Capitolul XXIII.

Moira dispare.

O oră mai târziu, Frankie îl sună pe Bobby.

— Hawkins la telefon? Bună, Bobby, ai auzit ce s-a întâmplat…? Ai auzit. Repede, trebuie să ne întâlnim undeva. Cred că cel mai bine ar fi mâine dimineaţă, devreme. Am să ies înainte de micul dejun. La ora opt, să zicem, în acelaşi loc unde ne-am întâlnit azi.

Închise, în timp ce Bobby rostea pentru a treia oară: „Da, excelenţă”, de teama unor urechi curioase.

Bobby ajunse primul la întâlnire, dar Frankie nu-l lăsă prea mult să aştepte. Arăta palidă şi tulburată.

— Bună, Bobby, nu-i îngrijorător? N-am dormit toată noaptea.

— N-am auzit nici un amănunt, spuse Bobby. Doar că Henry Bassington-ffrench s-a împuşcat. Presupun că e adevărat.

— Da. Sylvia vorbise cu el şi insistase să accepte să se trateze, iar el acceptase. După aceea cred că l-a părăsit curajul. S-a dus în biroul lui, a încuiat uşa, a scris câteva cuvinte pe o foaie, apoi s-a împuşcat. E înspăimântător, Bobby… E sinistru! E… e un coşmar!

— Ştiu, spuse liniştit Bobby.

Tăcură amândoi un timp.

— O să trebuiască să plec azi, fireşte, spuse la un moment dat Frankie.

— Da, aşa cred şi eu. Ea cum se simte… Doamna Bassington-ffrench, adică?

— E dărâmată, săraca. N-am mai văzut-o de când am găsit cadavrul. Şocul trebuie să fi fost cumplit pentru ea.

Bobby dădu din cap.

— Cel mai bine ar fi să aduci maşina pe la unsprezece, continuă Frankie.

Bobby nu răspunse. Frankie îl privi neliniştită.

— Ce-i cu tine, Bobby? Arăţi de parcă te-ai afla la mile depărtare.

— Iartă-mă. De fapt…

— Spune.

— Mă întrebam şi eu. Îmi închipui că… Ei bine, e în ordine?

— Cum adică „în ordine”.

— Vreau să spun, e sigur că s-a sinucis?

— Oh! Exclamă Frankie. Înţeleg. Se gândi un moment, apoi spuse: Da, sigur s-a sinucis.

— Eşti foarte sigură. Înţelegi, Frankie, Moira ne-a spus că e sigură că Nicholson vrea să elimine doi oameni. Ei bine, iată că unul din ei s-a dus.

Frankie se gândi din nou, dar iarăşi clătină din cap.

— Trebuie să fie sinucidere, spuse ea. Eram cu Roger în grădină când am auzit împuşcătura. Am ajuns amândoi într-un suflet în hol. Uşa biroului era încuiată pe dinăuntru. Am ocolit amândoi casa până la fereastră. Şi ea era închisă şi Roger a trebuit să spargă geamul. Abia atunci a apărut Nicholson.

Bobby rumegă această informaţie.

— S-ar părea că-i în ordine, spuse el. Totuşi, Nicholson a intrat cam repede în scenă.

— Îşi uitase bastonul mai devreme şi se întorsese să şi-l ia. Fruntea lui Bobby era încruntată de gânduri.

— Ascultă, Frankie. Presupunând că, de fapt, Nicholson l-a împuşcat pe Bassington-ffrench…

— Făcându-l mai întâi să lase o scrisoare de adio?

— După părerea mea, asta se poate cel mai uşor falsifica. Modificarea scrisului poate fi pusă pe seama agitaţiei.

— Da, asta aşa e. Continuă-ţi teoria.

— Nicholson îl împuşcă pe Bassington-ffrench, o şterge încuind uşa, ca să reapară după câteva minute ca şi cum tocmai a ajuns.

Frankie clătină din cap cu părere de rău.

— E o idee bună, dar nu merge. În primul rând, cheia era în buzunarul lui Henry Bassington-ffrench.

— Cine a găsit-o acolo?

— Ei bine, Nicholson.

— Iată! Ce poate fi mai uşor pentru el decât să se prefacă a o fi găsit acolo?

— Nu uita că îl urmăream. Cheia era în buzunar, sunt convinsă.

— Aşa spune oricine, când se uită la un scamator. Chiar vezi iepurele ieşind din pălărie. Dacă Nicholson e un criminal de mare clasă, o mică prestidigitaţie ca asta ar fi o joacă de copil pentru el.

— Aici s-ar putea să ai dreptate, dar cinstit, Bobby, toată treaba e imposibilă. Sylvia Bassington-ffrench era în casă când s-a auzit împuşcătura. Cum a auzit-o, a alergat în hol. Dacă Nicholson a tras şi pe urmă a ieşit în hol, ea obligatoriu trebuia să-l vadă. În afară de asta, ea ne-a spus că el a venit pe drumul care duce la uşa din faţă. L-a văzut venind în timp ce noi dădeam colţul, casei, i-a ieşit în întâmpinare şi l-a adus la fereastra biroului. Nu, Bobby, îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar tipul are un alibi.

— N-am încredere din principiu în cei care au alibiuri.

— Nici eu. Dar nu văd cum poţi să-l desfiinţezi pe ăsta.

— Aşa e. Ar trebui să avem încredere în cuvântul Sylviei Bassington-ffrench.

— Da, chiar aşa.

Bobby oftă.

— Ei bine, presupun că va trebui s-o lăsăm sinucidere, spuse el. La naiba! Care e următorul punct de atacat, Frankie?

— Familia Cayman. Nu-mi dau seama cum am fost atât de neglijenţi încât să nu-i luăm în considerare de la început. Le-ai păstrat adresa, nu-i aşa?

— Da. E aceeaşi pe care au dat-o la achetă. 17 St Leonard's Gardens, Paddington.

— Nu eşti de acord că am cam neglijat pista asta?

— Absolut de acord. În tot cazul, Frankie, am o presimţire că păsările au zburat din cuib. Familia Cayman nu s-a născut ieri.

— Chiar dacă au plecat, eu pot să aflu câte ceva despre ei.

— De ce „eu”.

— Pentru că n-ar fi bine să apari în scenă. E ca şi atunci când credeam că Roger e personajul negativ. Ei pe tine te cunosc, pe mine nu!

— Şi cum ţi-ai propus să intri în legătură cu ei?

— M-am gândit la ceva politic. Am să mă prefac că fac propagandă pentru Partidul Conservator. Am să le duc pliante şi broşuri.

Destul de bună ideea. Dar, cum spuneam mai înainte, nu cred că ai să mai găseşti păsările în cuib. Trebuie să ne mai gândim la un lucru – Moira.

— Doamne, am uitat complet de ea!

— Am observat, spuse Bobby cu o undă de răceală în glas.

— Ai dreptate, spuse gânditoare Frankie. Trebuie să facem ceva cu ea.

Bobby dădu din cap. În faţa ochilor îi apăru chipul straniu şi obsedant al tinerei. Din primul moment când luase fotografia din buzunarul lui Alan Carstairs îşi spusese că chipul acela avea ceva tragic.

— Dacă o vedeai în noaptea aceea când am fost la Conac! Spuse el. Era înebunită de frică şi, îţi spun, Frankie – are dreptate! Nu e din cauza nervilor sau a imaginaţiei. Dacă Nicholson vrea să se însoare cu Sylvia Bassington-ffrench, trebuie să depăşească două obstacole. Unul s-a dus. Am sentimentul că viaţa Moirei atârnă de un fir de păr şi că orice întârzie poate fi fatală.

Seriozitatea vorbelor lui o trezi pe Frankie la realitate.

— Dragul meu, ai dreptate. Trebuie să acţionăm rapid. Ce trebuie să facem?

— S-o convingem să părăsească imediat Conacul.

Frankie aprobă.

— Îţi spun eu cum facem. Cel mai bine e să se ducă în Wales, la Castel. Acolo ar trebui să fie destul de în siguranţă.

— Dacă poţi să aranjezi asta, e grozav, Frankie.

— E destul de simplu. Tata nu observă niciodată cine pleacă şi cine vine. O să-i placă Moira… Aproape orice bărbat ar plăcea-o. E atât de feminină. E extraordinar cum le plac bărbaţilor femeile neajutorate!

— Nu cred că Moira e foarte neajutorată.

— Prostii. E ca o pasăre care stă şi aşteaptă să fie mâncată de un şarpe, fără să facă nimic să se salveze.

— Ce ar putea face?

— O grămadă de lucruri, spuse cu înverşunare Frankie.

— Nu văd care. N-are un ban, n-are prieteni…

— Dragul meu, aici nu pledezi în faţa Societăţii pentru Ajutorarea Femeilor.

— Scuză-mă.

Urmă o pauză.

— Bine, fie cum vrei tu, spuse Frankie după ce-şi redobândi calmul. Cred că ar fi bine să ne ocupăm cât mai repede de treaba asta.

— Zău, Frankie, e foarte frumos din partea ta că…

— E în regulă, îl întrerupse Frankie. Nu mă deranjează s-ajut atâta timp cât n-o compătimeşti, ca şi când n-ar avea mâini, picioare, limbă sau creier.

— Chiar că nu înţeleg ce vrei să spui.

— Bine, nu-i nevoie să mai vorbim despre asta. Ideea e că orice avem de gând să facem ar fi bine să facem repede. Asta-i un citat?

— E o parafrază a unuia. Continuă, lady Macbeth.

— Ştii, întotdeuna am fost de părere lady Macbeth l-a incitat pe Macbeth să facă toate crimele alea pur şi simplu pentru că era cumplit de plictisită de viaţă şi inclusiv de Macbeth. Sunt sigură că el era unul din acei bărbaţi moi şi inofensivi care îşi fac nevestele să moară de plictiseală. Dar, o dată ce a săvârşit prima sa crimă, s-a simţit un tip al naibii de grozav şi a început să-şi dezvolte egomania ca o compensaţie pentru complexul de inferioritate din trecut.

— Ar trebui să scrii o carte pe tema asta, Frankie.

— Nu mă pricep la scris. Mă rog, unde eram…? Ah, da, la salvarea Moirei. Ar fi bine să aduci maşina pe la zece şi jumătate. Mă duc la Conac, întreb de Moira, şi, dacă Nicholson e acolo când o întâlnesc, îi aduc aminte de promisiunea pe care mi-a făcut-o că vine la mine, şi o iau pe loc.

— Excelent, Frankie. Mă bucur că nu pierdem timpul. Mi-e groază să nu se mai întâmple vreun accident.

— Atunci, la zece şi jumătate.

Când Frankie ajunse înapoi la Merroway Court era nouă şi jumătate. Micul dejun tocmai fusese servit, iar Roger îşi turna o cafea. Arăta bolnav şi frământat.

— Bună dimineaţa, spuse Frankie. Am dormit îngrozitor. Până la urmă, pe la şapte, m-am ridicat din pat şi am ieşit să mă plimb.

— Îmi pare nespus de rău că a trebuit să fii amestecată în toate necazurile astea, spuse Roger.

— Ce face Sylvia?

— I s-a dat un somnifer aseară. Încă mai doarme, cred. Biata fată, îmi pare teribil de rău pentru ea. Îi era foarte devotată lui Henry.

— Ştiu. Frankie se opri, apoi îi spuse că avea să plece.

— Mă gândeam că ai să pleci, spuse cu regret Roger. Ancheta e vineri. Am să te anunţ dacă va fi nevoie de tine. Totul depinde de procuror.

Roger luă o gură de cafea şi o bucată de pâine prăjită şi apoi plecă să se ocupe de grămada de treburi ce-l aşteptau. Lui Frankie îi era tare milă de el. Îşi imagina amploarea bârfei şi a curiozităţii pricinuite de o sinucidere în familie.

Bobby aduse maşina în jurul orei zece şi jumătate, bagajele lui Frankie fură încărcate în maşină. Frankie îşi luă la revedere de la,Tommy şi îi lăsă Sylviei un bilet. Bentley-ul porni.

Parcurseră foarte repede distanţa până la Conac. Frankie nu mai fusese acolo, iar porţile mari de fier şi tufişurile crescute la întâmplare o deprimară.

— E un loc care îţi dă fiori, observă ea. Nu mă mir că Moirei îi e groază de locul ăsta.

Opriră la intrare, iar Bobby coborî şi sună. Câteva minute nu răspunse nimeni. În cele din urmă uşa fu deschisă şi apăru o femeie îmbrăcată în uniformă de infirmieră.

— Cu doamna Nicholson, spuse Bobby.

Femeia ezită, apoi se retrase în hol şi deschise mai larg uşa. Frankie coborî din maşină şi intră în casă. Uşa se închise în urma ei cu un zgomot sinistru. Frankie observă că avea zăvoare şi bare. Absolut inconştient i se făcu frică… De parcă s-ar fi trezit prizonieră în acea casă sinistră.

„Prostii,” îşi spuse ea. „Bobby e afară în maşină. Am venit aici în mod deschis. Nu mi se poate întâmpla nimic”. Şi, alungându-şi senzaţia ridicolă, o urmă pe infirmieră pe scări şi apoi în lungul unui coridor. Infirmiera deschise o uşă şi Frankie intră într-o cameră mică de zi, mobilată elegant, cu huse de creton şi flori în vaze. Îi crescu moralul. Îngânând ceva, infirmiera se retrase.

După vreo cinci minute, uşa se deschise şi intră dr. Nicholson.

Frankie nu-şi putu reţine o uşoară tresărire dar o mască printr-un surâs şi întinse mâna.

— Bună dimineaţa, spuse ea.

— Bună dimineaţa, lady Frances. Sper că nu aţi venit să-mi aduceţi veşti rele despre doamna Bassington-ffrench?

— Încă dormea când am plecat, spuse Frankie.

Sărmana doamnă! Fireşte, are grijă de ea doctorul ei.

— Oh, da. Se opri, apoi spuse. Sunt convinsă că sunteţi ocupat. N-aş vrea să vă răpesc timpul. De fapt, o caut pe soţia dumneavoastră.

— Pe Moira? Foarte drăguţ din partea dumneavoastră.

Era doar o închipuire sau, într-adevăr, ochii albaştri din spatele lentilelor groase căpătară o lucire metalică?

— Da, repetă el. Foarte drăguţ.

— Am s-o aştept dacă nu s-a trezit încă, spuse Frankie.

— Oh, s-a trezit.

— Bun. Vreau s-o conving să-mi facă o vizită. De fapt, mi-a promis-o. Surâse din nou.

— Vai, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră! Într-adevăr, foarte drăguţ. Simt sigur că Moirei i-ar fi plăcut foarte mult.

— I-ar fi plăcut”? Întrebă surprinsă Frankie.

Doctorul Nicholson zâmbi, etalându-şi dantura de un alb strălucitor.

— Din păcate, soţia mea a plecat azi dimineaţă.

— A plecat? Unde?

— Oh! Doar pentru o mică schimbare. Ştiţi cum sunt femeile, lady Frances. Pentru o femeie tânără, ăsta e un loc apăsător. Din când în când, Moira simte nevoia de puţină distracţie şi pleacă.

— Nu ştiţi unde a plecat, nu? Întrebă Frankie.

— Presupun că la Londra. La cumpărături, la teatru… Ştiţi dumneavoastră. Lucruri de genul ăsta.

Frankie îşi zise că zâmbetul doctorului era cel mai dezagreabil lucru pe care îl întâlnise.

— Şi eu plec la Londra, spuse ea degajată. Vreţi să-mi daţi adresa ei?

— De obicei trage la Savoy. Însă, în tot cazul, într-o zi sau două am să am veşti de la ea. Mă tem că nu se prea omoară cu scrisul iar eu sunt adeptul relaţiilor libere între soţ şi soţie. Dar cred că Savoy este locul cel mai potrivit unde puteţi căuta.

Doctorul deschise uşa iar Frankie se pomeni întinzându-i mâna şi se lăsă condusă până la uşa de la intrare.

Infirmiera stătea acolo, aşteptând s-o lase să iasă. Ultimul lucru care îl auzi fu vocea doctorului Nicholson, blândă şi, poate, o idee ironică.

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră s-o invitaţi pe soţia mea să vă facă o vizită, lady Frances.