Capitolul XXII.

Altă victimă

— Nu spuse Roger. Nu cred. În definitiv, există o mulţime de alte clinici unde să se trateze. Important e să-l facem pe Henry să accepte.

— Crezi că va fi greu?

— Mă tem că da. L-ai auzit şi tu serile trecute. Ar fi cu totul altă situaţie dacă l-am putea prinde în unul din momentele lui de remuşcare. Oh, uite-o pe Sylvia.

Doamna Bassington-ffrench venea dinspre casă privind în jur, apoi, văzându-i pe Bobby şi Frankie, se îndreptă spre ei.

Amândoi remarcară că era crispată şi îngrijorată.

— Roger, te căutam, spuse ea, şi, văzând că Frankie vru să se îndepărteze, adăugă: Nu, nu pleca, draga mea. De ce să ne mai ascundem. Oricum, cred că deja ştii tot. Ai ştiut-o de câtva timp, nu-i aşa? Frankie dădu din cap.

— În timp ce eu am fost oarbă! Spuse Sylvia cu amărăciune. Oarbă! Amândoi aţi văzut ceea ce eu nici măcar n-am bănuit. Mă întrebam, doar, de ce s-a schimbat atât de mult Henry. Mă simţeam nefericită, fără să cunosc motivul schimbării lui.

Făcu o pauză, apoi continuă pe un ton uşor schimbat:

— Imediat ce dr. Nicholson mi-a spus adevărul, m-am dus direct la Henry. Chiar acum vin de la el. Se opri, înghiţindu-şi un nod. Roger, o să fie bine. A fost de acord. Mâine se va duce la Conac şi se va lăsa pe mâna doctorului Nicholson.

— Oh! Nu… Exclamaţia porni simultan de la Roger şi de la Frankie. Silvya îi privi uimită.

Roger vorbi încurcat.

— Ştii, Sylvia, m-am gândit mai bine, şi nu cred că cea mai bună soluţie e Conacul.

— Crezi că poate renunţa singur la droguri? Întrebă Sylvia cu îndoială.

— Nu, nu cred. Dar mai sunt şi alte clinici… Clinici nu… Ei bine, nu atât de aproape. Sunt convins că ar fi o greşeală să rămână în districtul ăsta.

— Şi eu sunt sigură, îi sări Frankie în ajutor.

— Oh, nu-s de acord! Spuse Silvia. N-aş putea suporta să-l ştiu în altă parte. Iar dr. Nicholson a fost atât de amabil şi înţelegător. Am să fiu fericită să-l ştiu pe Henry în grija lui.

— Credeam că nu-ţi place Nicholson, Sylvia, spuse Roger.

— Mi-am schimbat părerea. Vorbea sincer. Nimeni n-ar fi fost mai drăguţ şi mai blând cum a fost el în după-amiaza asta. Ideea mea preconcepută despre el a fost o prostie care a dispărut complet.

Urmă un moment de tăcere. Situaţia era stânjenitoare. Nici Roger, nici Frankie nu ştiau ce să spună.

— Bietul Henry! Spuse Sylvia. E dărâmat. A fost teribil de necăjit când a văzut că ştiu. A fost de acord că trebuie să renunţe la droguri spre binele meu şi al lui Tommy, dar mi-a spus că nu avusese nici cea mai mică idee despre ce poate însemna dependenţa de droguri. Nici eu nu am, deşi dr. Nicholson mi-a explicat pe larg. După spusele lui, e ca o obsesie, oamenii nu mai sunt stăpâni pe reacţiile lor… Oh, Roger, pare atât de îngrozitor! Dar dr. Nicholson a fost foarte amabil. Am încredere în el.

— În tot cazul, cred c-ar fi mai bine… Începu Roger.

Sylvia se întoarse spre el.

— Nu te înţeleg, Roger! De ce te-ai răzgândit? Acum o jumătate de oră erai întrutotul de acord cu plecarea lui Henry la Conac!

— Ei bine… Am… M-am gândit mai bine…

Sylvia îl întrerupse.

— Oricum, eu m-am hotărât. Henry trebuie să meargă la Conac şi nu în altă parte.

O priviră în tăcere, apoi Roger spuse:

— Ştii, cred că am să-l sun pe Nicholson. Acum trebuie să fie acasă. Mi-ar plăcea măcar să am o discuţie cu el pe tema asta.

Fără să mai aştepte răspunsul, se întoarse şi plecă repede spre casă.

Cele două femei rămaseră în loc, privind în urma lui.

— Nu pot să-l înţeleg pe Roger, spuse neliniştită Sylvia. Doar cu un sfert de oră în urmă, ţinea morţiş să-l conving pe Henry să meargă la Conac.

În tonul ei se distingea o notă de mânie.

— În tot cazul, eu sunt de acord cu el, spuse Frankie. Sunt sigură că am citit undeva că, întotdeauna când e vorba de tratament, oamenii ar trebui să plece undeva departe de casă.

— Astea-s doar prostii! Spuse Sylvia.

Frankie era în dilemă. Încăpăţânarea neşteptată a Sylviei îngreuna lucrurile şi, pe lângă asta, Sylvia părea să fi devenit dintr-odată o aprigă susţinătoare a lui Nicholson, de unde până atunci nu putuse să-l sufere. Era foarte greu de ştiut ce argumente trebuiau folosite. Frankie se gândi să-i spună toată povestea…, dar oare Sylvia ar fi crezut-o? Nici chiar Roger nu fusese foarte impresionat de teoria vinovăţiei lui Nicholson. Sylvia, cu nou-descoperita ei prietenie în ceea ce-l privea pe doctor, ar fi fost, probabil, chiar mai puţin. Ar fi putut chiar să se ducă la Nicholson şi să-i repete totul. Era o hotărâre dificilă.

Un avion trecu pe deasupra, la joasă înălţime, ridicând praful şi umplând aerul cu zgomotul puternic al motoarelor. Sylvia şi Frankie îşi ridicară ochii spre el, bucuroase de răgazul oferit, niciuna neştiind ce să mai spună. Frankie avu timp să-şi adune gândurile, iar Sylvia să-şi revină din accesul brusc de furie.

În timp ce avionul dispărea peste vârful copacilor şi zgomotul lui se pierdea în depărtare, Sylvia se întoarse brusc spre Frankie.

— E atât de îngrozitor! Spuse ea cu glasul sfâşiat de durere. Iar voi se pare că vreţi să-l trimit pe Henry departe de mine.

— Nu, nu e deloc aşa, spuse Frankie.

Se gândi o clipă, apoi spuse:

— Mă gândeam doar că s-ar cuveni să aibă cel mai bun tratament. Or mie mi se pare că dr. Nicholson e… ei bine, cam şarlatan.

— Nu cred. Cred că e un bărbat foarte deştept şi exact genul de om de care are nevoie Henry.

Se uită sfidătoare la Frankie. Frankie se minuna de influenţa pe care o dobândise Nicholson asupra ei într-un timp atât de scurt. Toată neîncrederea ei părea să fi dispărut complet.

Neştiind ce să mai spună sau să facă, Frankie se cufundă din nou în tăcere. În aceeaşi clipă, Roger ieşi din casă. Gâfâia uşor.

— Nicholson n-a ajuns încă acasă, spuse el. I-am lăsat un mesaj.

— Nu înţeleg de ce vrei să vorbeşti atât de urgent cu dr. Nicholson, spuse Sylvia. Tu ai propus planul ăsta, totul e aranjat, iar Henry a fost de acord.

— Cred că am şi eu un cuvânt de spus în problema asta, Sylvia, spuse Roger. În definitiv, Henry e fratele meu.

— Tu însuţi ai propus planul, se încăpăţână Sylvia.

— Da, dar între timp am auzit anumite lucruri despre Nicholson.

— Ce lucruri? Ooh, nu te cred!

Îşi muşcă buzele, se întoarse şi fugi în casă.

Roger se uită la Frankie.

— E cam stânjenitor, spuse el.

— Foarte stânjenitor, într-adevăr.

— O dată ce Sylvia ia o hotărâre, poate fi mai încăpăţânată ca dracul.

— Ce facem?

Se aşezară din nou pe banca din grădină şi analizară problema cu grijă. Roger fu de acord cu Frankie că ar fi o greşeală să i se spună Sylviei toată povestea. După părerea lui, cel mai bun plan era să-l abordeze pe doctor.

— Dar, mai exact, ce o să-i spunem?

— Nu am să-i spun prea multe, dar am să-i fac nişte aluzii. În orice caz, sunt de acord cu dumneata în privinţa unui lucru: Henry nu trebuie să se ducă la Conac. Cu riscul de a ne da de gol, trebuie să oprim asta.

— Dacă ne dăm de gol, se duce totul de râpă, Frankie.

— Ştiu, de aceea trebuie să încercăm mai întâi toate celelalte mijloace. A naibii Sylvia, de ce trebuie să se încăpăţâneze tocmai acum!

— Asta dovedeşte cât de puternic e acest om.

— Da. Ştii, încep să cred că, cu dovezi sau nu, s-ar putea să ai dreptate în privinţa lui. Ce-a fost asta?

Săriră amândoi.

— Parcă a fost o împuşcătură, spuse Frankie. Dinspre casă. Se uitară unul la altul, apoi se repeziră spre clădire. Intrară pe uşa de la terasă în salon, iar de acolo în hol. În mijlocul holului, cu faţa albă ca hârtia, stătea Sylvia Bassington-ffrench.

— Aţi auzit? Întrebă ea. A fost o împuşcătură… Dinspre biroul lui Henry.

Se clătină, iar Roger o prinse cu un braţ. Frankie se duse la uşa biroului şi apăsă pe clanţă.

— E încuiată, spuse ea.

— Fereastra! Spuse Roger.

O lăsă pe Sylvia, care era pe jumătate leşinată, pe o sofa din apropriere, şi o luă iar la fugă, trecu prin salon şi de acolo afară. Frankie îl urmă. Înconjurară casa şi fugiră spre fereastra biroului. Era închisă. Se uitară pe geam. Soarele apunea şi nu prea era lumină, dar se putea vedea destul de bine.

Henry Bassington-ffrench zăcea prăbuşit peste birou. Pe tâmplă i se vedea clar rana făcută de un glonte, iar lângă el, pe podea, se afla un revolver.

— S-a împuşcat! Spuse Frankie. Îngrozitor…!

— Dă-te puţin la o parte. Am să sparg geamul.

Îşi înfăşură mâna în haină şi dădu cu pumnul în geam, făcându-l ţăndări. Roger adună cu grijă cioburile, apoi el şi Frankie pătrunseră în cameră. În timpul ăsta, doamna Bassington-ffrench şi dr. Nicholson veneau grăbiţi în lungul terasei.

— Iată-l şi pe doctor, spuse Sylvia. Tocmai a sosit. S-a… S-a întâmplat ceva cu Henry?

Atunci văzu silueta prăbuşită şi scoase un ţipăt.

Roger ieşi repede pe fereastră şi dr. Nicholson o depuse în braţele lui pe Sylvia.

— Ia-o de aici, spuse el scurt. Ai grijă de ea. Dă-i nişte coniac. Reţine-o cât mai mult timp.

Apoi, el însuşi intră pe fereastră şi veni lângă Frankie. Clătină din cap.

— O poveste tragică, spuse el. Bietul om! Aşadar, a considerat că n-o să poată face faţă. Păcat! Mare păcat!

Se apleacă asupra cadavrului, apoi se îndreaptă din nou.

— Nu e nimic de făcut. Moartea trebuie să se fi produs instantaneu. Mă întreb dacă a lăsat scris ceva. Aşa se întâmplă de obicei.

Frankie înaintă până ajunse lângă el. Sub cotul lui Bassington-ffrench zăcea o bucată de hârtie cu câteva cuvinte mâzgălite la repezeală. Sensul lor era destul de clar: „Cred că acesta e cel mai bun mod de a sfârşi, scrisese Henry Bassington-ffrench. Năravul ăsta îngrozitor a devenit prea puternic pentru mine pentru ca să pot să mă mai lupt cu el acum. Vreau să fac tot ce e mai bine pentru Sylvia… Pentru Sylvia şi pentru Tommy. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi, dragii mei. Iertaţi-mă…”

Frankie simţi un nod în gât.

— Nu trebuie să atingem nimic, spuse dr. Nicholson. Va fi nevoie de o anchetă, fireşte. Trebuie să anunţăm poliţia.

Ascultătoare, Frankie o porni spre uşă, apoi se opri.

— Cheia nu este în uşă, spuse ea.

— Nu? Poate e în buzunarul lui.

Nicholson îngenunche, căută cu atenţie, şi scoase o cheie din buzunarul mortului.

O încercă în uşă. Cheia se potrivea. Ieşiră împreună în hol. Dr. Nicholson se duse direct la telefon.

Lui Frankie, căreia îi tremurau genunchi, i se făcu brusc rău.