frankie spuse din nou bănuitoare.

— Trebuie să-l fi recunoscut.

— Nu i-am văzut nici o clipă faţă.

— Poftim?

— Avea o batistă pe faţă. Frankie îl privi lung. Îşi aminti deodată că, relatând tragedia, Bobby menţionase că-i acoperise faţă mortului cu o batistă.

— Nu te-ai gândit să te uiţi? Continuă Frankie.

— Nu. De ce să mă uit?

„Eu să fi găsit o fotografie a unei cunoştinţe în buzunarul unui mort, fireşte că m-aş fi uitat la faţa lui. Cât de lipsiţi de curiozitate sunt bărbaţii!”

— Sărmana, spuse Frankie cu glas tare. Îmi pare teribil de rău pentru ea.

— La cine te referi? La Moira Nicholson? De ce îţi pare rău pentru ea?

— Pentru că e îngrozită, spuse Frankie încetişor.

— Întotdeauna arată pe jumătate moartă de frică. Ce o îngrozeşte?

— Soţul ei.

— Nici eu nu m-aş pune cu Jasper Nicholson, recunoscu Roger.

— Ea e convinsă că el caută s-o omoare, spuse Frankie direct.

— Oh, vai de mine! O privi neîncrezător.

— Stai jos, spuse Frankie. Am să-ţi povestesc o mulţime de lucruri. Trebuie să-ţi dovedesc că dr. Nicholson e un criminal periculos.

— Criminal?

Tonul lui Roger era clar neîncrezător.

— Aşteaptă până auzi toată povestea.

Îi povesti amănunţit tot ce se întâmplase din ziua în care Bobby şi dr. Thomas descoperiseră cadavrul. Omise doar faptul că accidentul ei nu fusese real, dar dădu de înţeles că mai zăbovise la Marroway Court din dorinţa puternică de a da de capătul misterului.

Nu se putu plânge de lipsă de interes din partea ascultătorului. Roger păru de-a dreptul fascinat de poveste.

— Chiar e adevărat? Întrebă el. Tot ce mi-ai spus despre otrăvirea tipului ăla, Jones, şi tot restul sunt adevărate?

— Cât se poate de adevărate, dragul meu.

— Scuză-mi neîncrederea… Dar e cam greu de înghiţit, nu-i aşa? Rămase tăcut câteva clipe, cu fruntea încruntată, în cele din urmă, spuse:

— Deşi totul sună fantastic, cred că presupunerea ta iniţială a fost corectă. Omul ăsta, Alex Pritchard sau Alan Carstairs, trebuie că a fost omorât. Altfel atacul asupra lui Jones n-ar fi avut nici un rost. Dacă cheia enigmei este sau nu fraza „De ce nu i-au cerut lui Evans”? Nu mi se pare un lucru prea important din moment ce nu ştim cine e Evans şi ce trebuia sa i se ceară. Să presupunem că criminalul sau criminalii au tras concluzia că Jones era în posesia unor informaţii, fie că era sau nu conştient de asta, informaţii periculoase pentru ei. În consecinţă, au încercat să-l elimine, şi probabil vor încerca din nou dacă îi vor da de urmă. Până aici e logic, dar nu văd cum ai ajuns să te fixezi la Nicholson.

— E un om sumbru, are un Talbot albastru închis şi n-a fost aici în ziua în care Bobby a fost otrăvit.

— Argumentele sunt subţirele.

— Mai sunt şi lucrurile pe care i le-a spus doamna Nicholson lui Bobby.

Îi povesti, şi din nou lucrurile sunară nefiresc şi melodramatic pe fundalul peisajului tihnit de ţară.

Roger ridică din umeri.

— Ea crede că el îi furnizează droguri lui Henry, dar asta e o simplă presupunere, nu există nici cea mai mică dovadă în acest sens. Crede că el îl vrea pe Henry la Conac, ca pacient. Foarte bine, asta e o dorinţă foarte firească pentru un doctor. Un doctor vrea să aibă mai mulţi pacienţi. Ea crede că el e îndrăgostit de Sylvia. Ei bine, în privinţa asta nu mă pot pronunţa.

— Dacă asta crede, probabil că are dreptate, îl întrerupse Frankie. O femeie trebuie să-şi cunoască foarte bine soţul.

— Presupunând că e adevărat, asta nu înseamnă neapărat că omul e un criminal periculos. O mulţime de indivizi respectabili se îndrăgostesc de soţiile altora.

— Mai e şi convingerea că el vrea s-o omoare, spuse Frankie.

Roger o privi ironic.

— Dumneata chiar o iei în serios?

— Oricum, ea aşa e convinsă.

Roger dădu din cap, îşi aprinse o ţigară, apoi spuse:

— Întrebarea e: cât sunt de luat în seamă convingerile ei? Conacul e un loc cumplit, plin de pacienţi ciudaţi. Atmosfera de acolo poate dăuna echilibrului unei femei, mai ales uneia cu nervii slabi.

— Deci nu crezi că e adevărat?

— Nu spun asta. Probabil ea crede sincer că soţul ei vrea s-o ucidă, dar convingerea ei se bazează pe ceva real? Nu mi se pare.

Frankie îşi aminti cu ciudată claritate cuvintele Moirei: „A fost doar din cauza… Nervilor”. Iar simplul fapt că ea spusese asta părea să indice că, de fapt, nu era vorba de nervi. Frankie simţea toate astea dar nu ştia cum să-i explice lui Roger.

Între timp, tânărul continua să vorbească:

— Dacă ai putea dovedi că Nicholson a fost în Marchbott în ziua accidentului cu prăpastia, ar fi cu totul altceva, sau dacă ai găsi vreo legătură între el şi Carstairs, dar mi se pare că-i ignori pe adevăraţii suspecţi.

— Care adevăraţii suspecţi?

— Familia… Cum spuneai că-i cheamă…? Hayman?

— Cayman.

— Exact. Ei sunt amestecaţi până peste cap, asta fără doar şi poate. Mai întâi falsa identificare a cadavrului. Apoi insistenţa lor de a afla dacă sărmanul om a spus ceva înainte să moară. Şi cred că e logic să presupunem, cum ai spus dumneata, că oferta de la Bueno Aires a venit de la ei sau a fost pusă la cale de ei.

— E niţel supărător să vezi că se fac eforturi ca să fii eliminat din cauza a ceva ce ştii, şi tu habar să n-ai ce e acel ceva. În ce bucluc te pot băga nişte cuvinte!

— Da, spuse întunecat Roger, asta a fost o greşeală din partea lor. O greşeală pentru care le va trebui mult timp ca s-o îndrepte.

— Oh! Strigă Frankie. Tocmai mi-a venit o idee! Vezi dumneata, până acum am presupus că fotografia Moirei Nicholson a fost înlocuită cu cea a doamnei Cayman.

— Te asigur că n-am purtat niciodată lipită de inimă fotografia doamnei Cayman, spuse cu seriozitate Roger. Pare o fiinţă extrem de respingătoare.

— Ei bine, într-un fel era arătoasă, recunoscu Frankie, chiar dacă era ţipătoare şi vulgară. Dar problema e următoarea: Carstairs putea avea la el şi fotografia ei, şi pe a doamnei Nicholson.

Roger dădu din cap.

— Iar dumneata crezi… Începu el.

— Eu cred că una avea legătură cu dragostea, iar cealaltă cu afacerile! Carstairs avea un motiv să poarte cu el fotografia doamnei Cayman. Poate vroia să fie indentificată de cineva. Şi-acum, ce se întâmplă? Cineva, probabil domnul Cayman, îl urmăreşte, prinde un moment prielnic, se furişează prin ceaţă în spatele lui, şi-i dă brânci. Carstairs cade în prăpastie cu un strigăt uimit. Cayman o şterge cât poate de repede, ca să nu fie văzut de cineva. Să zicem că el nu ştie că Alan Carstairs are la el fotografia aceea. Ce se întâmplă mai departe? Fotografia apare în ziare.

— Consternare în menajul Cayman, o ajută Roger.

— Exact. Ce e de făcut? Un lucru îndrăzneţ – iau taurul de coarne. Cine îl cunoaşte pe Carstairs la faţă? Cu greu cineva din ţara asta. Doamna Cayman vine degrabă vărsând lacrimi de crocodil şi recunoaşte cadavrul ca fiind al presupusului ei frate. În plus, scot din mânecă povestea pachetelor trimise prin poştă, pentru a întări teoria călătoriei de plăcere.

— Frankie, să ştii că-i o teorie absolut sclipitoare! Spuse Roger cu admiraţie.

— Şi eu cred că e destul de bună. Ai mare dreptate. Trebuie să ne apucăm de treabă şi să dăm de urma familiei Cayman. Nu ştiu de ce n-am făcut-o până acum.

Nu era chiar adevărat, întrucât Frankie ştia foarte bine motivul, şi anume pentru că fuseseră pe urmele lui Roger însuşi. Oricum, în stadiul actual, ar fi fost o lipsă de tact să i-o spună.

— Ce facem cu doamna Nicholson? Întrebă ea brusc.

— Cum, adică?

— Ei bine, sărăcuţa e speriată de moarte. Din câte văd, nu-ţi pasă de ea, Roger.

— Ba îmi pasă, dar oamenii nestăpâniţi întotdeauna m-au iritat.

— Oh, dar încearcă să fii sincer. Ea ce să facă? Nu are un ban, nici unde să se ducă.

Roger spuse pe neaşteptate:

— În locul ei, Frankie, tu ai fi găsit o soluţie.

— Oh! Frankie rămase cu gura căscată.

— Da, ai fi găsit. Dacă ai fi fost convinsă că cineva încearcă să te omoare, n-ai fi stat cu braţele încrucişate, aşteptând cu spaimă să fii omorâtă: Ai fi fugit şi ţi-ai fi câştigat cumva existenţa, sau l-ai fi omorât tu prima pe respectivul. Ai fi făcut ceva!

Frankie încercă să se gândească ce-ar fi făcut.

— Sigur aş fi făcut ceva, spuse ea gânditoare.

— Adevărul e că dumneata ai curaj iar ea n-are, spuse Roger cu hotărâre.

Frankie se simţi măgulită. Moira Nicholson nu era chiar genul de femeie pe care îl admira şi, în plus, era uşor tulburată de atracţia pe care o exercita asupra lui Bobby. „Lui Bobby îi plac femeile neajutorate,” gândi ea, şi îşi aminti ciudata fascinaţie pe care o exercitase încă de la început fotografia asupra lui. „Ei bine, Roger e altfel, în tot cazul”. Era clar, lui Roger nu-i plăceau femeile neajutorate. Pe de altă parte, era limpede că Moira nu se prea gândea la Roger. Îl numise slab şi respinsese posibilitatea că acesta ar fi avut curaj să omoare pe cineva. Poate că era slab dar, fără doar şi poate, avea farmec. Îl simţise din primul moment când ajunsese la Merroway Court.

Roger spuse liniştit:

— Dacă ai vrea, Frankie, ai putea face orice dintr-un bărbat…

Frankie simţi un fior şi, în acelaşi timp, o acută senzaţie de stânjeneală. Schimbă repede subiectul.

— Cât despre fratele dumitale… Încă mai crezi că trebuie să se aducă la Conac?